Pe ordinea de zi a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei care a avut loc ieri [ 19 iunie 2008 n.n.], la Reşedinţa patriarhală, s-a aflat şi o adresă comună a Arhiepiscopiei Târgoviştei şi a Episcopiei Argeşului şi Muscelului, privind cercetarea şi aprobarea documentaţiei în vederea canonizării domnitorului Neagoe Basarab al Ţării Româneşti.

Care ar fi textul care ne-ar îndritui să-l considerăm sfânt pe Neagoe Vodă Basarab? „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi peste cei buni, şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie“, ne arată cronicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon“, patriarhul Constantinopolului. Vă prezentăm, în continuare, câteva argumente care justifică sfinţenia domnitorului cu suflet de aur al Ţării Româneşti.

† Calinic,

Episcopul Argeşului

şi Muscelului

Înainte de a scrie câteva gânduri despre Neagoe Vodă Basarab, domnul Ţării Româneşti, în vederea canonizării sau a trecerii în rândul Tuturor Sfinţilor, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am parcurs cu atenţie o seamă de lucrări zidite pe izvoarele din vremea sa, precum şi contribuţiile istoricilor, mai vechi şi mai noi, şi chiar din osteneala tălmăcitorilor din secolul al XX-lea, şi a celor mai proaspeţi din pragul mileniului al III-lea.

Materialul cercetat şi tălmăcit de specialişti asupra vieţii lui Neagoe Vodă Basarab, de la începutul vieţuirii sale în această frumuseţe a lumii văzute şi până la trecerea în ţara de peste veac, este imens şi te transpune într-o lume plină de frumuseţi şi vrednicii, dar şi încercări, uneori, peste puterile omului de a fi învinse, dacă nu are „ajutorul de sus, de la Părintele Luminilor!“.

Atunci când am publicat volumul „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, între cer şi genune“, în anul 2004, cu prilejul proclamării canonizării ce a avut loc la Mănăstirea Putna, am întâlnit similitudini cu domnia ambiţioasă a domnitorului Ţării Româneşti, Radu cel Mare, în al cărui Sfat Domnesc era şi tânărul Neagoe, din marea familie a Craioveştilor. Răspundea, în Cancelaria domnitorului, de legăturile cu lumea externă, deşi era cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor.

În Bănia Craiovei şi în şcoala de la Mănăstirea Bistriţa, unde boierii Craioveşti, unii înrudiţi prin căsătorie cu domniţe de la curtea despoţilor sârbi, Neagoe avea să înveţe nu doar slavona, dar şi limba sârbă cu mult mai înainte de 1504, când despotul sârb Gheorghe Brancovici, devenit mitropolitul Maxim, de mai târziu, este nevoit să se refugieze cu nepoata sa Miliţa, fiica fratelui său, despotul Iovan Brancovici. Tânărul Neagoe se va căsători în acelaşi an. Tot aici, la chinovia ctitorită de Barbu Craiovescu, marele ban, care se călugăreşte în 1520, luându-şi numele de Pahomie, avea să se adăpostească, o vreme, patriarhul Nifon al II-lea al Constantinopolului, după ce l-a alungat Radu cel Mare de la Mitropolia din Târgovişte.

„Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale“

Neagoe îl ocroteşte, peste voia domnitorului, devenindu-i ucenic. Aşa aflăm de la Gavriil Protul, cronicarul şi conducătorul Muntelui Athos, scriind în „Viaţa Sfântului Nifon“, că Neagoe l-a avut profesor şi duhovnic pe Sfântul Nifon: „Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale“.

Întâlnirea fericită cu învăţatul patriarh ecumenic îi va aduce tânărului Neagoe un folos nebănuit. După cum s-a văzut mai târziu, bogăţia învăţăturilor de înaltă tărie duhovnicească, precum şi cunoaşterea limbilor de circulaţie europeană din vremea aceea, aveau să ducă la alcătuirea operei sale de erudit, „Învăţăturile către fiul său Teodosie“.

Norocosul Neagoe Basarab a avut un prilej tot aşa de fericit că la Târgovişte a participat, negreşit, la zidirea bisericii Mănăstirii Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare, într-un stil fără precedent în Ţara Românească. Neterminată din pricina morţii lui Radu cel Mare, în anul 1508, biserica va fi isprăvită de marele domnitor Neagoe. Mai târziu, dar drept încununare pentru instruirea viitorului domn al Ţării Româneşti, Neagoe participă la tipărirea primului Liturghier în limba slavonă, în anul 1508, a Octoihului, în 1510, şi a Tetraevanghelului, în 1512, pregătite cu migală şi erudiţie de învăţatul Macarie, la Mănăstirea Bistriţa şi la Mănăstirea Dealu, unde s-au şi tipărit.

Trece dincolo de orice îndoială că tânărul Neagoe, cu inteligenţa sa sclipitoare, plin de credinţă în Dumnezeu şi adâncă evlavie, a fost nu numai învăţăcelul ilustrului savant şi istoric, ci chiar şi ajutorul erudit la tipărirea primelor cărţi de slujbă pe teritoriul Ţării Româneşti.

Cât de odihnitoare vor fi fost clipele când Macarie, împodobit de bogăţie cărturărească şi duhovnicească, dimpreună cu Neagoe şi alţi învăţaţi din obştea bistriţeană orânduiau spre tipar celebrele manuscrise, capodopere ale culturii şi evlaviei româneşti!

Iată că se împlineşte anul acesta o jumătate de mileniu, cinci veacuri de la prima apariţie tipărită a Liturghierului! Cred nestrămutat că gândul de a se pregăti documentele pentru canonizarea domnitorului Neagoe Vodă Basarab, tocmai la împlinirea acestui soroc, în 2008, se poate considera chiar o minune a Sfântului Neagoe Basarab, care ne veghează şi ajută din preajma Sfintei Treimi.

Am putea înţelege mai cu înlesnire cum au stat lucrurile. Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază din rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut odată cu zidirea Mănăstirii Dealu. Fericite vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie.

Principele isihast

Cum ne vom mai mira că, atunci când a fost chemat la domnia Ţării Româneşti, a şi început zidirea Mănăstirii Argeşului, între anii 1512-1517, şi isprăvirea de zidit şi a Mănăstirii Dealu? Cum nu vom înţelege că osteneala sfântă pentru scoaterea la lumină a sfintelor cărţi de slujbă, ajutând pe Macarie, l-a dus pe evlaviosul Neagoe Basarab la gândul de a scrie şi tipări o carte magistrală şi unică de învăţătură, pe care a adresat-o fiului său Teodosie?

Nimic nu este întâmplător! Neagoe Vodă Basarab a crescut din rădăcină domnească, hrănită cu învăţătura cea mai înaltă şi cuprinzătoare, în duhul isihast athonit, de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Acest secol a debutat, ca roua Duhului Sfânt, prin Neagoe Basarab. El împlinea protejând şi ajutând creştinătatea dreptmăritoare, care gemea sub tirania agarenilor cotropitori, precum ne arată cronicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon“, patriarhul Constantinopolului: „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele său şi ploaia şi pe cei buni, şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie“.

Dacă vom îndrepta o privire asupra documentelor care ne arată bogăţia daniilor primite de mănăstirile de la Muntele Athos, rămânem uimiţi. Pe lângă renovări, daruri de obiecte de cult şi zidiri, se adaugă danii anuale aproape la toate chinoviile monahale: Cutlumuş, 10.000 de aspri; Zografu, 3.000 de aspri; Xenofon, 2.000 de aspri; Rusicon, 4.000 de aspri; Vatoped, 200 de taleri; Iviron, 200 de taleri; Hilandar, 7.000 de aspri, anual; Marea Lavră etc.

Nu mai prejos s-a arătat mila lui Neagoe pentru Patriarhia din Contantinopol, Ierusalimul şi Muntele Sinai, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Ascalon, în Siria, şi pe unde n-a rourat mila creştină a celui mai mare ctitor din lume?

Grija pentru ctitoriile domneşti

Creştinătatea din întreaga lume a auzit de inima şi sufletul de aur al slăvitului domnitor din Ţara Românească, unde bisericile şi mănăstirile aşteptau mila domnească a darnicului Neagoe Basarab. Vistieria domnească se înmulţea mereu, ca untdelemnul văduvei din Sarepta Sidonului, iar grija lui veghea ca o candelă aprinsă şi la ctitoriile domneşti de la Tismana – pe care o acoperă cu plumb, metal foarte scump – Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov, Snagov. Continuă şi isprăveşte de zidit Mănăstirea Dealu, iar biserica Mitropoliei din Târgovişte dorea să fie încă o împlinire a ctitoriilor sale.

Remarcabilă şi monument de culme din viaţa pământească a strălucitului domnitor Neagoe Basarab rămâne, peste veacuri, Mănăstirea de la Argeş, zidită în timp record, cu piatră din Albeştii Muscelului, de către meşterii români şi alţii chemaţi din Ardeal, Serbia, Elada, Veneţia, Armenia şi Constantinopol.

Testamentul său din urmă

Arătându-i-se sfârşitul în curgerea zilelor, Neagoe, în suferinţe doar de el ştiute, orânduind toate în ţară şi pace cu toţi vecinii dinafară, alcătuieşte Testamentul său din urmă! Umblând prin lumea din Răsărit şi Apus, cercetând bibliotecile de pe acolo, adunând ca albina mierea din floarea ştiinţelor, având bucuria de la Domnul Dumnezeu de a întâlni pe Macarie, tipograful, cu care a lucrat la tipărirea sfintelor cărţi şi apoi mitropolit, pe timpul domniei sale; pe patriarhul Nifon, pe care l-a ocrotit şi de la care a învăţat; pe Maxim Brancovici, învăţatul mitropolit sârb, unchiul soţiei sale, Miliţa, grăitu-s-a de Duhul Sfânt, să scrie „Învăţăturile“ după care să trăiască Ţara Românească şi să domnească urmaşul în domnie, fiul său, Teodosie.

Neagoe Vodă Basarab, cunoscător al Sfintelor Scripturi, al Sfinţilor Părinţi şi isihaşti din Răsăritul Ortodox şi contemporan cu mari gânditori şi reformatori europeni, ale căror opere le cunoştea cu siguranţă, amintind doar pe Erasmus din Rotterdam, Niccolo Machiavelli şi mai ales, Martin Luther, la a cărei naştere s-au arătat pe cer semne care înspăimântau şi pe Ştefan cel Mare, iar în târgul Romanului se prăvălea ploaie cu sânge.

„Marc Aureliu al Ţării Româneşti“

În sufletul lui de domn creştin ortodox şi bazileu, purtând coroana împărătească a credinţei în Hristos, a gândit să lase moştenire urmaşilor săi, popor şi domn de ţară, ultimul său cuvânt, precum rosteau marii duhovnici şi isihaşti, înainte de a se odihni cu trupul în sălaş, sub lespede, şi cu sufletul în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

Auzind cum poetul grec Maximos Trivalis îl numea „divinul“ şi îl aşeza tocmai în palatele Olimpului, că Al. Piru îi lăuda „dragostea pentru cultură şi rafinament artistic“, N. Iorga îl numeşte „domn cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe, cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul“, iar Ion Bogdan, îl crede, pe drept cuvânt, „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime“, B. P. Haşdeu, l-a numit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof“.

Aşadar, Neagoe Vodă Basarab nu putea să ne păgubească de primul şi cel mai complet tratat de teologie, de la începutul secolului al XVI-lea, împletit cu celebrele „Învăţături“ în arta domniei şi a slujirii supuşilor săi, numită de acelaşi B. P. Haşdeu „monument de literatură, politi-că, filosofie şi elocvenţă“.

Şi aşa, spre sfârşitul vieţii pământeşti, Neagoe Basarab, ştiind că agarenii sunt nărăviţi în fel şi chip, că şi cei din Europa îşi cam leapădă credinţa şi pietatea, iar casnicii săi au nevoie de întărire în credinţă şi înţelepciune, ne-a lăsat în dar „Învăţăturile“ sale drept testament urmaşilor- urmaşilor săi.

Cartea cu „Învăţăturile“ lui Neagoe Vodă Basarab, ar trebui să stea alături de Biblie şi Cartea de Rugăciuni, la căpătâiul nostru.

Trebuie să ne amintim că Neagoe Vodă Basarab a fost domnitorul care a îndemnat cele mai multe minţi şi condeie să se avânte la cercetare şi scris, culminând cu traducerea din slavonă a „Învăţăturilor“ de către acad. G. Mihăilă, cu aparatul critic aferent şi exegeza desăvârşită – am putea spune fără a greşi – a paternităţii „Învăţăturilor“ neagoiene, de profesorul Dan Zamfirescu, „fiul de suflet“ al lui Neagoe Vodă Basarab.

„Domn al culturii româneşti“

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în anul 1981, scotea de sub tipar „Dascăli de cuget şi simţire românească“. Peste 50 de pagini sunt dedicate lui Neagoe Basarab, Domn al culturii româneşti!

Întreg studiul este o frumuseţe. Voi reda câteva crâmpeie: „Prin Curtea de Argeş şi prin Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor. Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat în „Învăţături“, ca şi în „Catedrală“, o sinteză românească originală, între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat, în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos şi de bine, realist şi echilibrat“.

Iar la sfinţenia lui Neagoe Vodă Basarab este păr-taş şi neamul românesc pe care l-a domnit, că toate milele le-a făcut din zestrea lui cea darnică. La aşa popor cuminte, aşa domn! La aşa domn sfânt, aşa popor!

Mănăstirea Argeşului – imn de slavă lui Dumnezeu

Doar cinci ani, dintre care mai mult de jumătate au fost toamnă, iarnă şi primăvară – aşadar tocmai în doi-trei ani – celebrul domnitor Neagoe a ridicat spre cer trupul bisericii închinat Maicii Domnului, dăltuit în piatră şi marmură, cu turlele răsucite, îndreptate spre spaţiul şi timpul lui Dumnezeu. Nu se mai văzuse asemenea minune!

Cine l-a îndemnat pe Neagoe să ridice astfel de imn de slavă lui Dumnezeu, din materia zidită de El? El, Neagoe, însuşi Manole, după ce a isprăvit Mănăstirea Dealului, începută de Radu cel Mare, a făcut una şi mai frumoasă, Mănăstirea Argeşului.

Intuia că va fi mai mare ca Radu Voievod! Mai mult, Neagoe creştea odată cu Mănăstirea Argeşului şi cu sfinţenia în sinea sa, răsucind firele de aur ale jertfei care unea pământul cu cerul, prin turlele care se înşurubau în Univers. Era cântecul lui cel din urmă, care se arăta pe plaiurile Argeşului. Acest cântec l-a auzit şi Gavriil Protul, care exclamă: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu era aşa mare şi sobornică precum Sionul, pe care-l făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care o făcu Iustinian împăratul, iar ca frumuseţe, este mai presus decât acelea“.

Sfinţirea catedralei, în 15 august 1517, închinată Adormirii Maicii Domnului, dar şi cu gândul la mama sa, Neaga, despre care scrie ca nimeni altul în lumea aceasta, a strâns în comuniunea dragostei creştine ortodoxe pe patriarhul Teolipt al Constantinopolei, cu un strălucit sobor de mitropoliţi, preoţi, diaconi şi chiar protosul Athosului, cronicarul învăţat Gavriil, care ne va lăsa ştiri preţioase de la începutul secolului al XVI-lea.

La Argeş, Neagoe cânta în imn de slavă ctitoria sa divină, Mănăstirea Argeşului, în timp ce, la Roma, se ridica surata sa, San Pietro, în cuprinsul unui secol de înfruntări şi osteneli.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: