Goana după insesizabil
Mirosul succesului e la un milimetru distanţă, câteodată, de mirosul înfrângerii. Nu ai dat gol când trebuia şi ţi-au trecut minutele. Nu ai spus adevărul care trebuia şi acum nu mai ai cui să i-l spui… Nu ai făcut ceea ce trebuia când trebuia…
Ca să simţi când trebuia…trebuia să acţionezi atunci când ai simţit că trebuie să acţionezi. Da: nicio secundă mai înainte şi nici o secundă după!…
O problemă importantă, deloc de neglijat…e goana după ce nu s-a spus, după ce nu s-a văzut, după ce nu se ştie…E o goană pe un teren minat. E o goană de interior…chiar dacă alergăm kilometri întregi după acest ceva care ne trebuie. Uneori, ceea ce poţi să găseşti, să descoperi, e deplorabil… Alteori găseşti mai multe nu la pomul lăudat…ci la pomul dosit, pus precum mătura după uşă.
Să găseşti…ce? Să surprinzi o nouă faţetă a realităţii, a cuvintelor, a experienţei… Deşi par toate spuse, pentru tine nimic nu e spus dacă nu ai pus şi tu mâna ca să vezi cum e. Nu ştii cum e să ai un copil până nu îl ai. Nu ştii cum e să ai o boală până nu o ai. Nu ştii cum e să mori până nu mori. Şi dacă nu ştii ceva…trebuie să nu vrei să ştii nimic? Şi dacă nu poţi să experiezi tot cât vrei să ştii…să nu mai experiezi nimic?
De ce a fi este mai important decât a şti? Pentru omul care vrea numai să aibă…problema lui a fi este secundară sau nu există pur şi simplu. Însă, pentru cel care vrea să fie ceea ce citeşte că există, experienţa e fundamentul lui, respiraţia lui, sănătatea lui, dragostea lui…
Cărţile de experienţă sunt contaminante. Ele te provoacă să le urmezi. Tocmai de aceea plângi la filmul dramatic, sensibil şi te înflăcărezi când citeşti cartea care prezintă eroismul vieţii duhovniceşti în stare brută. Iei act de sentimentul viu şi el stârneşte în tine dorinţa de sentiment viu.
Însă…cât ţine entuziasmul? La unii ţine trei zile…Se înflăcărează şi se dezînflăcărează prea uşor…şi nu poţi să ai cu ei proiecte serioase, de conştiinţă. Sau încurcă lucrurile secundare cu cele principale, nu poţi să îi scoţi din ale lor…şi s-a dus prietenia cu ei pe apa Dâmboviţei…
Ar trebui să avem o goană după real uniformizată? Uniformizarea este enervantă, e contestată de talantul, de gradul diferit de implicare al oamenilor. Atunci ce ar trebui să avem, ca să vrem fiecare dintre noi să ne depăşim zilnic? Adică să vrem să fim mai buni, mai deştepţi, mai milostivi, mai cumsecade…de ce nu, mai bogaţi fără să fim hoţi. Ce trebuie să ne mobilizeze?
Nu poate să te mobilizeze doar foamea şi ruşinea. Când munceşti doar pentru stomac, ruşine şi corvoade nu eşti entuziast. Se vede de la o poştă că nu ai chef de muncă. Însă, ce ne trebuie ca să ne umple inima? Ce ne trebuie ca să fim zmei tot timpul, să muncim tot timpul cu bucuria pe faţă? Noi credem că trebuie să ai un crez, unul real, care să simţi că te împlineşte.
Eu scriu pentru dv. şi pentru toţi câţi or să mă citească în viitor, poate, şi după ce n-oi mai fi. Scriu cu bucurie, mă împlineşte acest lucru şi e ca şi când aş alerga pe un câmp plin de flori şi m-aş umple de diverse miresme. Slujirea mea, cărţile mele, munca mea pentru a mă curăţi de patimi şi pentru a lumina pe alţii mă împlineşte. Nu vreau altceva şi nici nu alerg după altceva. E prea mult ceea ce am, ceea ce simt, ceea ce mă umple.
Nu fac cu greaţă ceea ce fac. Nu mă chinuiesc ca să fiu ceea ce sunt. Nu mă autostimulez cu iluzii pentru ca să scriu sau nu pozez în cineva anume, pentru ca să par nu ştiu cine care să ia ochii lui nu ştiu care… Mă manifest plenar în ceea ce fac, în măsura în care sunt plăcut sau lăsat să mă manifest în mod necenzurat acolo unde mă duc. Pentru că suntem oameni sociali trebuie să iau întotdeauna aminte la contextul unde mă aflu şi să mă manifest ca atare.
Uneori poţi să fii rău înţeles şi când nu e cazul…Uneori ne grăbim mai mult decât trebuie…şi când vine vorba de a recepta pe cineva şi când vine vorba de a recepta ceva sau un eveniment anume.
Însă, oricine am fi şi oricum ne-ar chema…tindem mereu spre ceva încă nespus, încă nefăcut, încă neaflat. Aşteptăm ceva de la fiecare zi. Aşteptăm ceva de la marile mişcări ale vremii noastre. Aşteptăm să ni se întâmple…Starea de aşteptare cât şi alergarea după insesizabil sunt două emisfere ale aceluiaşi cerc. Cercul vieţii noastre ne învaţă să fim şi în aşteptare dar să fim şi în continuă alertă.
…Şi avem senzaţia că am prins ceva, ceva din insesizabilul acesta când suntem bucuroşi, când suntem fericiţi. Ne împărtăşim deopotrivă de manifestarea harului lui Dumnezeu dar suntem mereu purtaţi spre El şi mai mult, neajungându-ne faptul că ieri sau azi am fost bucuroşi, fericiţi…
Nu ne ajunge o bucurie puţină. Vrem ca şi astăzi să ruleze acelaşi film: Sunt bucuros şi mă bucur! Nu ne plac pauzele de publicitate ale bolii. Nu ne plac eclipsele de fericire. Nu ne plac tăierile de salarii…ci noile surprize, numai surprizele bune, numai ele ne încântă.
Însă durerile sunt dinamismul vieţii. Ispitele sunt momentele de concentrare prin care ni se dezvoltă atenţia, răbdarea, liniştea… Efortul e cel care creează bucuria, care o ajută să explodeze în inima noastră.
Dacă vrem să vedem numai partea aseptică a vieţii, partea împachetată pentru pus în vitrină nu putem să explicăm cum cineva, într-un mediu total neprielnic, a putut să facă atâtea minuni, să fie un om atât de generos şi să rabde atâtea. Nu putem să ne explicăm nici pe noi înşine dacă nu ne spunem căderile, emoţiile, ispitele, durerile, neşansele… Partea neagră a paharului este însăşi forţa din care s-a născut strălucirea noastră, caracterul nostru, suflul creativ al vieţii noastre.
Florile sunt frumoase… dar ele au rădăcini în pământ. Ca să ai o floare nu poţi să cultivi numai o frunză sau o petală. Trebuie să îţi asumi şi căderile ca să ştii să ţi le vindeci. Dacă nu eşti de vină pentru ele şi arunci durerea pe dracu sau pe… mediul înconjurător…nu ai prea multe şanse ca să fii glamour în viaţa duhovnicească. Strălucirea, bunătatea feţei şi a inimii, cuvioşia, adânca aşezare în viaţă se câştigă tot mestecând de zor păcatele şi căderile tale…pentru ca să ştii cum să le vindeci.
De aceea nu cred în lucruri uşoare. Nu cred în lucruri care nu dor. Nu cred în lucruri care nu te fac să transpiri. Transpiraţia e mama frumuseţii…deşi ai nevoie să o stingi cu speed stick. Numai dacă transpiri, dacă îţi consumi energia la maximum pe fiecare zi, dacă ştii să cazi lat în pat dar bucuros, împlinit…cred că joci în filmul: Cum arată omul duhovnicesc.
Restul e…fantezie despre Ortodoxie. Dacă pe fiecare zi nu te afunzi în pace, bucurie, sfinţenie, frumuseţe…vorbim despre orice altceva dar nu despre viaţa ortodoxă. Viaţa ortodoxă e ceva de neimitat…pentru că mai întâi trebuie să o vezi în alţii şi să o citeşti pentru ca să o practici. Nu te naşti ortodox…dar poţi deveni ortodox desăvârşit intrând în Biserică prin Botez şi şlefuindu-te pe fiecare zi prin Duhul lui Dumnezeu.
Am văzut însă cum arată falsul în …viaţa ortodoxă. Oamenii nu îşi dau seama că lucrurile vin din interior spre exterior şi nu invers…şi vor să îţi arate cum fac ei metanii, cum au mers la mănăstire în pelerinaj şi le-au trecut toate patimile, cum sunt ei mai buni decât ceilalţi care nu păcătuiesc la fel ca ei….Însă nu te pot crede că tu vezi lucrurile din interiorul lor şi nu de afară.
De aceea, când îi deconspiri te urăsc instinctiv, se disociază de tine…Cum s-ar putea produce această disociere…dacă oamenii ar fi profunzi, dacă ar fi nişte ortodocşi cu multă experienţă duhovnicească? Dar, ca semn că tu le-ai spus adevărul, consideră tot ce îi depăşeşte sau îi mustră spre folos…un atentat la viaţa lor. Dar, fratele meu, cum să fii sfânt…dacă tu zici că eşti păcătos?! Iar dacă eşti păcătos…în ce constă păcătoşenia ta…sau care e motivul pentru care nu poţi să accepţi un lucru despre tine, venit de la altul, dacă tu cauţi să descoşi iţele fiinţei tale şi să le vindeci?!!
Da, e o mare diferenţă între a nu şti cum să te nevoieşti…şi a părea că eşti om sporit duhovniceşte. Cel care nu ştie cum să se nevoiască, cum se face sau se gândeşte una sau alta e cu bun simţ, îşi asumă că nu ştie… Însă cel care are părerea că s-a adâncit enorm de mult în viaţa duhovnicească nu poate să-şi asume prostia şi infatuarea, pentru că vrea să te înveţe, să te evanghelizeze pe tine.
Am avut câteva experienţe de acest fel cu oameni care au dorit să mă înveţe lucruri pe care nu le ştiau nici ei înşişi. Pentru că nu se lăsau deloc convinşi să fie oameni mai cu bun simţ, în faţa lor am mers pe strategia următoare: e bine să laşi pe om să fie profesorul tău, dar, pe fiecare moment să îi îngreunezi sarcina, să îl întrebi lucruri din ce în ce mai subtile, pentru că, până la urmă, nemairăbdând să scadă în ochii tăi, renunţă la pretenţia de a-ţi fi profesor în cele duhovniceşti. Zis şi făcut.
Pe fiecare zi lucrurile involuau. Priveam în inima omului cum scade buna încredere în el, bazată doar pe citiri repezite…şi cum era nevoie să scoţi din tine experienţa duhovnicească, artileria grea, ca să mă convingi. Însă nu îi puneam beţe în roate pentru ca să mă dau mare că eu ştiu şi el nu ştie ci pentru ca profesorul meu ad-hoc să înţeleagă faptul că…experienţa nu înseamnă efort şi atunci când o ai spui imediat reţeta ca la farmacie.
Şi ce are asta cu insesizabilul?! Are multe. Mai ales că viaţa duhovnicească, fiind realitatea adâncimilor personale, nu e sesizabilă de tot omul. Ca să vezi că Gigel are tumoare la cap trebuie să îl pui la aparatul care îi filmează capul. Ca să vezi că cineva e om duhovnicesc trebuie să fii şi tu puţin sau mai mult duhovnicesc decât el. Ca să vezi cu ocheanul, ca el, prin sufletele oamenilor trebuie să ai şi tu ochean, ocheanul tău, care e tot harul lui Dumnezeu, ca şi la el. Adică vezi în parametrii vederii, care sunt curăţirea ta de patimi.
Dacă spui că vezi mai mult decât vezi…atunci eşti un şarlatan. Dacă faci pe alţii să înţeleagă că tu eşti singurul sfânt al României, că tu le ştii pe toate, că tu eşti un înger care zboară pe pământ…eşti un farsor. Dacă spui mai puţine decât eşti …atunci eşti un om delicat, smerit, atent, care e atent la cei din faţa lui. Dacă spui ceea ce trebuie cui trebuie şi la timpul potrivit…atunci eşti un om care vrei să faci un bine enorm altui om, care se va naşte şi el la viaţa duhovnicească, conştientă, la lupta continuă cu patimile şi cu poftele.
Tot ce spune Tradiţia Bisericii are sens dacă eşti un om care se schimbă pe fiecare zi, care se înnoieşte pe fiecare zi. Dacă nu eşti aşa, tot ce spunem noi e prost sau urât, incoerent sau prea scolastic, anapoda sau fără sens. Da, le dăm dreptate celor care nu găsesc niciun sens în ceea ce scriem… şi vorbim… Însă, trebuie să îşi răspundă la întrebarea: nu au niciun sens pentru că nu au niciun sens…sau nu vrem să pactizăm cu sensul celor spuse şi totul ni se pare ridicol?
Goana noastră după insesizabil e ridicolă pentru cei care nu au cheia hermeneutică a vieţii noastre ortodoxe. Eu cred că pentru această cheie, pentru a înţelege cum se trăieşte duhovniceşte, pentru a înţelege cum se sfinţesc oamenii trebuie să laşi tot, tot ce ştiai şi sperai la o parte… pentru ca să vezi viaţa într-o lumină cu totul şi cu totul nouă.
Pr. Dorin