Eminescu privea la Varlaam ca spre ctitorul limbii române culte. Prin el a vorbit prima dată Duhul Sfânt în limba română, zicea poetul. Prin el, adică, Dumnezeu a dăruit har limbii române ca să devină un instrument scriitoricesc, o limbă aptă să fie lăudată şi admirată în forma ei scrisă.

Ne-am pus aşadar întrebarea, în mod firesc: este Ion Creangă primul mare povestitor al literaturii române? Sau este Varlaam?

Sadoveanu, cel mai mare stilist al literaturii române, alături de Radu Petrescu, îi proclama drept maeştrii săi în arta literară pe Ion Neculce şi Ion Creangă, în discursul de primire în Academia Română. Dar recunoştea într-un alt articol că cea mai frumoasă limbă românească, dintre toţi cărturarii vechi ai ţării noastre a scris-o Antim Ivireanul. Prin această afirmaţie, sursa stilizării desăvârşite a limbii române este identificată tot în Biserică.

Şi, cu toate că Sadoveanu îl identifică pe Ion Neculce drept maestru al său, este limpede pentru cei cunoscători şi care pot să facă un studiu comparativ, că limbajul său grav, ceremonios, respirând „în orizontul misterului şi al revelaţiei” (ca să-l parafrazăm pe Blaga), nu este de sorginte cronicărească, ci de inspiraţie profund religioasă.

Eminescu nu l-a cunoscut pe Antim decât, cel mult, prin intermediul unor copii manuscrise ale unor predici, pentru simplul motiv că nu fusese încă publicat. Sadoveanu însă a avut oportunitatea să cunoască opera tipărită a marelui Ierarh şi putea astfel să extragă concluzia întâietăţii sale, ca şi creator literar, în faţa tuturor cărturarilor ţării noastre.

Este însă esenţial pentru noi faptul că Eminescu nu l-a indicat pe Neculce drept creatorul limbii literare, ci pe Varlaam. Prin el a vorbit mai întâi Duhul Sfânt în româneşte. Cel puţin în ceea ce priveşte literatura care ni s-a păstrat de la strămoşii noştri.

Dar Varlaam, ca scriitor, este aproape ilizibil pentru un cititor modern. Cum se explică atunci opţiunea lui Eminescu? Foarte simplu: Cazania lui Varlaam este aproape ilizibilă atunci când este lecturată în transcrierea sa fidelă, cu toate fonetismele moldoveneşti ale epocii. Numai că Eminescu a fost un cititor profund, care nu s-a împiedicat de particularităţi arhaice şi regionale ale limbii române instrumentate de către Varlaam, ci a înţeles că departajând limba de acest sistem fonetic învechit, scriitura Cazaniei ne apare incomparabil de frumoasă şi de luminoasă. Iar Varlaam este, fără greş, primul mare narator sau povestitor al limbii române. Înaintea lui Neculce şi înaintea lui Ion Creangă.

Luaţi aminte că am vorbit de fonetisme, de particularităţi fonetice ale limbii şi nu atât de regionalisme moldoveneşti, pentru că Varlaam s-a străduit şi a reuşit să creeze o limbă românească unitară – aşa cum iarăşi, sublinia acest aspect Eminescu în articolele sale! Fonetismele pot fi cu uşurinţă îndreptate, pe parcursul unui proiect de diortosire a textului său, fără a altera câtuşi de puţin autenticitatea, originalitatea scriiturii sale, pe când sintaxa dificilă a Sfântului Dosoftei sau a lui Miron Costin nu poate fi îndreptată fără a opera în text imixtiuni care să-i altereze forma dintâi pe care i-a conferit-o scriitorul.

Dosoftei şi Miron Costin au introdus limba română în matca unei sintaxe clasice, pentru că doreau să dovedească originile şi caracterul latin al limbii noastre, precum şi virtuţile sale literare compatibile cu ale unei limbi clasice, ca să nu ne mai batjocorească cei străini de neamul şi de credinţa noastră. Varlaam a vrut doar să creeze o limbă unitară, o limbă română în care să se proclame Evanghelia lui Hristos şi să se cunoască de către toată suflarea românească dumnezeieştile erminii ale Sfinţilor Părinţi la această Evanghelie. Şi aceasta este Cazania. Dar limbii româneşti şi odor ceresc.

Aşa încât putem numi, împreună cu Eminescu, Cazania lui Varlaam ca fiind maica limbii române, alături, poate, de cele 3 volume din Vieţile Sfinţilor, tălmăcite şi tipărite de Sfântul Dosoftei în Moldova. Aceasta pentru că, din nefericire, Didahiile lui Antim Ivireanul au rămas prea multă vreme în manuscris, nefiind publicate decât târziu şi neputând avea o circulaţie şi o influenţă la fel de mare ca şi operele mai sus amintite.

Drept exemplificare, vă oferim un mic pasaj din Cazania lui Varlaam, din Duminica a douăzeci şi cincea, lăsând fraza întreagă aşa cum a fost scrisă şi îndreptând numai vechimea unor forme lingvistice:

„Omul acela ce s-au pogorât din Ierusalim în Ierihon şi-au căzut între tâlhari, de l-au dezbrăcat şi l-au rănit şi l-au lăsat de-abia viu, este Adam cu tot rodul său [rodul = neamul]. Că pentru greşeala ce-au greşit, din Rai el a căzut, din Ierusalimul acela de sus şi din viaţa Raiului cea frumoasă şi fără vălăşaguri [vălceag=răscumpărare], în latura Ierihonului celui de jos, în viaţa acestei lumi păcătoase. Că Ierihonul este cetate zidită jos pe zăpodea [zăpodie= vale] Iordanului, iar Ierusalimul este zidit sus pe munţi.

Aşa şi Raiul este zidit de Dumnezeu sus la Răsărit, pe munţi înalţi şi frumoşi, unde sunt vânturi vesele, nici foarte calde, nici foarte reci, şi văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case. Iar pământul acesta stă jos, făcut numai pentru fiare şi pentru dobitoace, unde fu gonit Adam, pe care şi noi acum locuim. Pentru aceea zice pilda că „se pogora”, că pre cătinel [încet] totdeauna se pogora Adam cu rodul său din bine în rău şi din bunătăţi [virtuţi] întru răutăţi şi păcate”.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: