Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: iulie 2008 Page 1 of 29

Învierea morţilor şi legătura învierii cu îndumnezeirea umanităţii în Hristos

pr-staniloae-2.jpg

Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol.1, ed. a II-a, Bucureşti, 1996.

g) Raportul între Sfânta Treime şi Înviere, sau între izvorul mântuirii şi ultima împlinire a ei [continuare, p. 63-64]

Download this episode (21 min)

Live

h) Dogma recapitulării eterne în Hristos, operată prin Duhul [ p. 64-66]

Download this episode (19 min)

Live

Pr. Dorin

E secularizată, frate, e latino-americană…şi nu puternică! E vai de mama ei de cântare

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=U7yLE6W4i1Q]

Pr. Dorin

Pentru cititorul nostru: Sfinţii Părinţi nu au termen de valabilitate

Pr. Dorin

Eminescu şi Ortodoxia. Despre „demonism” în poezia lui Eminescu [XVII]

maxernst-langedufoyerouletriomphedusurrealisme1937

Prima parte a acestui articol o aflaţi aici.

Se ştie despre legăturile lui Eminescu cu teatrul, despre cunoştinţele sale vaste din dramaturgia universală, despre peregrinările sale prin ţară împreună cu diferite trupe de teatru (Tardini-Vlădicescu, Pascaly, trupa lui Iorgu Caragiale, etc.) sau despre traducerile sale despre arta dramatică. Binecunoscute sunt şi poziţia şi criticile sale cu privire la producţia românească de teatru contemporană (Alecsandri, Bolintineanu), căreia îi reproşa prea multa îndatorare faţă de temele dramaturgiei străine şi lipsa de viziune originală prin nefolosirea unor surse de inspiraţie autohtonă, istorice şi folclorice.

De aceea nu este nimic mirabil în faptul că Eminescu înţelege adesea poezia în sens dramatic, ca polemică, ca dialog al personajelor, care sunt adesea măşti ce îmbracă voci al gândirii. Ele reprezintă puncte de vedere aflate la extremă, fapt ce l-a determinat dintru început pe Titu Maiorescu să-l catalogheze pe Eminescu drept iubitor de antiteze, şi încă antiteze cam exagerate. Această bătălie de idei se duce şi în poemele pe care le-am citat anterior. Eminescu încerca să deceleze adevărul punând în luptă teorii şi viziuni opuse despre lume. Din controversa acestor gândiri, a acestor minţi, trebuia să se lămurească cuvântul ce exprimă adevărul, pe care el l-a căutat toată viaţa. Adevărul, iar nu gloria filozofică sau desăvârşirea estetică, aşa cum au făcut mulţi alţii.

Nu credem că ne hazardăm afirmând că acesta este un procedeu isihast sau inspirat din modalitatea isihastă a luptei cu gândurile şi din concepţia ortodoxă şi isihastă a antagonismului minţilor, pentru că ne este clar că din Occident, ca şi din Orientul brahman sau budist nu avea cum să se inspire, acolo unde de multă vreme nu mai exista ideea de luptă minte contra minte (cum spune Sf. Nicodim Aghioritul sau Sf. Siluan Athonitul, dar şi Dostoievski în descendenţa unei tradiţii ortodoxe bimilenare) sau cugetare contra cugetare, ci doar afirmarea individualismului sau a raţiunii proprii despre care nici nu se pune problema că ar putea să greşească.

Aşadar, în poemele pe care le-am citat mai sus, întâlnim evocarea poetică a unor teorii despre lume care susţin că esenţa lumii este răul, că Dumnezeu care a creat lumea este nedrept, un tiran care se distrează privind suferinţa oamenilor, care este egoist şi nepăsător. Asemenea filozofii de viaţă există de multă vreme pe pământ, le putem şi noi astăzi auzi adesea din gura multor contemporani. Este esenţial să observăm faptul că Eminescu este foarte onest şi în această privinţă şi le asociază cu gândirea demonică şi cu inspiraţia satanică, nu le prezintă, aşa cum fac mulţi astăzi, ca pe nişte idei genuine, născute din neantul minţii umane liber-cugetătoare. Deşi ar putea părea că Cezarul din Împărat şi proletar este un astfel de gânditor care ajunge de unul singur la concluzia esenţei rele a lumii.

Însă celelalte poeme ne lămuresc mai mult în acest sens, mai ales cele cu titlul Mureşanu, în timp ce un poem ca Demonism versifică mitologia persană, mitul despre Urmuz şi Ahriman.

Dacă viziunea eminesciană asupra lumii ca deşertăciune a deşertăciunilor o putem elucida din poemul Memento mori (care poate fi socotit Divanul lui Eminescu), în mod asemănător, o părere întemeiată despre poziţia lui vizavi de demonism, ne-o putem forma pornind de la ciclul de 3 poeme care poartă titlul Mureşanu (primul se numeşte Mureşanu (Tablou dramatic), al doilea Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), iar al treilea Mureşanu), pe lângă care mai putem arunca o privire şi asupra poeziei Întunericul şi poetul, cu care ciclul amintit se înrudeşte ideatic.

Aceste poeme sunt formulate de la început pe tiparul polemicii de idei sau al polemicii interioare, al războiului lăuntric pe care noi îl numim şi lupta cu gândurile.

Dacă începem cu poezia Întunericul şi poetul, titlul însuşi este grăitor, mai înainte de toate. Poemul este format dintr-un dialog cu două replici elaborate. Întunericul este o fiinţă sau o persoană căreia îi aparţine iniţiativa dialogului. Acesta îl interpelează pe poet ca pe cel ce treci prin lume străin şi efemer, / Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, cu privire la motivele pentru care acesta alege să scrie şi îl îndeamnă să sfărâme-n stânca rece a ta nebună liră / Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră. / Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi / Ca valul care cântă trecutul unei stânci, / …Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

Răspunsul poetului dat Întunericului este acela că are datoria să cânte despre istoria neamului şi ţara sa:

Şi tu, crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele
Purtând pe frunte-mi raza, a naţiunii mele?
Voi (…) să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă
Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.
Românu-n trecut mare e mare-n viitor!
, etc.

Este prima confruntare cu demonul întunericului sau o primă evocare poetică despre acest fapt. Încă şi mai interesant a fost însă ce am descoperit în cele trei poeme Mureşanu. Acestea sunt încercări de a alcătui un poem dramatic, o dramă în versuri. Eminescu a avut mai mult încercări, rămase în manuscris, de a compune drame care să aibă ca subiecte trecutul istoric al ţării, în prim plan al interesului său aflându-se istoria Daciei sau vremea Sfântului Ştefan cel Mare.

Să ne întoarcem însă la poemele spre care ne-am propus să privim. Cadrul istoric este cel al revoluţiei de la 1848 şi al evenimentelor dramatice petrecute atunci. În primul dintre cele 3 poeme, intitulat Mureşanu (Tablou dramatic), poetul Andrei Mureşanu se confruntă cu Anul 1848, care apare ca un personaj demonic. Ceea ce se petrece este mai mult decât surprinzător.

Aflaţi – aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Cum te mai confundă lumea!

1. Istoria micilor mari…confuzii.

Ce înseamnă să confunzi pe cineva, după scris, cu altcineva? Înseamnă să identifici, pentru anumite motive personale, pentru o anume percepţie a lucrurilor, pe unul diferit cu altul diferit. Pentru ce faci acest lucru? Ce te determină? Ce te determină să crezi că eu aş putea fi…altul?

De-a lungul…blogului am avut surpriza ca să fim confundaţi cu diverse alte persoane/personalităţi sau, chiar instituţii. Loredana Covaci, o amică de tinereţe a lui Mihail Neamţu, ne confundă…cu Mihail Neamţu. Numai dumneaei ştie de ce. Poate că intelectualitatea personalizată este pasabilă în curtea oricui.

La articolul nostru Instituţia uceniciei este o marcă fundamentală a Bisericii Ortodoxe, Dan Camen ne dă un ping la articol, crezând că articolul e scris de protos. Savatie Baştovoi. De ce? Pentru că era ilustrat cu poza aceluia, dar semnat cu numele nostru. Noi credem că poza e una şi… semnătura articolului e alta. Însă, credem noi, Dan Camen nu ne-a confundat cu Savatie doar la stil…ci şi la experienţă.

Iar, în concluzie, dacă scriam Savatie pe fiecare articol al nostru, în sensul că el e autorul…aş fi trecut imediat drept „special” şi „citibil”, pentru că el e mai cunoscut decât noi, nu şi pentru că scrie mai mult…şi mai gratis ca noi. Deci contează cine eşti…sau ce imagine ai? Noi am zice că, cel mai mult contează…în ce gaşcă eşti. În România mai puţin contează că eşti bun, sfânt, muncitor, sensibil, bine intenţionat…ci, cel mai mult, contează al cui eşti, cu cine ţii şi de ce…nu eşti cu noi.

Ana Daniela Păun ne confundă cu Horia Roman Patapievici iar Mihăilă David, cu blog în blogspot, îl pune la Bloggeri pe Horia Roman Patapievici…dar blogul lui Patapievici…e blogul nostru. A se vedea sus pe dreapta, în blogul lui Mihăilă David.

Însă cel mai adesea suntem confundaţi cu redacţia televiziunii Trinitas TV a Patriarhiei Române, fapt pentru care primim oferte de angajare.

2. Cum se poate să fim confundaţi?

Pe un baptist sau pe un penticostal care creează un blog şi nu îşi pune nici de nebun numele pe el…da, e uşor să îl confunzi cu…nirvana. În nirvana intră tot cel care vrea să uite…sau nirvana baptistă sau penticostală aşteaptă pe orice prost de ortodox, care confundă blogul baptist sau penticostal cu o petunie ortodoxă…dar ele sunt…plante muşcătoare. Sperăm să ştiţi că există plante care cronţăne prin dinţi şi albinuţe prostuţe.

Însă, problema confuziei e mult mai delicată şi importantă. Pentru că, faptul că suntem confundaţi cu personalităţi aşa de mediatizate, arată că populaţia care citeşte, oamenii care îi văd la televizor şi în librării pe Patapievici, Savatie, Neamţu, Pleşu, Liiceanu sau Bădiliţă se aşteaptă ca să aibă bloguri, ca să aibă medii gratuite în care să performeze pentru ei şi unde să fie tot la fel de elocvenţi, de tari, secundă de secundă, zi de zi, dacă par…sau se propun de neînlocuit sau unici.

Şi atunci când o platformă ca a noastră performează aproape zilnic şi mediatizează într-un mod generos pe mulţi oameni, de diverse calibre şi propune tuturor, în mod gratuit, teme şi subiecte aprofundate…credem că cititorii personalităţilor mai sus enumerate ar fi vrut să…ne confunde cu fiecare dintre ei, pentru că ar vrea să ceară de la toţi şi de la fiecare în parte o epuizare zilnică pentru ei. De ce? Pentru că aceste personalităţi s-au erijat în atotştiutorii şi unicii membrii ai inteligenţei româneşti. Şi, ca şi la politicieni, dacă, fratele meu, ai promis că o să faci, că o să ne dai, sau, mai bine-zis că eşti capabil să gândeşti, să produci şi să fii nambăr oan…atunci prestează!

Când vorbim de cititorii noştri, ar trebui să vorbim de…tot ce vrem să facem şi putem să facem pentru alţii. Şi, mai ales, atunci când scriem şi apărem la televizor…ar trebui să începem prin a sublinia, în mod tuşat, faptul că nu suntem nici primii, nici ultimii, nici de-ne-înlocuibilii gândirii româneşti…pentru că de aceea omul confundă pe oricine nu e cunoscut dar face mai mult pentru alţii şi zilnic, decât cunoscuţii…cu cunoscuţii.

3. Nu ne place când suntem confundaţi cu alţii şi nici când ni se manipulează căutările pe blog!

Aici sunt două probleme luate în calcul: 1. a fi confundat cu altul înseamnă a nu te uita la om ci la emblemă sau a căuta ce te interesează pe tine şi nu să descoperi oameni care ţi-ar spune ce cred ei… şi 2. manipulările de vară ale blogurilor noastre, venite din partea „ultraşilor” noştri au atins cote delirante.

Dacă confunzi pe cineva care se semnează tot timpul pe articole şi are CV-ul la vedere cu un altul arăţi că ori eşti neiniţiat în online ori prea grăbit ca să fii atent. Şi dacă pe Patapievici sau pe Savatie îl confunzi cu noi, înseamnă că l-ai citit pe Patapievici şi pe Savatie de i-ai omorât sau te-ai omorât.

Asta cu confundatul numelui sau a stilului…Însă, mai există un mod de a ne face să credem că nu ştim că suntem citiţi din scoarţă în scoarţă: aceea de a se intra numai pe articole care nu ne reprezintă. Privim spatele blogului, acolo unde este evidenţa intrărilor pe blog şi vedem cum se intră pe zi de nu ştiu câte ori la câte un reper tradiţionalist sau intelectualist şi abia de câteva ori la propriile noastre articole sau deloc.

Însă intratul pe repere e intratul prim, pe care îl înregistrează WordPress-ul şi apoi, după ce îl caută la noi, chipurile, pe Dan Puric, pe Savatie Baştovoi sau pe Patapievici, pe care nu îi caută…vine şi ne citeşte ce am scris la zi, articol cu articol. Adică, aşa, nici de nenorociţi nu vrem să îţi arătăm simpatie, nu vrem să-ţi arătăm că ne placi, pentru că scrii mai mult decât noi şi mai bine şi nu vrei să fii în gaşcă cu noi ca să facem răzmeriţe, să înjurăm sinodul, să ne dăm de dragoste pe net.

Pentru ce să vii la noi pe blog şi să cauţi Dan Puric de …18 ori, când, dacă ai căuta pe Google, ai găsi că Dan Puric după care tu mori, nu mai poţi, are…sait frate?! Dacă scrii Dan Puric dai de saitul lui pe prima pagină, sus în Google. Dar pentru că articolul Dan Puric şi crezul inimii sale e scris de Claudiu Târziu pentru Formula As, frate, intră ca nebunul zi de zi, numai pe el, ca să ne spună că cel mai căutat articol de la noi de pe blog sau cel mai important, de fapt e al lui şi nu al nostru. Atunci de ce nu caută pe Dan Puric lumea la…Claudiu Târziu, ca să mai răsuflăm şi noi uşuraţi?

Şi la fel intră baptiştii ca să vadă dacă s-a zis ceva unde am zis eu de ei, intră Război întru Cuvânt, intră Mihail Neamţu, intră Laurenţiu Dumitru, intră Patapievici, care a trimis-o pe doamna Butnaru ca să ne ajute ca să apară la noi pe blog…dar nu ne cunoaşte, intră unul care a zis trei cuvinte la comentarii, intră alţi şi alţii numai acolo unde sunt ei, despre ei, cu ei…şi nimeni nu ne citeşte. Deci vin la noi pe blog ca să nu ne citească!

Nu ştim dacă să numim asta prostie, invidie, intoleranţă, orgoliu sau…manifestare ortodoxă. Aşa se manifestă astăzi ortodocşii? Poate că sunt depăşit şi nu ştiu cum se mai face să fii ortodox. Poate ne ajutaţi ca să fim tot la fel de perverşi ca şi dv., cititorii noştri speciali!

De aceea, zicem că, dacă Mihail Neamţu doreşte să vorbească cu noi/să revorbească, sau Patapievici, sau Pleşu, sau Vasile Ureche, Stan Păţitul şi Samantha Fox, un coleg preot, un părinte profesor, o soră de mănăstire, un frate fără nume…să vină să spună ce vor, pentru că înţelegem, apreciem şi suntem atenţi la tot felul de indicii. Însă, ce folos avem dacă ne furişăm tot timpul, dacă veniţi să ne indicaţi, discret, ceea ce ar trebui să facem, să scriem sau să spunem?

Ne place să credem că nu am confundat pe nimeni…cu nimeni.

Pr. Dorin

Despre Fecioara care se tăinuieşte pe sine de la Is. 7, 14, împreună cu Rev. Dr. Eugen J. Pentiuc

„Therefore my Lord himself will give you a sign. Look, the concealed one shall conceive and bear a son, and she shall call his name Immanuel”
(Isa 7:14).

The historical context of this important prophetic saying, actually, one of the most popular messianic texts in the Christian interpretive tradition, may be summarized in a few words. Isaiah of Jerusalem, the 8th century BC prophet, approaches king Ahaz of Judah on the eve of the so-called Syro-Ephraimite war (733-732 BC).

The king of Israel, Pekah, had joined Rezin of Damascus in his revolt against Assyria, and together they were heading to Jerusalem, in order to depose Ahaz, a client of Assyria, and replace him with a certain ben tab’al „son of Tabeel” (2 Kgs 15:37; 16:5; Isa 7:6).

Isaiah’s message to Ahaz was quite simple: Trust God rather than all weaponry and any measure of defense because all man-made remedies are meant to fail.

Yet, instead of listening to Isaiah’s warning (Isa 7:4f.), Ahaz appeals to the Assyrian king Tiglath-pileser III sending him gifts from the temple in order to remain a king (2 Kgs 16:7-8). Assyria intervenes promptly. Damascus and Samaria are attacked and territorially diminished, while Ahaz’s Judah was reduced to vassalage.

The text to be discussed here, Isaiah 7:14, is part of the so-called Book of Immanuel (Isa 6:1-12:6), that gathers prophecies of Isaiah pertaining to the Syro-Ephraimite war. In his approach to king Ahaz, Isaiah gives him the chance to ask God for a „sign” as a warranty that divine protection is an immediate, concrete reality, „Do ask a sign from Yahweh your God, as deep as Sheol or as high as above” (Isa 7:11).

In the context of his meticulous preparations for war, Ahaz’s refusal to ask God for a sign sounds rather hypocritical, „I will not ask. I will not test Yahweh” (Isa 7:12). In spite of the refusal, the sign is revealed, namely, in the above quoted prophecy. The sign refers to birth of a child, whose prophetic name Immanuel („God [is] with us”) signifies that Yahweh is still with his people and that he will protect Judah.

The close relationship between Isaiah and God whom he serves is underscored by the title ‘adonay „my Lord” used by the prophet (Isa 7:14), and throughout the Book of Immanuel Isaiah is more detailed and precise with respect to God’s blessings upon Judah via this wonderful child (see Isa 9:1-6; 11:1-9).

These prophetic sayings may be listed under the rubric royal messianism already found in Nathan’s prophecy (2 Sam 7), and subsequently reworked by Mic 4:14-5:1; Ezek 34:23; and Hag 2:23. The center of the so-called royal messianism is occupied by the belief in the permanence of the Davidic dynasty.

The text of Isaiah 7:14 opens with the interjection hinneh „behold, look, there is” which announces something out of the ordinary, a new moment in the unfolding story (cf. Gen 29:6; Num 25:6), or which calls attention to the following noun or phrase (cf. Gen 15:17; 31:51). In the context of Isaiah 7 the second function seems more likely.

Thus, the emphasis falls on the noun following the interjection, namely, on ha-‘almah. The divine initiative in offering a sign of Yahweh’s willingness to protect and bless Judah is emphasized by the personal pronoun hu’ „he, himself” in the phrase „my Lord himself.”

With respect to the Hebrew noun ‘almah,[2] the editors of HALOT[3] list among its meanings: „marriageable girl,” „a girl who is able to be married,” and „a young woman” (until the birth of her first child). The basic meaning is a woman (the age is less important) ready (able) to be married. The span of life covered by this term is poorly defined and quite long, ranging from the onset of puberty to the birth of a woman’s first child.[4]

We propose a different etymology, namely, to derive the noun ‘almah from the root ‘-l-m I „to be concealed, hidden,” well attested in Hebrew. If this etymology proves to be correct, ‘alem (masculine) and ‘almah (feminine) would designate an engaged couple, which would accordingly be rendered as „the concealed ones.”

During the period of betrothal, fiancés used to live in their parents’ homes, separated, secluded, forbidden from seeing one another. The feminine form, ‘almah, may also be rendered „the concealed one” or even „the veiled one.” This last rendition would reflect the custom of engaged women wearing veils over their faces as a sign of seclusion, or concealment, during the time of betrothal.

We may mention that, given the ethical standards of the ancient Israelite society, the idea of virginity, though not distinctly stated, is nevertheless implied in the term ‘almah. As is the case concerning the providential woman from Genesis 3:15 (ha-‘ishshah the woman”), the noun ha-‘almah the concealed one” from Isaiah 7:14 has the definite article attached, which points to a special female character, chosen by God from the very beginning to become the mother of Messiah.[5]

The word ‘ot designates a „sign” confirming the truth of an earlier statement (Exod 3:12; Ju 16:17; 1 Sam 2:34). In Isaiah’s case, the prophecy is a sign of confirmation of Isaiah claims in 7:7-9 regarding the fate of Judah’s enemies. Interestingly, the pregnancy and birth are described by means of an adjective (harah „pregnant”) and an active participle (yoledet „the one who gives birth”), both forms being quite loose in terms of timing. The prophecy is intentionally ambiguous and evasive with respect to the precise time when these events will occur. Everything is wrapped in mystery and cautiously disclosed.

According to the Hebrew text, it is the mother who names her son („she shall call”), while the Septuagint reads „you shall call,” which refers to the king Ahaz’s invitation to name the child.

The Hebrew version underscores the role of the mother in giving a name to her son, while hinting at the absence of the physical father.[6] Regarding the identity of the child Immanuel, we assert that the ancient and modern hypotheses which assume that Isaiah had in mind a son of king Ahaz (e.g., the future king Hezekiah) seem unlikely from a chronological (and linguistic) point of view.

The name Immanuel encapsulates a similar theology as the tetragrammaton YHWH (Yahweh) revealed to Moses (Exod 3:13-15). Yet more than the unfinished name YHWH („He is….”), that emphasizes God’s unconditioned, mysterious, always dynamic being, and his perpetual openness to man’s concerns, the name Immanuel[7] points to a one-to-one, personal relationship between God and his people. The latter name also underscores God’s willingness to descend to a place among us, to share our human destiny with us, to be one of us.

This name is a step foreword in the gradual unfolding of the mystery of the ‘One who is'[8] on the path towards Incarnation.

„Now the birth of Jesus the Messiah took place in this way. When his mother Mary had been engaged to Joseph, but before they lived together, she was found to be with child from the Holy Spirit…. All this took place to fulfill what had been spoken by the Lord through the prophet, ‘Look, the virgin shall conceive and bear a son, and they shall name him Emmanuel,’ which means, ‘God is with us'” (Mt 1:18, 22-23).

„In the sixth month the angel Gabriel was sent by God to a town in Galilee called Nazareth, to a virgin engaged to a man whose name was Joseph, of the house of David. The virgin‘s name was Mary….. The angel said to her, ‘Do not be afraid, Mary, for you have found favor with God. And now, you will conceive in your womb and bear a son, and you will name him Jesus'” (Lk 1:26-27, 30-31).

Matthew insists that Mary was engaged to Joseph when she conceived her son. Then, he cites the Septuagint’s version of the Isaianic text, with a slight modification, „they shall call,” instead of „you shall call.”

He also provides a translation of the name Immanuel. Note that the same Matthew cites the Hebrew text of Hosea 11:1 when he speaks of the return of the infant Jesus from Egypt after Herod’s death (Mt 2:15). The Hebrew text of Hosea 11:1 has the singular „my [i.e., God’s] son (beni)” which fits quite well in Matthew’s Christological application of this text, whereas the Septuagint version reads „his [i.e., Israel’s] children (ta tekna autou),” with explicit reference to Israel as a community of people.

As one can notice, Matthew was at ease with both Hebrew and Greek versions of the Scripture. Why, then, does he not cite the Hebrew version (ha-‘almah „the concealed one”) in Matthew 1:23, which would have made more sense in the context of his story about a betrothed Mary? One explanation may be that the quotation from the Septuagint of Isaiah 7:14 (he parthenos „the virgin”) was inserted later into the Gospel of Matthew.

Another explanation might be that initially Matthew wrote the gospel in Aramaic, with Isaiah 7:14 in Hebrew or Aramaic translation and a later disciple translating Matthew’s Gospel into Greek automatically used the Septuagint version without paying attention to his master’s emphasis on Mary’s betrothal to Joseph, and without mention of Mary’s virginity. However, Matthew explains to a likely non-Hebrew audience unaware of Jewish customs, that, though betrothed, the fiancés were not living together, that Jesus’ birth was without a physical father (cf. Mt 1:25).

It is interesting to note that the word „virgin” (parthenos) with respect to Mary appears in Luke 1:27, perhaps under the Septuagint’s influence, but not in Matthew, while the brief note „betrothed” appears in both gospels.

One may deduce that the most common feature of Jesus’ birth tradition was Mary’s betrothal to Joseph, and that the miracle of Jesus’ conception occurred during this betrothal period. We might add that Luke 1:31 cites freely from Isaiah 7:14 replacing Immanuel, the prophetic name of Messiah, with Jesus, its historical counterpart.

If the Hebrew text of Isaiah 7:14 would have had the word betulah „virgin,”[9] then it would have been a quite general reference: Jesus’ conception will occur in the life of a grown-up girl with no sexual experience, most likely not yet engaged (cf. Exod 22:15). This can not be the case if we try to understand the entirety of the Christian tradition of Christ’s birth as a fulfillment of Isaiah’s prophecy.

On the contrary, if we consider the Hebrew text to be the closest to the autograph, then the miracle of conception will happen to ‘almah, an unmarried woman prior to her first birth, thus including the period of engagement. Assuming that our proposed etymology is correct,[10] the unmarried woman mentioned in Isaiah 7:14 might have been a woman betrothed at the moment of her child’s conception.

The Hebrew version corresponds much better to what Matthew 1:18 and Luke 1:27 had to say about Mary; namely, that she was „betrothed” to a man, named Joseph, when the annunciation, or the conception, occurred. We might mention at this juncture that Matthew’s characterization of Joseph as the „husband” (aner) of Mary should be understood in terms of Joseph as the „fiancé,” as which, given the holiness of the betrothal institution, he should be considered de iure Mary’s husband (Mt 1:19).

Finally, we should also mention that there is important theological significance to be extracted from both evangelists’ observation that Jesus’ conception occurred during the betrothal period. In ancient Israel, betrothal was considered a sacred institution which existed only as a free covenant between a man and a woman.

The Hebrew text of Isaiah 7:14 alludes prophetically to the fact that God’s intervention will break the betrothal covenant so that Immanuel will be born. Hence the use of the interjection hinneh „behold,” which calls attention to the word ha-‘almah „the concealed one,” and thus signals a miracle or uncommon event. Symbolically, with the birth of Immanuel, a covenant was broken so that a new covenant (between God and his people) could be initiated.

The Septuagint, in Isaiah 7:14, as in other instances, proves to be rather an interpretation of the Hebrew text, although the reading proposed by the Greek version, he parthenos „the virgin,” does not conflict with the Hebrew text, for the meaning „virgin” is implied in the Hebrew term ha-‘almah „the concealed one” (betrothed). As an example of early Jewish interpretation, the Septuagint has its own merit, because it offers new readings and nuances of Hebrew words unknown to today’s readers of the Hebrew lexicon, but familiar to Hebrew speakers in the pre-Christian era.

A good illustration is the term ‘almah, which designates a marriageable woman, someone who could have been engaged but was not yet married. As we have pointed out in the previous discussion, given the high moral standards regarding marital issues in ancient Israelite society, we may rightly assume that for a fiancé (‘almah) was a common thing to be virgin. Thus the Septuagint’s reading (he parthenos „the virgin”) is quite plausible on social-ethical and perhaps lexical grounds.

Given its use and authority since the time of the apostles, and then throughout patristic period, the Septuagint was seen by Christians as an almost inspired version of the Scripture. Within this pious context, the text of Isaiah 7:14 has been always read as a reference to the virginal conception and birth of Christ. In our opinion, in order to gain a complete profile of the one who conceived and gave birth to Immanuel, we should take a closer look at both venerable biblical versions, namely, the Hebrew text and the Septuagint.

The conclusion drawn from a linguistic investigation of Isaiah 7:14 is that Messiah’s mother will be a „virgin” (parthenos), and the birth of Messiah will occur during her betrothal period, when she will be „concealed” (from her future husband).

According to Luke, the fulfillment of Isaiah’s prophecy is announced by the angel Gabriel to a virgin by the name of Mary, betrothed to a man, Joseph, and living in Nazareth of Galilee at the time of the announcement. Gabriel gives Mary the good news that she will conceive and give birth to a son, who will be named Jesus.[11] This son will be both the son of the Most High and the son of David whose throne he will occupy (Lk 1:30-33). The dialogue between Mary and Gabriel, according to the evangelist Luke, finishes by pointing to the virginal conception and birth of Jesus, made possible exclusively by God’s wonderful power.

„Mary said to the angel, ‘How can this be, since I do not know a man?’ The angel said to her, ‘The Holy Spirit will come upon you, and the power of the Most High will overshadow you; therefore the child to be born will be holy; he will be called Son of God'” (Lk 1:34-35).

Mary’s reply to the angel’s news, „I do not know a man,” refers to the absence of any intimate relationship with a man, and thus marks the betrothal period during which time the engaged ones were living in separate homes. It does not imply any „monastic” vow to spend one’s life in absolute chastity, and, in fact, ancient Israelite society did not know such an institution.[12]

The brief note on Mary being betrothed to Joseph supports this interpretation. We may note that the conception of Jesus is described in terms of a new creation, and hence the imagery of the Holy Spirit coming upon Mary, which parallels its manifestation in the beginning, as the Spirit of God hovering over the primordial watery deep, keeping a vigilant eye on the possible enemies of the Creator (Gen 1:2).

The title „Most High”[13] mentioned by Gabriel is a famous name for God used in the Hebrew Bible, which is found in texts dealing with themes such as creation, and royalty.[14] Majesty, power, universalism, and transcendence are the main characteristics of God Most High, of which Psalm 97:9 may offer a good illustration, „For you are Yahweh, Most High over all the earth; you are exalted far above all gods.” In the biblical tradition, this, possibly Canaanite, god ‘el ‘elyon „God Most High” was equated with Yahweh.[15]

The use of the name „Most High” in Luke’s narrative of annunciation fits quite well with this understanding, for the angel’s emphasis is on God’s powerful intervention. Messiah’s incarnation is an act of power, and is due exclusively to God.

In summary, while the Hebrew word betulah „virgin” (Greek parthenos) emphasizes the idea of chastity,[16] the term ‘almah [17] hints at the fact that the young woman so labeled was independent,[18] living alone or with her parents, yet separated from her fiancé or future husband, in a state of seclusion, with little or no public appearances. In the Hebrew reading of Isa 7:14 and in its New Testament application (Mt 1:18, 22-23; Lk 1:26-27, 30-31), it is not merely the chastity, but rather the seclusion of Messiah’s mother during the moment of conception, that is primarily underlined.

Although concealed from her fiancé and unknown to the world at large, Mary was nevertheless known by God, and willing to submit herself to his will. And this is the core of our proposed etymology for and rendition of ha-‘almah in Isa 7:14 as „the concealed one.”


[1] This article appeared in Bible et Terre Sainte. Mélanges Marcel Beaudry. Edited by José Aguilar Chiu et al. (New York: Peter Lang Press, 2008).

[2] The feminine noun ‘almah appears nine times in the entire Hebrew Bible: Gen 24:43 (of Rebekah); Exod 2:8 (of Moses’ sister); Ps 68:26 (of Israelite maidens playing tambourines); Song 1:3 (of king’s maidens); 6:8 (of maidens, associated with queens and concubines); Prov 30;19 (of a young woman about to be married); Isa 7:14 (of Immanuel’s mother); Ps 46:1; 1 Chron 15:20. Except for Ps 46:1 and 1 Chron 15:20, where ‘alamot (plural of ‘almah) may designate a type of (liturgical) singing, in all other instances, the term ‘almah indicates a young, unmarried woman. Note that the masculine form ‘elem (‘alem) „young man, lad” appears in only two texts: 1 Sam 17:56 (of David victorious over Goliath); 20:22 (of Jonathan’s servant).

[3] HALOT stands for Koehler, L., and W. Baumgartner, eds. The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament. 5 vols. 3rd edition. Leiden: Brill, 1994-2000.

[4] As for the etymology, the editors of HALOT derive the noun ‘almah from a root ‘-l-m III, meaning „to be strong,” unattested in Hebrew, but found in Ugaritic glm „to be agitated,” Aramaic ‘lm „to be powerful,” Arabic galima „to be filled with passionate desire.” According to Gesenius’ lexicon, this verb is denominative, thus it cannot help much in defining the semantics of the discussed noun.

[5] The Septuagint renders the Hebrew term as he parthenos „the virgin,” but the three second-century Greek translations, Aquila, Symmachus and Theodotion, read neanis „young woman, girl.” (Note that Isa 7:14 and Gen 24:43 are the only instances where the Septuagint renders the Hebrew term ‘almah with parthenos [so Vulgate virgo].) The Isaiah Scroll found at Qumran (1QIsaa), and copied in the 2nd century BC, has the same reading as the Masoretic Text, ‘lmh. The Targum of Jonathan on Isaiah reads ‘wlymt’ „young woman, girl,” while the Syriac Peshitta, perhaps under the influence of the Septuagint, uses a Hebraism, btwlt’, meaning „virgin.”

[6] A similar situation obtains with Psalm 22, another messianic text, where Messiah’s mother is twice mentioned (vv. 10, 11) in sharp contrast with the absence of any mention of the physical father.

[7] Note that in the name Immanuel (‘immanu’el) „God [is] with us,” the verb „to be” is implied.

[8] In Greek ho ön. This is the Septuagint reading of the Hebrew name YHWH in Exod 3:14.

[9] Corresponding to the Septuagint parthenos „virgin.” The Hebrew term for „virgin,” betulah, means specifically an adult woman without any sexual experience with men. The root *b-t-l from which the Hebrew noun betulah derives, though unattested in Hebrew, is found in Arabic, batala, meaning „to separate”; popular Arabic, „to live in chastity”; hence the idea of chastity; Arabic batul „sacred virgin”; Akkadian batulu „young man” [feminine „virgin”]; Ugaritic btlt, an attribute of goddess ‘Anat. It is important to note that in the Hebrew Bible, ‘almah is used as a parallel term for betulah.

[10] I.e., the derivation of the noun ‘almah from the root œ-l-m I „to be concealed, hidden.” Note the fanciful interpretation of one of the Midrashim pointing to a similar etymology for ‘almah, „And the maiden went” (Exod 2:8). ‘Why does the verse call her ‘almah? Because she set about her errand speedily. Rabbi Samuel said, because she concealed (he-‘elimah) her identity” (Midrash Rabbah Shemoth, 1.25). Note also the Septuagint’s rendition of ‘alamot in Ps 46:1 (of uncertain meaning: „[singing] in the style of young girls, soprano”) with ton kyphrion „the concealed ones” (from verb krypto „to hide, conceal”).

[11] From the Hebrew yesha’, meaning „salvation.”

[12] We may mention that Israelite law had provisions for a similar institution, i.e., the Nazirite vow (Num 6), but this was only a temporal convention, and did not refer at all to sexual abstinence.

[13] Hebrew ‘el-‘elyon „God Most High”; cf. Greek hypsistos „Most High.”

[14] E.g., Gen 14:18; Num 24:16; Isa 14:14.

[15] Cf. Gen 14:22; Ps 47:2.

[16] The Hebrew word betulah, designating a grown-up girl without any sexual experience with men (Gen 24:16), who has no husband (Lev 21:3; Ju 12:12), stands in sharp contrast with widow and repudiated wife (Lev 21:14; Ezek 44:22).

[17] In Gen 24:16, the ‘almah Rebekah (v. 43) is defined as „virgin (betulah) whom no man has known”; thus the term ‘almah may include the aspect of virginity or chastity underlined primarily yet not exclusively by the word betulah.

[18] In Exod 2:8, Moses’ sister is labeled ha-‘almah (Septuagint: he neanis). In the context of Exod 2, where na’arot „female servants” (v. 5) of Pharaoh’s daughter and a meneqet „nurse” (v. 7) from the Israelite women, and the ‘amah „slave” of Pharaoh’s daughter (v. 5) are mentioned, this ‘almah can indicate, as in Gen 24 (and 1 Sam 17, with respect to ‘alem, the male counterpart), an independent young woman, still living with her parents.

*

Astăzi dimineaţă am fost plăcut surprinşi de faptul că părintele profesor Eugen Pentiuc ne are în blogroll-ul dumnealui şi, acest gest de a-i publicita unul dintre articolele de pe saitul său se înscrie în acelaşi gând bun, al evidenţierii aportului acelor teologi care se gândesc la folosul întregii comunităţi online.

Pr. Dorin

Din 30 iulie 2008 spre…30 iulie 2007, pentru a pomeni trecerea la Domnul a PFP Teoctist al României

Astăzi, 30 iulie 2008, se împlineşte un an de când cel de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a plecat la Hristos. Patriarhul Teoctist a trecut la cele veşnice pe 30 iulie 2007, în urma unei intervenţii chirurgicale, la Institutul Clinic Fundeni.

În perioada postoperatorie, pe fondul unor suferinţe cronice, a dezvoltat o suită de complicaţii cardiace, care au culminat cu oprirea cordului, ce nu a mai răspuns la manevrele de resuscitare.

Vestea morţii sale a surprins şi a îndoliat întreaga Biserică Ortodoxă Română. La înmormântarea sa, de pe 3 august, au participat mii de credincioşi din toată ţara, au fost reprezentate 30 de Biserici creştine, mai multe organizaţii bisericeşti şi diferite culte, atât din ţară, cât şi din străinătate.

Au fost prezente, de asemenea, numeroase personalităţi din viaţa publică. Sute de mesaje de condoleanţe au sosit atunci la Patriarhie şi, până la 40 de zile, toată Biserica Ortodoxă Română a fost în doliu.

În urmă cu un an, pe 30 iulie, la ora 17:00, managerul Institutului Clinic Fundeni, medicul Constantin Popa, consemna decesul patriarhului României, Teoctist.

La aflarea veştii, în toate eparhiile, clopotele bisericilor au tras pentru patriarh şi s-au oficiat slujbe de pomenire. Până pe 3 august, când a avut loc înmormântarea, la Catedrala patriarhală, lângă sicriul defunctului, s-au ţinut slujbe zi şi noapte şi aproape 10.000 de credincioşi au venit să-i aducă un ultim omagiu. Preşedintele Traian Băsescu i-a conferit post-mortem, celui de-al cincilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Colan.

În ziua înmormântării, centrul atenţiei pentru milioane de oameni l-a constituit Patriarhia Română. În toată ţara, la orele amiezii, s-au tras timp de cinci minute clopotele, iar în majoritatea instituţiilor s-au ţinut momente de reculegere pentru patriarhul Teoctist. Drapelul naţional a fost arborat în bernă, iar ziua de 3 august a fost zi de doliu naţional.

Pe 3 august, aproximativ 7.000 de credincioşi au venit din toată ţara, ba chiar şi din străinătate, pentru a asista la funeraliile celui care timp de 21 de ani a condus Biserica Ortodoxă Română.

Săvârşită într-o atmosferă solemnă, slujba de înmormântare a fost condusă de PF Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, cu participarea ierarhilor din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar şi ai altor Biserici Ortodoxe surori din toată lumea.

„Patriarhul inimilor noastre“

Patriarhul Teoctist a rămas în sufletele românilor ca un om blând, cu chip luminos, omul deschis spre o diversitate a credinţei şi care a ştiut să adune în jurul lui fraţi în Domnul, constituind trupul Bisericii lui Hristos

„Eram student la Iaşi în anii comunismului. Tata venea duminica pe la noi. Adesea ne duceam la Mitropolie. Mi-amintesc prima slujbă, în care a predicat mitropolitul Teoctist. Nu-mi venea să cred că pot exista astfel de manifestări, când nouă ni se spuneau la şcoală tot felul de ciudăţenii în legătură cu religia.

Când l-am auzit vorbind pe mitropolitul Teoctist, s-au cutremurat toate în mine. Blândeţea, adâncimea, tâlcul, dar şi seninătatea vorbelor rostite, pe de o parte, şi atmosfera din Catedrala mitropolitană, şi mulţimea ierarhilor cu vestimentaţia lor, şi mitrele acelea purtate de nişte oameni pe care-i vedeam pentru prima dată, pe de altă parte, îmi dădeau sentimentul că nu sunt pe pământ.

Că toate cele care mi se spuneau în şcoală constituie o realitate paralelă, stearpă, rece şi lipsită de ceea ce mi se părea aici, în catedrală, substanţă vie. Doamne, piatră dacă ai fi fost, tot te învia glasul acela în care cuvintele curgeau ca un cântec minunat ce-ţi pansează toate rănile, îţi îndepărtează definitiv întreaga durere, îţi aduce tot ceea ce-ţi lipseşte, alungă tot ce-ţi este potrivnic, te îmbracă în flori şi-n mireasma lor şi pe dinăuntru şi pe dinafară, îţi aduce cerul pe creştet ca să-i simţi mângâierea. De atunci, simt cerul lângă mine“. (prof. univ. dr. Ioan P. Viziteu)

„Patriarhul inimilor noastre… Prima dată l-am văzut coborând dintr-o navă care-l aducea, însoţit de un sobor de arhierei, de la Tomis la Galaţi. Cu numai o zi înainte îl canonizase pe Sfântul Gherman… Soarele de după amiază îi aurea veşmântul alb, dar el însuşi degaja lumină. A gustat din sarea şi colacul care i s-au oferit, apoi a povestit chiar acolo, pe malul Dunării, pe unde a fost şi ce a făcut, după care a spus, cu tinereţe: «Toate sunt pentru noi mesaje, iubiţi fraţi şi surori, iubiţi tineri, ca noi să ţinem credinţa ortodoxă a neamului nostru. Tinerii, mai ales, sunt foarte mult ispitiţi.

Să-i ajutăm! Părinţii, episcopii, patriarhul, cu toţii avem o mare răspundere pentru viitorul neamului nostru românesc. Să nu lăsăm copiii să rătăcească! Să nu lăsăm tinerii să păcătuiască! Să nu-i lăsăm pradă ispitelor şi căderilor tinereţii! Sa le insuflăm credinţa în Dumnezeu, dragostea faţă de semeni, faţă de credinţa noastră strămoşească, faţă de altarele noastre străbune, dragostea pentru rugăciune şi pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos!»“. (Violeta)

O viaţă închinată lui Hristos

Patriarhul Teoctist s-a născut în satul Tocileni, judeţul Botoşani. În anul 1928 intra ca frate la Schitul Sihăstria Voronei, iar la 6 august 1935 depunea voturile monahale la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. La 25 martie 1945 a fost hirotonit ieromonah, iar în anul 1948 a fost ridicat la rangul de arhimandrit.

În 1950 a fost ales episcop-vicar patriarhal, apoi în 1962 a devenit episcopul Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului. La 28 ianuarie 1973 a fost ales arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, iar la 25 septembrie 1977 arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei. La 9 noiembrie 1986 a fost ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungro-Vlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Din cei 92 de ani, 70 de ani a fost slujitor al sfântului altar (ierodiacon, ieromonah şi arhiereu) – (1937-2007).

În aceşti ani, a iniţiat construirea a sute de biserici în parohii şi mănăstiri, a dus o adevărată misiune împotriva regimului comunist, care s-a împotrivit construirii de lăcaşuri sfinte, a dezvoltat legături de frăţietate cu Bisericile Ortodoxe surori şi a promovat dialogul cu celelalte Biserici. A fost doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi lume şi a desfăşurat o bogată activitate culturală.

„Zelul misionar tineresc al patriarhului Teoctist“

„Viaţa lui a cunoscut suişuri şi coborâşuri şi a însemnat multe lupte grele şi jertfire de sine. L-am cunoscut pe fericitul întru adormire ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, plin de închinăciune, cu vastă experienţă în chivernisirea treburilor bisericeşti şi cu simţire şi cuget cu adevărat bisericesc.

I-am cunoscut dragostea pentru buna rânduială şi podoaba Bisericii şi respectul faţă de rânduielile canonice şi instituţiile bisericeşti, aşa cum au fost ele aşezate şi binecuvântate de Sfinţii noştri Părinţi“. (Fragment din cuvântul PF Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, rostit la înmormântarea patriarhului Teoctist)

„Din cei 57 de ani de arhierie sau de episcopat, 40 de ani au fost trăiţi în timpul dictaturii comuniste atee, când au fost arestaţi şi întemniţaţi, prigoniţi şi obstrucţionaţi în lucrarea lor mulţi ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi, în special credincioşi intelectuali; atunci au fost închise multe mănăstiri şi schituri, desfiinţate unele eparhii, închise mai multe şcoli teologice, iar mai târziu au fost demolate mai multe biserici, în special în Bucureşti.

Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, suferinţele îndurate de mulţi clerici şi credincioşi, cu răbdare şi rugăciune, cu smerenie şi speranţă, au devenit seminţe ale învierii şi ale înnoirii spirituale, ale unor transformări rapide şi ale unei lucrări misionare intense, care s-au văzut mai ales după evenimentele din decembrie 1989 până astăzi. Mulţi tineri, deşi fuseseră educaţi în şcolile comuniste atee, au devenit în mod neaşteptat o forţă misionară creştină. Cum? Ca urmare a rugăciunilor smerite şi tainice ale multor bunici şi părinţi, preoţi din parohii, monahi din mănăstiri, ierarhi din oraşe care au fost umiliţi, dar nu învinşi.

Toate acestea explică în mare parte zelul misionar tineresc al patriarhului Teoctist şi avântul său pastoral din anul 1990 până astăzi“. (Fragment din cuvântul PF Patriarh Daniel, atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi locţiitor de Patriarh, rostit la înmormântarea PF Teoctist)

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Page 1 of 29

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno