Şi apropo de cele ce a spus Claudiu Bleonţ despre Mioriţa…în afară de faptul că mi se pare foarte corect şi că noi am ignorat şi ignorăm adesea detaliile şi ne predăm în seama a ceea ce s-a spus, fără să mai gândim asupra a ceea ce se poate încă spune…

Mă întrebam mai demult ce înseamnă Şi de-o fi să mor / În câmp de mohor, ce vrea să spună cu câmpul de mohor. Şi mi-am dat seama brusc că mohor înseamnă roşu-închis sau stacojiu, e culoarea sângelui care ar împânzi câmpul pe care ar fi ucis ciobănaşul. Cei trei ciobănaşi se cobor la vale şi ajung în câmp. Uciderea ar avea loc deci coborând la vale şi nu degeaba insistăm aici, pentru că este o evidentă influenţă teologică.

În Sfânta Scriptură şi în erminiile teologice ortodoxe se afirmă întotdeauna că păcatul se face coborând la vale, căzând de la înălţimea virtuţilor dumnezeieşti în valea plângerii. În parabola Bunului Samaritean, Hristos Se milostiveşte de cel păcătos care venea pe cale şi fusese atacat şi aproape omorât de tâlhari (adică de patimi) în timp ce cobora de la Ierusalim spre Ierihon.

La fel, Raiul a fost zidit de Dumnezeu la înălţime, în timp ce pământul este undeva, mai jos, iar Iadul reprezintă beznele de sub pământ. Aşa învaţă toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (a se vedea ce zice şi Cazania Sfântului Varlaam). Căzând în păcat, Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva au coborât din Rai pe pământ, în valea plângerii. Cei trei ciobănaşi din Mioriţa, şi ei se cobor la vale, venind de pe-o gură de rai, adică, coboară din Rai la vale.

Totdeauna, în Sfânta Scriptură, omul se coboară spre păcat, în timp ce spre virtuţi urcă munţii sau înălţimile înţelegerilor sau ai vederilor sfinte, ca spre exemplu muntele Tabor. Hristos Dumnezeu, întrupându-Se, El Se coboară pe pământ, în căutarea omului pierdut, ca să-l înalţe din nou la vrednicia de unde a căzut.

Revenind la câmpul de mohor, ciobănaşul avertizat asupra jertfirii sale vede câmpul ca fiind de mohor, adică înroşit cu sângele său, dar şi mohorât, adică trist din cauza uciderii care s-ar petrece pe el. De unde vine această concepţie? Dacă ne întoarcem la Sfânta Scriptură, avem un pasaj foarte asemănător în uciderea Sfântului Abel de către Cain:

„După aceea, Cain a zis către Abel, fratele său: „Să ieşim la câmp!” Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât” (Fac. 4, 8).

Şi mai departe, Dumnezeu îi spune lui Cain că:

„…eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Fac. 4, 11).

Credem că avem în Sfânta Scriptură sursa de inspiraţie pentru coborârea la vale venind de pe-un picior de plai şi de pe-o gură de rai, a ciobanilor şi pentru imaginea câmpului de mohor, ca teatru al crimei. Se spune picior de plai, pentru că pe plai se merge cu picioare uşoare, neîmpovărate de păcat, cu picioare vesele, cum glăsuieşte o cântare a Canonului Învierii de la Utrenie. Plaiul este un loc care se străbate repede şi uşor, pentru că ai inima bună, pe când în câmpul de mohor ai faţa posomorâtă (Fac. 4, 5), precum Cain.

Plaiul şi pădurea sau codrul sunt spaţii edenice în cultura românească tradiţională, în timp ce câmpul este un loc al desacralizării, al păcatului şi al crimei. Şi aşa au fost moştenite şi în literatura cultă şi la Eminescu cu prisosinţă. În poezia O, rămâi…, Eminescu dialoghează cu pădurea pe care – cum a interpretat Bușulenga – a-nţelege n-o mai pot fiindcă am ieşit în câmp râzând.

Dar ca să înţelegem acestea trebuie să avem dorinţa de a nu mai mistifica la nesfârşit lucrurile.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: