Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 20 iunie 2008

Sfântul Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească [ comentariu teologic, podcastul al 11-lea]

Download this episode (56 min)

Acest podcast reprezintă… sfârşitul comentariului la cartea dionisiană de faţă.

Pr. Dorin

Sfântul Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească [ comentariu teologic, podcastul al 10-lea]

Download this episode (45 min)

Pr. Dorin

A început procesul de canonizare a Fericitului Neagoe Basarab

Pe ordinea de zi a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei care a avut loc ieri [ 19 iunie 2008 n.n.], la Reşedinţa patriarhală, s-a aflat şi o adresă comună a Arhiepiscopiei Târgoviştei şi a Episcopiei Argeşului şi Muscelului, privind cercetarea şi aprobarea documentaţiei în vederea canonizării domnitorului Neagoe Basarab al Ţării Româneşti.

Care ar fi textul care ne-ar îndritui să-l considerăm sfânt pe Neagoe Vodă Basarab? „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi peste cei buni, şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie“, ne arată cronicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon“, patriarhul Constantinopolului. Vă prezentăm, în continuare, câteva argumente care justifică sfinţenia domnitorului cu suflet de aur al Ţării Româneşti.

† Calinic,

Episcopul Argeşului

şi Muscelului

Înainte de a scrie câteva gânduri despre Neagoe Vodă Basarab, domnul Ţării Româneşti, în vederea canonizării sau a trecerii în rândul Tuturor Sfinţilor, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am parcurs cu atenţie o seamă de lucrări zidite pe izvoarele din vremea sa, precum şi contribuţiile istoricilor, mai vechi şi mai noi, şi chiar din osteneala tălmăcitorilor din secolul al XX-lea, şi a celor mai proaspeţi din pragul mileniului al III-lea.

Materialul cercetat şi tălmăcit de specialişti asupra vieţii lui Neagoe Vodă Basarab, de la începutul vieţuirii sale în această frumuseţe a lumii văzute şi până la trecerea în ţara de peste veac, este imens şi te transpune într-o lume plină de frumuseţi şi vrednicii, dar şi încercări, uneori, peste puterile omului de a fi învinse, dacă nu are „ajutorul de sus, de la Părintele Luminilor!“.

Atunci când am publicat volumul „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, între cer şi genune“, în anul 2004, cu prilejul proclamării canonizării ce a avut loc la Mănăstirea Putna, am întâlnit similitudini cu domnia ambiţioasă a domnitorului Ţării Româneşti, Radu cel Mare, în al cărui Sfat Domnesc era şi tânărul Neagoe, din marea familie a Craioveştilor. Răspundea, în Cancelaria domnitorului, de legăturile cu lumea externă, deşi era cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor.

În Bănia Craiovei şi în şcoala de la Mănăstirea Bistriţa, unde boierii Craioveşti, unii înrudiţi prin căsătorie cu domniţe de la curtea despoţilor sârbi, Neagoe avea să înveţe nu doar slavona, dar şi limba sârbă cu mult mai înainte de 1504, când despotul sârb Gheorghe Brancovici, devenit mitropolitul Maxim, de mai târziu, este nevoit să se refugieze cu nepoata sa Miliţa, fiica fratelui său, despotul Iovan Brancovici. Tânărul Neagoe se va căsători în acelaşi an. Tot aici, la chinovia ctitorită de Barbu Craiovescu, marele ban, care se călugăreşte în 1520, luându-şi numele de Pahomie, avea să se adăpostească, o vreme, patriarhul Nifon al II-lea al Constantinopolului, după ce l-a alungat Radu cel Mare de la Mitropolia din Târgovişte.

„Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale“

Neagoe îl ocroteşte, peste voia domnitorului, devenindu-i ucenic. Aşa aflăm de la Gavriil Protul, cronicarul şi conducătorul Muntelui Athos, scriind în „Viaţa Sfântului Nifon“, că Neagoe l-a avut profesor şi duhovnic pe Sfântul Nifon: „Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale“.

Întâlnirea fericită cu învăţatul patriarh ecumenic îi va aduce tânărului Neagoe un folos nebănuit. După cum s-a văzut mai târziu, bogăţia învăţăturilor de înaltă tărie duhovnicească, precum şi cunoaşterea limbilor de circulaţie europeană din vremea aceea, aveau să ducă la alcătuirea operei sale de erudit, „Învăţăturile către fiul său Teodosie“.

Norocosul Neagoe Basarab a avut un prilej tot aşa de fericit că la Târgovişte a participat, negreşit, la zidirea bisericii Mănăstirii Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare, într-un stil fără precedent în Ţara Românească. Neterminată din pricina morţii lui Radu cel Mare, în anul 1508, biserica va fi isprăvită de marele domnitor Neagoe. Mai târziu, dar drept încununare pentru instruirea viitorului domn al Ţării Româneşti, Neagoe participă la tipărirea primului Liturghier în limba slavonă, în anul 1508, a Octoihului, în 1510, şi a Tetraevanghelului, în 1512, pregătite cu migală şi erudiţie de învăţatul Macarie, la Mănăstirea Bistriţa şi la Mănăstirea Dealu, unde s-au şi tipărit.

Trece dincolo de orice îndoială că tânărul Neagoe, cu inteligenţa sa sclipitoare, plin de credinţă în Dumnezeu şi adâncă evlavie, a fost nu numai învăţăcelul ilustrului savant şi istoric, ci chiar şi ajutorul erudit la tipărirea primelor cărţi de slujbă pe teritoriul Ţării Româneşti.

Cât de odihnitoare vor fi fost clipele când Macarie, împodobit de bogăţie cărturărească şi duhovnicească, dimpreună cu Neagoe şi alţi învăţaţi din obştea bistriţeană orânduiau spre tipar celebrele manuscrise, capodopere ale culturii şi evlaviei româneşti!

Iată că se împlineşte anul acesta o jumătate de mileniu, cinci veacuri de la prima apariţie tipărită a Liturghierului! Cred nestrămutat că gândul de a se pregăti documentele pentru canonizarea domnitorului Neagoe Vodă Basarab, tocmai la împlinirea acestui soroc, în 2008, se poate considera chiar o minune a Sfântului Neagoe Basarab, care ne veghează şi ajută din preajma Sfintei Treimi.

Am putea înţelege mai cu înlesnire cum au stat lucrurile. Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază din rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut odată cu zidirea Mănăstirii Dealu. Fericite vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie.

Principele isihast

Cum ne vom mai mira că, atunci când a fost chemat la domnia Ţării Româneşti, a şi început zidirea Mănăstirii Argeşului, între anii 1512-1517, şi isprăvirea de zidit şi a Mănăstirii Dealu? Cum nu vom înţelege că osteneala sfântă pentru scoaterea la lumină a sfintelor cărţi de slujbă, ajutând pe Macarie, l-a dus pe evlaviosul Neagoe Basarab la gândul de a scrie şi tipări o carte magistrală şi unică de învăţătură, pe care a adresat-o fiului său Teodosie?

Nimic nu este întâmplător! Neagoe Vodă Basarab a crescut din rădăcină domnească, hrănită cu învăţătura cea mai înaltă şi cuprinzătoare, în duhul isihast athonit, de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Acest secol a debutat, ca roua Duhului Sfânt, prin Neagoe Basarab. El împlinea protejând şi ajutând creştinătatea dreptmăritoare, care gemea sub tirania agarenilor cotropitori, precum ne arată cronicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon“, patriarhul Constantinopolului: „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele său şi ploaia şi pe cei buni, şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie“.

Dacă vom îndrepta o privire asupra documentelor care ne arată bogăţia daniilor primite de mănăstirile de la Muntele Athos, rămânem uimiţi. Pe lângă renovări, daruri de obiecte de cult şi zidiri, se adaugă danii anuale aproape la toate chinoviile monahale: Cutlumuş, 10.000 de aspri; Zografu, 3.000 de aspri; Xenofon, 2.000 de aspri; Rusicon, 4.000 de aspri; Vatoped, 200 de taleri; Iviron, 200 de taleri; Hilandar, 7.000 de aspri, anual; Marea Lavră etc.

Nu mai prejos s-a arătat mila lui Neagoe pentru Patriarhia din Contantinopol, Ierusalimul şi Muntele Sinai, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Ascalon, în Siria, şi pe unde n-a rourat mila creştină a celui mai mare ctitor din lume?

Grija pentru ctitoriile domneşti

Creştinătatea din întreaga lume a auzit de inima şi sufletul de aur al slăvitului domnitor din Ţara Românească, unde bisericile şi mănăstirile aşteptau mila domnească a darnicului Neagoe Basarab. Vistieria domnească se înmulţea mereu, ca untdelemnul văduvei din Sarepta Sidonului, iar grija lui veghea ca o candelă aprinsă şi la ctitoriile domneşti de la Tismana – pe care o acoperă cu plumb, metal foarte scump – Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov, Snagov. Continuă şi isprăveşte de zidit Mănăstirea Dealu, iar biserica Mitropoliei din Târgovişte dorea să fie încă o împlinire a ctitoriilor sale.

Remarcabilă şi monument de culme din viaţa pământească a strălucitului domnitor Neagoe Basarab rămâne, peste veacuri, Mănăstirea de la Argeş, zidită în timp record, cu piatră din Albeştii Muscelului, de către meşterii români şi alţii chemaţi din Ardeal, Serbia, Elada, Veneţia, Armenia şi Constantinopol.

Testamentul său din urmă

Arătându-i-se sfârşitul în curgerea zilelor, Neagoe, în suferinţe doar de el ştiute, orânduind toate în ţară şi pace cu toţi vecinii dinafară, alcătuieşte Testamentul său din urmă! Umblând prin lumea din Răsărit şi Apus, cercetând bibliotecile de pe acolo, adunând ca albina mierea din floarea ştiinţelor, având bucuria de la Domnul Dumnezeu de a întâlni pe Macarie, tipograful, cu care a lucrat la tipărirea sfintelor cărţi şi apoi mitropolit, pe timpul domniei sale; pe patriarhul Nifon, pe care l-a ocrotit şi de la care a învăţat; pe Maxim Brancovici, învăţatul mitropolit sârb, unchiul soţiei sale, Miliţa, grăitu-s-a de Duhul Sfânt, să scrie „Învăţăturile“ după care să trăiască Ţara Românească şi să domnească urmaşul în domnie, fiul său, Teodosie.

Neagoe Vodă Basarab, cunoscător al Sfintelor Scripturi, al Sfinţilor Părinţi şi isihaşti din Răsăritul Ortodox şi contemporan cu mari gânditori şi reformatori europeni, ale căror opere le cunoştea cu siguranţă, amintind doar pe Erasmus din Rotterdam, Niccolo Machiavelli şi mai ales, Martin Luther, la a cărei naştere s-au arătat pe cer semne care înspăimântau şi pe Ştefan cel Mare, iar în târgul Romanului se prăvălea ploaie cu sânge.

„Marc Aureliu al Ţării Româneşti“

În sufletul lui de domn creştin ortodox şi bazileu, purtând coroana împărătească a credinţei în Hristos, a gândit să lase moştenire urmaşilor săi, popor şi domn de ţară, ultimul său cuvânt, precum rosteau marii duhovnici şi isihaşti, înainte de a se odihni cu trupul în sălaş, sub lespede, şi cu sufletul în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

Auzind cum poetul grec Maximos Trivalis îl numea „divinul“ şi îl aşeza tocmai în palatele Olimpului, că Al. Piru îi lăuda „dragostea pentru cultură şi rafinament artistic“, N. Iorga îl numeşte „domn cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe, cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul“, iar Ion Bogdan, îl crede, pe drept cuvânt, „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime“, B. P. Haşdeu, l-a numit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof“.

Aşadar, Neagoe Vodă Basarab nu putea să ne păgubească de primul şi cel mai complet tratat de teologie, de la începutul secolului al XVI-lea, împletit cu celebrele „Învăţături“ în arta domniei şi a slujirii supuşilor săi, numită de acelaşi B. P. Haşdeu „monument de literatură, politi-că, filosofie şi elocvenţă“.

Şi aşa, spre sfârşitul vieţii pământeşti, Neagoe Basarab, ştiind că agarenii sunt nărăviţi în fel şi chip, că şi cei din Europa îşi cam leapădă credinţa şi pietatea, iar casnicii săi au nevoie de întărire în credinţă şi înţelepciune, ne-a lăsat în dar „Învăţăturile“ sale drept testament urmaşilor- urmaşilor săi.

Cartea cu „Învăţăturile“ lui Neagoe Vodă Basarab, ar trebui să stea alături de Biblie şi Cartea de Rugăciuni, la căpătâiul nostru.

Trebuie să ne amintim că Neagoe Vodă Basarab a fost domnitorul care a îndemnat cele mai multe minţi şi condeie să se avânte la cercetare şi scris, culminând cu traducerea din slavonă a „Învăţăturilor“ de către acad. G. Mihăilă, cu aparatul critic aferent şi exegeza desăvârşită – am putea spune fără a greşi – a paternităţii „Învăţăturilor“ neagoiene, de profesorul Dan Zamfirescu, „fiul de suflet“ al lui Neagoe Vodă Basarab.

„Domn al culturii româneşti“

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în anul 1981, scotea de sub tipar „Dascăli de cuget şi simţire românească“. Peste 50 de pagini sunt dedicate lui Neagoe Basarab, Domn al culturii româneşti!

Întreg studiul este o frumuseţe. Voi reda câteva crâmpeie: „Prin Curtea de Argeş şi prin Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor. Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat în „Învăţături“, ca şi în „Catedrală“, o sinteză românească originală, între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat, în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos şi de bine, realist şi echilibrat“.

Iar la sfinţenia lui Neagoe Vodă Basarab este păr-taş şi neamul românesc pe care l-a domnit, că toate milele le-a făcut din zestrea lui cea darnică. La aşa popor cuminte, aşa domn! La aşa domn sfânt, aşa popor!

Mănăstirea Argeşului – imn de slavă lui Dumnezeu

Doar cinci ani, dintre care mai mult de jumătate au fost toamnă, iarnă şi primăvară – aşadar tocmai în doi-trei ani – celebrul domnitor Neagoe a ridicat spre cer trupul bisericii închinat Maicii Domnului, dăltuit în piatră şi marmură, cu turlele răsucite, îndreptate spre spaţiul şi timpul lui Dumnezeu. Nu se mai văzuse asemenea minune!

Cine l-a îndemnat pe Neagoe să ridice astfel de imn de slavă lui Dumnezeu, din materia zidită de El? El, Neagoe, însuşi Manole, după ce a isprăvit Mănăstirea Dealului, începută de Radu cel Mare, a făcut una şi mai frumoasă, Mănăstirea Argeşului.

Intuia că va fi mai mare ca Radu Voievod! Mai mult, Neagoe creştea odată cu Mănăstirea Argeşului şi cu sfinţenia în sinea sa, răsucind firele de aur ale jertfei care unea pământul cu cerul, prin turlele care se înşurubau în Univers. Era cântecul lui cel din urmă, care se arăta pe plaiurile Argeşului. Acest cântec l-a auzit şi Gavriil Protul, care exclamă: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu era aşa mare şi sobornică precum Sionul, pe care-l făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care o făcu Iustinian împăratul, iar ca frumuseţe, este mai presus decât acelea“.

Sfinţirea catedralei, în 15 august 1517, închinată Adormirii Maicii Domnului, dar şi cu gândul la mama sa, Neaga, despre care scrie ca nimeni altul în lumea aceasta, a strâns în comuniunea dragostei creştine ortodoxe pe patriarhul Teolipt al Constantinopolei, cu un strălucit sobor de mitropoliţi, preoţi, diaconi şi chiar protosul Athosului, cronicarul învăţat Gavriil, care ne va lăsa ştiri preţioase de la începutul secolului al XVI-lea.

La Argeş, Neagoe cânta în imn de slavă ctitoria sa divină, Mănăstirea Argeşului, în timp ce, la Roma, se ridica surata sa, San Pietro, în cuprinsul unui secol de înfruntări şi osteneli.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Mihail Şora destăinuindu-se lui Claudiu Târziu

Date biografice

Mihai Sora (n. 7 noiembrie 1916, com. Ianova – Timis) este considerat „patriarhul” filosofilor romani contemporani. Este unul dintre intelectualii care isi afirma net credinta crestina.

A urmat Facultatea de Filosofie la Universitatea din Bucuresti (1934-1938), avandu-i profesori pe Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu si Mircea Eliade. Intre 1939 si 1948, a locuit in Franta si a fost cercetator la „Centre National de la Recherche Scientifique” din Paris.

A debutat cu volumul „Du dialogue interieur”/ „Despre dialogul interior”, la Gallimard, in 1947. Apoi a tacut peste 30 de ani. In 1948, a revenit in Romania si a reusit sa supravietuiasca flagelului comunist si chiar sa detina functii publice.

Dupa 1989, Mihai Sora a fost ministru al invatamantului timp de cateva luni, suficient cat sa desfiinteze liceele agricole si industriale si sa faca invatamantul secundar de cultura generala, precum si sa reintroduca in programa scolara limbile clasice si religia.

A publicat volumele „Sarea pamantului” (1978, 2006), „A fi, a face, a avea” (1985), „eu&tu&el&ea sau dialog generalizat” (1990), „Despre dialogul interior” (1995, in limba romana), „Firul ierbii” (1998), „Clipa&Timpul” (2005), „Despre toate si ceva in plus – De vorba cu Leonid Dragomir” (2005).

Interviul


Am avut bucuria sa discutam o dupa-amiaza intreaga despre filosofie si Dumnezeu, in apartamentul sau incarcat de carti din centrul Bucurestiului.

– Domnule Mihai Sora, sunteti unul dintre intelectualii care nu se sfiesc sa-si afirme credinta in Dumnezeu. Cum ati ajuns sa credeti: prin educatie, prin acumulari si decantari intelectuale, prin vreun eveniment de cotitura in viata dvs?

– M-am nascut in credinta, fiind baiat de preot ortodox din Ardeal. In perioada pubertatii si a adolescentei, am trecut si eu, ca si altii, printr-o perioada de bravura si de revizuire completa a valorilor mostenite. Aceasta perioada s-a facut simtita mai ales in relatiile mele cu tata, printr-o agresivitate negativista in raport cu valorile stabilite de el. Dar tata, un om foarte intelept, m-a lasat sa ma lamuresc singur, nu a incercat sa-mi impuna ceva.

– Mergeati la biserica in perioada aceea contestatara?

– Da, si eram plin de respect pentru institutia ca atare. N-as putea spune ca negam existenta lui Dumnezeu… Dar credinta copilariei este una spontana, totala, antropomorfa, in orice caz… Odata depasite formele acestea, in momentul in care trebuie sa vezi problemele transfigurate oarecum, apar dificultati in a crede, daca nu ai de ce sa te agati. Eu am fost chinuit, de cand eram copil, de problema „marginii”. Se configura spatial pe atunci, adica mergi, mergi si cand ajungi la margine? Poti ajunge la margine? Daca ai ajuns la margine, mai poti face un pas? Ce se intampla daca ai ajuns la margine? Nu puteam concepe ca universul are o margine, dar nici nu puteam realiza oarecum intuitiv ca nu are o margine. In afara de asta, aveam totusi un fel de certitudine fundamentala, care imi dadea seninatate…

– De unde va venea aceasta certitudine?

– Am trait odata o experienta cvasireligioasa, la care ma raportez si astazi, ca la un fapt fondator pentru mine ca persoana. Pe la varsta de opt ani, in satul in care era preot tatal meu – Izvin, la 16 km de Timisoara spre Lugoj, mi-am petrecut o dupa-amiaza singur in camp. Era o zi de vara, la ceva timp dupa seceris. Era o liniste ca din alta lume. Am stat culcat pe spate, in iarba, o dupa-amiaza intreaga, uitandu-ma la cer… Am avut atunci un sentiment unic de comuniune perfecta intre mine si univers. Poate sa fi fost un sentiment teocosmic, pentru ca era strabatut de o vana de sacru. Simteam o bucurie intensa si o libertate completa. Totul avea un rost. Acea dupa-amiaza mi-a ramas in amintire ca un fapt capital in viata mea.

– Dar o experienta cu adevarat religioasa ati trait in copilarie?

– Sigur, traiam sentimentul religios frecvent in biserica, la slujbele oficiate de tata, unde eu eram baiat in cor. Eram un credincios activ si total.

– Dupa aceea ati crezut toata viata?

– Da, dar la un mod mai putin naiv, mai matur.

– Ati asimilat invatatura de credinta, fundamentele teologice?

– Le cunosteam foarte bine, pentru ca aveam ora de religie foarte consistenta la scoala, cu istoria Bisericii, cu Sinoadele Ecumenice, cu problematica fiecarui Sinod, cu dogmatica…

– Dincolo de gandirea si vorbirea despre Dumnezeu, simteati miraculosul in viata dumneavoastra?

– Da, sigur, l-am simtit intreaga viata, ca fundal.

– Cum il simteati? Va starneste emotie o slujba in biserica, aveti senzatia prezentei lui Dumnezeu in viata dumneavoastra, ati avut vreodata sentimentul ca sunteti ajutat de o mana divina, ca sunteti sub protectia unei aripi de inger?

– Nu stiu sa va explic in ce fel simt. De emotionat poate sa ma emotioneze trairea unei slujbe in biserica, la fel de bine cum ma poate scandaliza, daca preotul nu isi face cum se cuvine treaba, sau daca participantii au o atitudine nepotrivita.

– Avand in vedere formatia dvs. filosofica si preocuparea pe care o aveti pentru gandirea speculativa, n-ati fost tentat niciodata sa-l puneti sub semnul intrebarii pe Dumnezeu?

– Nu. Credinta in Dumnezeu este neclintita. Si asa a si ramas dupa ce-am iesit din adolescenta.

– Intelectualul are dileme, se indoieste, isi pune intrebari, cauta sa obtina certitudini, iar un filosof cu atat mai mult. Credinta este la polul opus. Dvs. nu ati avut aceasta framantare: exista sau nu Dumnezeu?

– Nu. Am avut mereu certitudinea ca exista. Sentimentul religios, sentimentul de dependenta de divinitate, ideea ca nu ne-am autocreat, ca am fost creati cred ca sunt definitorii si indubitabile pentru fiinta umana. Pot exista lungi perioade de inconstienta, de superficialitate, in care sa ignori, sa nu intelegi sau sa negi realitatea ca suntem facuti de Dumnezeu. Dar macar o data in viata iti pui problemele fundamentale: de unde vin, incotro merg? La ce bun? Pe ce se intemeiaza? Si daca esti onest cu tine, ajungi la un punct zero care nu-si poate, in nici un caz, avea autojustificarea in sine insusi. E evidenta insasi.

– L-ati avut profesor pe Nae Ionescu, unul dintre marii „teologi nespecialisti” din interbelic, care a facut scoala. V-a influentat felul de a va raporta la Dumnezeu si de a crede?

– La cursurile lui de logica nu prea vorbea despre Dumnezeu. El discuta problemele teologice in presa. Dar intr-un fel, m-a influentat. Eu am venit pentru el la facultate in Bucuresti; puteam foarte bine sa ma duc la Cluj. Sigur, mai erau si alte persoane care imi suscitau interesul, printre care Mircea Eliade. La diferenta de varsta care era intre mine si Eliade, el reprezenta un model, care la randul sau il avusese drept model pe Nae Ionescu, pe care si eu il voisem candva model.

– Cu toate acestea, in tinerete ati fost de stanga, nu de dreapta ca modelele dvs…

– De fapt, n-am fost nici asa, nici asa, pentru ca nu ma interesa sa ma angajez politic. Si am avut prieteni si din stanga, si din dreapta. Virarea mea spre stanga s-a facut dupa ce indurasem in Franta regimul de ocupatie nazist. A fost o adeziune de tip reactiv.

– Ati fost membru al partidului comunist francez.

– Da, dar dupa terminarea razboiului. Sigur, eram in legatura cu comunistii si in ilegalitate.

– Doctrina comunista, atee prin excelenta, nu intra in conflict cu omul religios care erati?

– In acei ani, in Rusia parea sa fie un aer de libertate, bisericile se redeschisesera, perioada de teroare crunta trecuse, iar in occident se intrezarea speranta in legatura cu comunistii. Naivii de occidentali credeau ca va urma o deschidere totala, o linistire a apelor, ca dupa orice revolutie ajunsa in faza de stabilizare. Nu credea nimeni in revolutia continua. Nu vedeau ca era vechea tactica leninista: un pas inainte, doi inapoi.

– V-ati intors in tara sa va vedeti familia si vi s-a interzis sa mai plecati.

– Nu-mi mai vazusem parintii de zece ani. Sotia mea fusese cu un an inainte in tara si putuse pleca din nou in occident, asa ca nu m-am gandit nici o clipa ca mi se va interzice iesirea din tara. Daca mi-as fi pus aceasta problema, n-as fi venit. Am scapat de puscarie, fata de alti colegi de generatie, pentru ca nu am avut un trecut politic de care comunistii sa ma poata acuza. Dar n-am mai sperat in nimic bun.

– Unii intelectuali evita sa vorbeasca despre credinta, considerand ca e ceva prea intim. Altii o marturisesc public si sunt chiar apologeti. Dvs. sunteti discret in aparitiile publice, dar, in raport cu credinta, in care „tabara” va plasati?

– Credinta poti s-o afirmi. E greu sa o maruntesti, caci pasesti pe un teren alunecos si spulberi din mister. Salasul credintei este in inima, dar marturisirea face parte din inima. Maruntirea este a ratiunii…

– Cum isi traieste un intelectual de varf credinta in Dumnezeu?

– Ca o deschidere, ca o speranta. Iluzia e punctuala – ti-o inchipui, dar speranta nu ti-o inchipui, e un fel de certitudine subliminala ca totul va fi bine, ca are grija Dumnezeu ca totul sa fie bine -, dar nu e obligatoriu ca speranta sa se cristalizeze in aceasta propozitie: „are grija Dumnezeu ca totul sa fie bine”. Trairea sperantei se petrece fara vreun cuvant.

– Fara nici un efort? Dogmele, Sfintii Parinti, marii duhovnici ne invata ca la Dumnezeu se ajunge cu efort, prin pocainta, cu nevointa, cu post, rugaciune, prin impartasirea cu Sfintele Taine.

– Fara indoiala ca este nevoie de efort. Dar depinde de persoana. Pentru mine, poate fi un efort sa ma abandonez. Abandonul inseamna ca nu-i treaba mea, ca are Cineva grija, Cineva scris asa cu „C” mare si pe care nu-l cunosc! Situatiile limita prin care am trecut n-au fost treaba mea. Oricat m-as fi straduit nu gaseam nici un fel de solutie si totusi ele se rezolvau. Eu traiesc altfel credinta. Sunt mai dispus sa fac un efort fizic, intelectual, spiritual pentru altul decat pentru mine. Sunt de acord ca e nevoie sa urci toate treptele spirituale pana la impartasanie si mai departe. Dar nu trebuie sa fie un automatism al ritualului, ci chiar sa simti nevoia de a fi impreuna cu Hristos si atunci nu mai este neaparat un efort.

– In cartile dvs, bucuria si speranta sunt axe ale gandirii. Evident, ele sunt sentimente fundamentale pentru om, nazuinte. Izvorasc ele din credinta sau sunt pretexte de filosofare?

– Eu le percep ca pe o deschidere atotcuprinzatoare, care in primul rand include semenii, o disponibilitate de a-i ajuta pe cat imi sta in putinta… Datoria fata de semeni este sadita de divinitate. Exista o trimitere continua spre acest izvor al dumnezeirii. Nu e tematizata, nu se constituie intr-un ritual, se exercita spontan. De altfel, ma mefiez foarte tare de ritualurile osificate.

– In documentarile pe care le facem pentru „Formula AS” descoperim adevarate miracole infaptuite unde nu te astepti. Forta rugaciunii se dovedeste enorma. Oameni fara cunostinte teologice, fara studii inalte, traiesc intr-o legatura permanenta cu Dumnezeu, care face minuni in viata lor. De ce credeti ca mai degraba se savarsesc minunile in ograda celor saraci cu duhul, sa zic asa, decat in vietile intelectualilor toba de carte si cunoscatori ai dogmei?

– Nu-mi explic. Duhul sufla unde vrea. De pilda, a fost fenomenul Petrache Lupu. Forta spirituala poate aparea oriunde, la un gangav, la un schiop etc. Iar lumea vede lumina care iradiaza din oamenii care cred. Si este atrasa de acestia, chiar daca ei, traitorii credintei, se ascund. Asa cum sunt marii duhovnici, de pilda, foarte cunoscuti, desi nu s-au vrut stiuti, vedete.

– Vi s-a implinit vreodata o rugaciune pentru ceva important, intr-un moment de cumpana din viata dvs.?

– In cele mai dese cazuri m-am rugat fara cuvinte.

– Cum adica fara cuvinte?

– Te abandonezi in credinta in El, in speranta ca vei fi ajutat, fara ca neaparat sa o ceri, ci mai degraba sa o aspiri.

– As vrea sa mutam acum reflectorul pe lumea in care traim, asa cum se vede ea prin ochii dvs. Se vorbeste mult despre superficialitatea tineretului de astazi, victima a unui stil de viata in care sunt nesocotite adevaratele repere si valori. Credeti ca mai este loc pentru Dumnezeu in inima acestui tineret?

– Cunosc tineri pentru care faptul religios este o realitate asumata. Sunt convins insa ca sunt in minoritate. Pe de alta parte, nu-mi dau seama daca in tinerii asa-zis superficiali nu exista un zacamant pe care ei insisi nu-l cunosc si pe care il pot descoperi la o cotitura a vietii. Nu este obligatoriu ca substanta umana din fiecare persoana sa se reveleze toata dintr-o data. Personal sunt destul de increzator in resursele acestei parti din Europa in care ne aflam. Exista o parte a Europei invechita, cu o civilizatie care i-a epuizat resursele. Marile culturi occidentale sunt in declin, dupa parerea mea. Nu mai au forta de creativitate. E randul Orientului sa dea si sa vina peste Occident.

– Asta nu inseamna neaparat o predominatie a culturii crestine orientale…

– Nu stim ce va fi. Sigur insa va fi o cultura religioasa. Poate, Doamne, fereste!, sa fie si islamica. Islamul are forta. Occidentul este slab pentru ca i-a pierit credinta.

– Dar Hristos mai poate fi un model pentru noi? Mai este vazut ca prezenta vie, care poate da o directie de viata?

– Cred ca da. Insa, necunoscute sunt caile Domnului. Eu cred ca nu numai tineretul si nu numai romanii, ci toata omenirea se afla intr-o faza extrem de agitata a istoriei, in care riscul cel mai mare este pierderea substantei adanci, aspirata de aspectele superficiale ale lumii in care traim. Traim o dinamica de suprafata, nu de adancime, care ne poate pierde. Interioritatea risca, daca nu e bine pazita de fiecare depozitar al ei, sa se risipeasca in exterioritate.

– Cand spuneti „substanta adanca”, la ce va referiti?

– La strafundul fiintial al omului si la destinatia lui. Suntem in pericolul sa ne ignoram scanteia de divinitate si sa ne raportam numai la invelis, care e trupul, si la trebuintele acestuia. Omul nu mai are nici timp, nici dorinta de a se bucura de viata adevarata. E pur si simplu anulat de tehnologie. Ma uit la cat pot vorbi oamenii la telefonul mobil. Nu mai ies din ciclul comunicarii, dar fara sa comunice cu adevarat. Sunt prinsi intr-un vartej de informatii superficiale. Nu mai au ragaz sa vada ce frumos este cerul, ca lumea in care traiesc este o minune. Viata acestor oameni este de-o monotonie inspaimantatoare. Nu mai e loc in viata lor de nimic, de bucurie, de speranta. Si nici nu mai comunica. Pentru ca daca nu mai acumulezi senzatii, trairi, ganduri, imagini, nu mai ai ce substanta sufleteasca sa impartasesti intr-un adevarat act de comunicare.

– Cum va imaginati intoarcerea scanteii de divinitate la intreg, intalnirea fiecaruia dintre noi cu Dumnezeu, in viata vesnica?

– Lumina, bucurie, expansiune, regasire, pace – dar o pace activa, iradianta. Intr-un cuvant: viata.

– Aveti vreo teama legata de marea trecere din viata aceasta in cealalta?

– Sunt prin preajma ei. N-as putea spune ca o astept. Stiu ca va veni, trag nadejde sa nu ma imbolnavesc grav si sa o astept ca pe o salvare. Dar nu ma gandesc la ea. Am o totala incredere ca totul va fi bine.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Cele 12 rugăciuni ale canonului împărtăşirii. Proiect finalizat [comentariu teologic aplicat]

Sub formă audio

Rugăciunile de la a 8-a la a 12-a

Download this episode (52 min)

Aici pentru live.

Rugăciunea a 6-a şi a 7-a

Download this episode (41 min)

Aici pentru live.

Sub formă scrisă

Rugăciunea a 5-a

Rugăciunea a 4-a

O avem în patru părţi: 1, 2, 3, 4.

Rugăciunea a 3-a

Rugăciunea a 2-a

Rugăciunea 1

Pr. Dorin Picioruş

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno