Înţelegi oare…că orice lucru contează?!
Limba ebraică masoretică are 22 de consoane, 5 vocale lungi, 5 vocale scurte şi 3 vocale foarte scurte. Alef-ul şi iod-ul apar în texte dar nu se citesc. Ain-ul a devenit spirit aspru din consoană. Fiecare literă are valoare numerică.
*
Pentru că lui Nichita Stănescu îi plăceau caii, am primit odată un pulover verde, cu un cal minuscul pe piept…la care am ţinut mult. Era un fel de a mă purta cu Nichita pe mine, cu a-l avea lângă mine…Poezia lui Nichita e o stare de spirit a prieteniei, a voioşiei…a lucrului grav, spus cu gravitate…
*
Cele mai bune fotografii nu se fac în faţa soarelui…ci stând cu spatele la soare. Dacă ştii să stai în faţa soarelui – adică cu spatele la el – poţi să prinzi imaginile cu lumină…naturală.
*
L-am auzit şi văzut pe Adrian Păunescu plângând atunci când recita un poem despre părinţi…despre cum repetăm, din generaţie în generaţie, raportarea urâtă faţă de părinţii noştri. Când a auzit vestea morţii lui George Pruteanu, omul Păunescu – singurul de altfel atunci – a dat un interviu memorialistic unei televiziuni cu lacrimi în ochi şi cu durere în glas…Marii poeţi ştiu să plângă…pentru că suferă mult.
*
Inepţii culturale vs adevăruri eclesiale. Alexandru Anghel, în Proclos [ Filosoful Proclu n.n.], Elemente de teologie, traducere şi îngrijire a ediţiei de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 12, spune: „Scrierile lui Dionisie Areopagitul, care au inspirat şi influenţat profund gândirea creştină timp de mai multe secole, îi datorează mult lui Proclos. În general şi în particular în tratatul său Despre numirile dumnezeieşti, Dionisie a împrumutat destul de mult de la acest filozof. Ierarhiile lui Dionisie sunt modelate după diferitele ordine de „zei” [ θεοι], care reprezintă naturi, esenţe sau forţe divine cu puteri şi ranguri diferite”.
Sfântul Dionisie Areopagitul a trăit în secolul 1 d. Hr., pe când Proclu între 410-485 d. Hr. şi nu putea decât Proclu să îl fure…la texte pe Dionisie. Din ce spune traducătorul nostru…ar rezulta că ierarhiile cereşti propovăduite de către Biserică, adică angheologia Bisericii e de provenienţă…neoplatonică, adică e… simplă fantezie.
Citind pe Proclu nu l-am găsit decât pe Platon într-o formă mult mai concisă, teologia păgână a lui Platon şi ceva foarte redus valoric în comparaţie cu teologia Sfântului Dionisie. Ideea de Unu sau de Bine suprem a lui Platon, Plotin sau Proclu e observabilă în teologia mahomedană şi nu în teologia ortodoxă, pentru că acolo Unu nu poate avea tripersonalitate, ci orice persoană care ar exista în Unu ar însemna o minimalizare a lui Unu.
Propoziţia a 8-a din cartea citată a lui Proclu spune explicit acest lucru: „adăugarea, din moment ce nu este Binele, ci un lucru mai neînsemnat decât acesta, prin coexistenţa sa va micşora Binele”, cf. Idem, p. 31. Adică tripersonalitatea lui Dumnezeu nu era gândită în păgânism, după cum nu este nici în mozaism sau mahomedanism, pentru că ar strica ideea de Unu, Dumnezeu fiind văzut ca o monadă ce exclude în Sine comuniunea. Iar dacă Dumnezeu nu este comuniune, nu e comuniune de persoane care Se iubesc din veşnicie…atunci de unde să propovăduieşti comuniune, iubire între oameni? Dacă Dumnezeu e văzut ca singur, singuratic, fiind sus şi fără racordare cu noi, bineînţeles că şi credincioşii unui astfel de Dumnezeu vor să se individualizeze şi să se separe unii de alţii.
*
Filmul The Passion of the Christ al lui Mel Gibson e, în opinia noastră, cel mai autentic film care s-a făcut vreodată despre suferinţa Domnului. El restaurează ideea de suferinţă excesivă a Domnului, suportată pentru noi, conform cu Is. 53, care apare ca motto al filmului.
Am văzut filmul cu încetinitorul de curând, pentru că am făcut într-o carte a noastră un capitol dedicat acestui film. Mi-au sărit în ochi însă câteva imagini netradiţionale, neortodoxe din film.
Spre exemplu, prima dintre ele, e…râsul Domnului. Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte într-o carte a sa despre faptul că Domnul nu a râs niciodată…ci numai a surâs. Râsul e văzut ca un simptom al omului căzut în viaţa duhovnicească ortodoxă, pentru că nevoitorul ortodox se gândeşte numai la păcatele sale şi la moarte.
O a doua imagine netradiţională marcantă a filmului e aceea că nu sunt străpunse ambele labe ale picioarelor Mântuitorului, în mod separat – adică nu apar 4 piroane ci doar trei în film, în momentul răstignirii – piciorul stâng fiind suprapus peste piciorul drept [marcă romano-catolică, deşi regizorul, Mel Gibson, e vechi-catolic] şi străpunse cu un singur piron.
A treia imagine netradiţională e…poziţia capului Domnului după moartea Sa. În icoana ortodoxă Mântuitorul are capul spre dreapta. În film, capul Domnului cade spre inimă, în partea stângă.
Ultima imagine netradiţională marcantă a filmului e că Domnul înviat – filmul alocă Învierii Domnului nici măcar două minute pline – nu apare plin de slavă, transfigurat, ci Mel a redat în mod impozant numai faptul că trupul înviat al Domnului e identic cu cel cu care a suferit, pentru că în palma Sa dreaptă se vede gaura pironului.
Însă filmul restaurează multe lucruri din tradiţia ortodoxă şi anume:
1. Domnul a dorit până în ultima clipă mântuirea lui Iuda vânzătorul; 2. Domnul a dorit crucea, o îmbrăţişează cu dor pe calvar şi ştia că prin ea toate se fac noi, se înnoiesc; 3. Satana nu crede că Domnul va birui ispitele şi moartea până la sfârşit; 4. În faţa ispitei îţi trebuie tărie duhovnicească şi ajutorul dumnezeiesc; 5. Domnul a suferit imens de mult pentru noi, în aşa fel încât fiecare parte a trupului Său a fost lovită; 6. Evreii cer omorârea Lui şi…Pilat vrea să îi dea drumul; 7. Cuvintele Sale Se împlinesc. El împlineşte prorociile rostite de către Sine dar… şi profeţiile vechitestamentare.
8. Nu strică giulgiurile când înviază. Nimeni nu simte că a înviat Domnul. El înviază cu acelaşi trup cu care a suferit moartea. 9. Veronica vine şi Îl ajută…şi chipul Domnului se imprimă în năframa ei albă. 10 Femeile Ierusalimului plâng pentru El. Simon din Cirene Îi duce crucea. Maica Domnului, Ioan şi Maria Magdalena sunt lângă cruce. Claudia are un vis…şi îl roagă pe Pilat să nu Îi facă nimic Galileeanului. Se mântuieşte tâlharul credincios. Din coasta Lui curge sânge şi apă, etc.
Însă sângele, sângele Lui care îi stropeşte pe soldaţii romani beţi care Îl lovesc cu bestialitate, insultele şi răutatea evreilor şi a romanilor…sunt restaurarea cea mai fidelă pe care ne-o aduce filmul. Într-o lume ca a noastră unde se propovăduieşte ideea că nu merită să mori pentru idei mari şi că e bine să vinzi pe toţi dacă ţie ţi-e bine, Mel Gibson vine şi ne reaminteşte că am fost răscumpăraţi cu sânge şi cu multă suferinţă, cu sânge din plin.
Pr. Dorin
Nu stiu ce sa zic despre „Passion of The Christ” dar nu am putut sa privesc foarte mult din ce se reda acolo,Gibson nu stiu daca a urmarit sa redea ceea ce „vedeti” dumneavoastra (in secventele sangeroase).
Se vede cu ochiul liber ca tinta sa era impresionarea spectatorului ,chiar „agresarea” lui .Mi se pare „oarecum” falsa focalizarea pe galeti de sange si vene deschise dar, daca nu facea asta ,nu mai era in atentie ,caci nu cred ca o sa se mai faca vreodata un film ca „Iisus din Nazaret ” al lui Zefirelli.
Iar despre Paunescu ,cred cu dumneavoastra ca pe felia lui e genial (si pentru multe din creatiile Cenaclului Flacara).