Strigătul pietrelor

Hristos, vorbind cu mai marii timpului Său, refuză să le răspundă celor care îi urmau rămânând în tăcere. E foarte important răspunsul Său:

„Şi când S-a apropiat de povârnişul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor a început să se bucure şi să slăvească pe Dumnezeu cu glas mare pentru toate lucrurile mari pe care ei le văzuseră, zicând: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus! Dar unii dintre farisei din mulţime au zis către El: Învăţătorule, dojeneşte-Ţi ucenicii! Însă El le-a răspuns: Vă zic vouă, că dacă vor tăcea aceştia, atunci pietrele vor striga” [ Lc. 19, 37-40].

Şi avem de-a face cu o mărturisire profundă aici, pentru că Hristos a spus prin aceste cuvinte cine este El, apelând nu numai la chestiunea credinţei religioase a oamenilor ci a universului în integralitatea sa. Pentru că şi pietrele pot striga.

Şi într-adevăr, creaţia a strigat după cum strigă dintru început. Căci Sfântul Pavel se referă la creaţie în Epistola către Romani şi spune că ea a fost supusă stricăciunii/zădărniciei [ made subject to futility], pentru că omul a păcătuit. Şi de aceea trăim într-o lume căzută/înfrântă [ a broken world], într-o lume a căderii, fapt pentru care e nevoie ca omul să se ridice la dreapta cugetare şi să se pocăiască în faţa lui Dumnezeu.

În clipa de faţă însă domneşte ideologia ecologistă. Şi unii dintre noi gândesc în termenii unui ecologism absolut/fundamentalist. Rezultatul unui asemenea mod de a raţiona duce la atitudini ecologiste predictibile, dar nu la o mentalitate creştină despre ecologie.

Din acest motiv Patriarhul ecumenic al Constantinopolului e numit Patriarhul verde, însă cei care folosesc această titulatură vorbesc de fapt despre o ecologie politică şi nu despre una creştină.

Pentru că ceea ce este cu adevărat verde, peren, ţine de Evanghelie. Iar verdele este înţelegerea a ceea ce a spus Hristos în cuvintele: pietrele vor striga, care nu e o declaraţie metaforică ci una cât se poate de realistă.

Şi într-adevăr, mulţi pot absolutiza creaţia, pământul şi tot ce ţine de el, conform cu scopurile lor politice, însă ei nu pot crede că…pietrele vor striga. Pentru că, deşi vorbesc despre stânci şi despre mediu în general, nu cunosc cum sunt de fapt stâncile.

Acest lucru însă a fost mărturisit de toţi Sfinţii Ortodoxiei. Există multe mărturisiri în istoriile vieţilor Sfinţilor despre relaţiile minunate dintre Sfinţi şi mediul care îi înconjura. Şi aflăm cum în preajma unor Sfinţi animalele sălbatice deveneau blânde, docile. Sau florile dădeau rod în afara timpului lor normal. Toate aceste minuni ale Sfinţilor în cadrul naturii sunt de fapt lucruri aidoma celor descrise în Evanghelii, când Domnul a poruncit mării să înceteze şi…s-a făcut linişte.

Pentru ca să fii cu adevărat ecologist, un creştin ecologist, trebuie să începi cu pocăinţa şi cu căutarea adevăratei uniri/relaţii cu Dumnezeu. Căci nu poţi să ajuţi pământul numai pe principii politice – care nu trebuie minimalizate nici ele – pentru că aici avem de-a face cu realităţi ontologice făgăduite nouă de Scriptură.

Tăcerea Sfinţilor e în adâncul inimilor lor şi această tăcere poate auzi strigătul pietrelor şi însăşi glasul, suspinul creaţiei lui Dumnezeu. Căci creaţia iubeşte pe Sfinţi, pentru că creaţia iubeşte pe Dumnezeu.

Şi trebuie să pornim în toate – inclusiv în ceea ce priveşte grija faţă de mediu – de la noi înşine. Căci suntem buni slujitori/administratori ai creaţiei şi vedem importanţa fiecărei stânci şi a fiecărui lucru din natură, dacă o vedem în relaţie cu Dumnezeu. Pentru că prin acest lucru nu mai suntem puşi în slujba altor interese, interese obscure, ci vedem sensul real al relaţiei dintre noi şi natură şi dintre noi, natură şi Dumnezeu.

Pentru că sensul tuturor lucrurilor e acela de a se aduna cu toate în Hristos, în cadrul celui mai mare eveniment ecologic, în care nu numai pietrele vor cânta ci întreaga creaţie va fi plină de bucurie. Şi ce muzică va fi atunci în întreaga creaţie?!…

Un articol al părintelui Stephen Freeman, tradus şi adaptat în limba română de preotul Dorin Picioruş.