„Domnia lui a fost epoca norocoasă a Moldovei şi punctul cel mai de sus al înălţării ei” – scria Dimitrie Cantemir despre Ştefan cel Mare în Descriptio Moldaviae. Cu toate acestea, dincolo de legitima imagine a gloriei pămînteşti păstrată de istorie şi aureola de sfînt adăugată de oameni, vremi, tradiţie şi Biserică, putem presupune că a existat în intimitatea gîndurilor de final ale domnitorului şi o mare neîmplinire: eşecul „proiectului” iniţial la care se angajase în epocă voievodul moldovean şi sub povara neîmplinirii căruia, probabil, s-a săvîrşit din lumea aceasta.

Asupra acestei înfrîngeri, cel supranumit „atlet al creştinătăţii”, a reflectat desigur în ultimii ani de viaţă şi a lăsat mărturie – asemeni unei apoftegme în piatră – ultima sa mănăstire: Dobrovăţ. Că Ştefan a fost socotit un domnitor providenţial, un ales al lui Dumnezeu ce trebuie să înfăptuiască pe pămînt înseşi proiectele divine, vedem şi din cuvintele alese de ierodiaconul Gherasim Putneanul în Cuvîntul de îngropare vechiului Ştefan Voievod, Domnul Ţării Moldovii, cel ce s-a numit Mare: „Dar cu atîta mărirea lui mai vecinică este şi mai luminată, cu cît nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Împăratul veacurilor, au agonisit-o”.

În plus asupra sensului desfăşurării evenimentelor exista în epocă o dublă perspectivă apocaliptică. Anul 1492 – „văleatul 7000″ – era aşteptat de toată lumea creştină cu mare înfrigurare. Pentru cea mai mare partea creştinătăţii europene sfîrşitul celui de-al şaptelea mileniu nu însemna altceva decît Sîrşitul Lumii, aşadar iminenta Parusie, a doua venire a lui Hristos şi a „Împărăţiei pregătite vouă de la întemeierea lumii”(Mt 25,34).

Eveniment cu o semnificaţie specială în gîndirea politică a vremii, de Sfîrşitul Lumii se legau atît profeţiile despre ultimul împărat cît şi, într-o înţelegere orizontală a lucrurilor, venirea unei împărăţii care să urmeze Imperiului Bizantin prăbuşit în acea zi de 29 mai 1453, cînd turcii lui Mahomed al II-lea Celebi au pătruns în majestuoasa Biserică Sfînta Sofia din Constantinopol.

Căderea în mîinile unui stăpînitor necreştin a celei de-a doua Rome, Bizanţul, cu dubla sa autoritate morală (împăratul şi patriarhul ecumenic) avea în plan spiritual semnificaţia unei pedepse divine primite pentru starea de păcătoşenie a lumii, iar în plan politic pecetluia prăbuşirea oficială a unui echilibru european (Apus şi Răsărit) ce s-ar fi vrut stavilă ascensiunii otomane.

Vreme de aproape un secol de aici înainte Moldova nu va mai avea relaţii cu Patriarhia de Constantinopol. În locul acestora care, prin simpla subordonare jurisdicţională, riscau să ducă spre subordonare, mai întîi administrativă şi apoi politică, Ştefan cel Mare a aşezat în cea mai pură tradiţie a imperiului defunct, legăturile cu Muntele Athos, operă nu numai de mare anvergură spirituală, dar şi de remarcabilă subtilitate politică.

Prin tot comportamentul său ulterior (militar, diplomatic, economic şi nu în ultimul rînd al alianţelor prin căsătorie) voievodul moldovean a arătat că avea în perspectivă recucerirea Constantinopolului şi restaurarea prestigiului basileului bizantin. Fără să excludă colaborarea cu lumea catolică, dar dezamăgit adesea de aceasta şi de ineficienţa ei, Ştefan s-a gîndit la posibilitatea unei solidarizări şi acţiuni ortodoxe, o altfel de cruciadă, în fruntea căreia nu putea fi altcineva decît el însuşi.

Cruciada ortodoxă a fost misiunea pe care şi-a asumat-o Ştefan cel Mare şi pe care nu a putut-o duce niciodată pînă la capăt. Pe de altă parte cronicile vremii au remarcat modul specific în care domnitorul înţelegea să interpreteze evenimentele lumii. „Un cutremur, o ploaie de sînge, un incendiu” – reprezentau felul în care Dumnezeu îi arăta voievodului calea de urmat. Tot astfel, moartea unor colaboratori apropiaţi ori a unor membrii ai familiei sale reprezenta – după cum spune Grigore Ureche – „răspunsul altor semne” (Letopiseţul Ţării Moldovei).

Chiar şi sfîrşitul vieţii lui Ştefan a fost legat de dezlănţuirea stihiilor naturii, semn al slăbiciunii celui ce se pregătea să treacă la cele veşnice. În această hermeneutică, ridicarea a peste 40 de biserici şi mănăstiri a fost o modalitate firească prin care, dincolo de jertfa de mulţumire ori de iertare, Ştefan cel Mare a răspuns semnelor primite de la Tatăl Ceresc. Eşecul proiectului său iniţial a însemnat, cu siguranţă, şi el, un semn, o „lecţie” de la Dumnezeu, la care voievodul a ţinut să răspundă, înainte de mutarea la cele veşnice, ca unul care a înţeles deplin raportul dintre văzutele şi nevăzutele războaie. Răspunsul său a rămas peste veacuri dincolo de cripta de la Putna, în ultimul său chivot, al împărtăşaniei de veci: Mănăstirea Dobrovăţ.

Deşi aflată relativ aproape de Iaşi, drumul către această aşezare stranie este lung şi nu odată pare fără de sfîrşit. Kilometri întregi se merge prin inima codrului secular fără să întîlneşti ţipenie de om. Aburii grei ai dimineţilor de vară ce împînzesc frunzişul copacilor, te poartă parcă spre un tărîm misterios, iniţiatic, asemeni „zonei” din faimosul film al lui Tarkovski, „Călăuza”. Un drum în care uiţi de sine. La capătul lui, Dobrovăţul, la rîndu-i uitat parcă de lume, îţi apare dintr-o dată în faţa ochilor, aşezat într-o poiană care, în mare parte, îşi mai păstrează înfăţişarea de altă-dată.

Ajuns aici, de fiecare dată te întrebi, oare ce anume să-l fi determinat pe domnul de legendă „să fugă” printr-atîta adînc de codru de lume? Oare ce anume să-l fi îndemnat pe voievodul moldovean ca, înainte cu un an de moartea sa, la 27 aprilie 1503, să înceapă construirea unei biserici pentru chinovia de aici, cu hramul Pogorîrea Sfîntului Duh, după ce cu patru ani înainte, la 26 noiembrie 1499, se îngrijise, tot aici, de înzestrarea unei alteia ce avea hramul Schimbarea la Faţă? Acest „balans” nu poate fi cîtuşi de puţin întîmplător.

Ziua Cincizecimii îmbrăţişează două evenimente aparent fără vreo legătură între ele: Pogorîrea Duhului Sfînt asupra adunării ucenicilor care îl aşteptau, potrivit făgăduinţei lui Hristos, dar şi începutul vieţii monastice în Biserica tocmai constituită. Coborîrea Duhului Sfînt în ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care au izvorît puterile mărturisirii pentru Hristos, din Iudeea pînă la capătul pămîntului.

Cît despre influenţa directă a acestei coborîri asupra credincioşilor înşişi, ea s-a manifestat sub forma unei schimbări radicale, în favoarea unei vieţi comunitare între toţi credincioşii, cu preţul funcţionării familiilor lor la sînul Bisericii. Atunci s-au văzut persoane care se lepădau public de proprietăţile lor în favoarea conducătorilor comunităţii, şi-anume apostolii. Alţii vindeau bunurile lor personale şi le încredinţau preţul. Consecinţa – sau poate chiar motivaţia profundă – a fost consacrarea întregii vieţi în slujba Bisericii, atît în interior cît şi în exterior. Dacă socotim viaţa ca pe un dar primit din partea unui Dumnezeu care aşteaptă la rîndu-i, din partea omului, un răspuns pentru acest dar, vom ajunge la concluzia că răspunsul extrem, răspunsul fără rest este întoarcerea întregului dar, adică a întregii vieţi înspre Dumnezeu. Aşadar, intrarea în monahism. Acesta este şi răspunsul din cuprinsul ultimei mănăstiri ctitorite de Ştefan.

Numai că este un răspuns mai aparte. Este răspunsul Împăratului pămîntesc întru împăcarea deplină cu Împăratul ceresc. Ponderea asupra soluţiei politice duce la eşec. Adevărata plinătate este viaţa în Hristos. Au existat cîteva voci care au încercat să acrediteze faptul că în ultimele luni de viaţă Ştefan cel Mare s-ar fi călugărit, primind ca monah numele de Simion. Tradiţia monastică a Putnei, memoria ei, ca şi dovezile istorice nu confirmă în nici un fel această presupunere. Ştefan cel Mare nu a îmbrăcat pe patul de moarte haina monahală, dar a înţeles adevărata dimensiune a raportului duhovnicesc dat de binomul monarh – monah. Între Împărăţia care „nu este din lumea aceasta”, dar care poate fi dobîndită încă din lume aceasta. Cheia acestei relaţii subtile o vom afla într-un detaliu din pictura interioară a Dobrovăţului, ce datează din vremea lui Petru Rareş şi constituie, din punctul de vedere al unor cercetători, cheia ascetică a întregului program al fresceleor exterioare de pe mănăstirile bucovinene.

Clasicului tablou votiv în care îndeobşte este înfăţişat ctitorul oferind biserica spre Hristos, mijlocit fie de Maica Domnului, fie de sfîntul ce dă hramul ctitoriei, îi este adăugată la Dobrovăţ o scenă în care monahii schivnici preiau în mîinile lor zidirea la poalele scării virtuţilor. La capătul suişului acestor trepte aşteaptă cu braţele întinse Mîntuitorul Hristos care, spune Sfîntul Ioan Scărarul, autorul scrierii foarte populare în epocă „Scara”(„Leastviţa”), „botezîndu-Se la 30 de ani, după vîrsta văzută, a avut desăvîrşita treaptă a treizecea, în scara cea înţelegătoare, adică, iubirea este Dumnezeu. Căruia I se cuvine cîntarea, stăpînirea, întru Care este puterea, întru Care este, era şi va fi pricina cea una a tuturor bunătăţilor în veacuri fără hotare.”

Apartenenţa şi fidelitatea noastră la oricare altă entitate în această lume – stat, naţiune, familie, cultură sau orice altă valoare – nu rezistă decît în măsura în care aceasta nu contrazice şi nu diminuează cu nimic apartenenţa (syntaxis) esenţială – fidelitatea noastră faţă de Împărăţia lui Dumnezeu. Faţă de loialitatea noastră cu privire la această Împărăţie, nici o altă loialitate nu păstrează un caracter absolut, nici una nu poate pretinde de la noi ascultare necondiţionată, nimeni nu este stăpînul vieţii noastre. Ultimele gesturi ştiute ale lui Ştefan cel Mare se leagă de Dobrovăţul pe care nu a mai apucat să-l vadă împlinit, deşi i se va fi vestit cu siguranţă sfîrşitul zidirii la 12 aprilie 1504, în cel de-al 48-lea an curgător al domniei sale.

Ultimele sale daruri sînt îndreptate spre Dobrovăţ: un „Minei” scris la Putna (februarie), un epitrahil brodat şi în sfîrşit încă un „Minei”(18 mai). Este ultima informaţie despre voievod. Apoi „în luna iulie, 2 zile, în zi de marţi, la al patrulea ceas din zi, şi pe Ştefan voievod l-a ajuns moartea”. Asemeni unui Prospero ce se retrage la Milan „ca din trei gînduri unul să-l îndrepte înspre mormînt”, în ultimele sale zile Ştefan cel Mare îşi îndreaptă fiecarea al treilea gînd spre Dobrovăţ, ultimul chivot. Raportul teafăr dintre teologie şi politică, distincţia dreaptă dintre planuri.

Răzvan IONESCU

Did you like this? Share it: