Vor fi canonizaţi alţi trei Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Române: Sf. Ierarh Iachint de Vicina, Sf. Cuv. Dionisie cel Mic şi Sfântul Domnitor Neagoe Basarab

În cadrul lucrărilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care au avut loc astăzi, 8 iulie 2008, la Reşedinţa Patriarhală din Capitală a fost aprobată trecerea în rândul sfinţilor a domnitorului Neagoe Basarab, a lui Dionisie cel Smerit si a mitropolitului Iachint de Vicina. Domn al Ţării Româneşti între anii 1512 şi 1521, Neagoe Basarab ocupă un loc însemnat în galeria personalităţilor istorice ale poporului român. Este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii româneşti, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. De asemenea, în timpul domniei sale s-a tiparit Evangheliarul slavon al lui Macarie.

Dionisie cel Smerit sau Exiguus, trăitor în a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima a secolului al VI-lea, a fost un cunoscut traducător de scrieri patristice din Dacia Pontică, după Sfântul Ioan Casian. Opera sa constă în primul rând dintr-un număr de traduceri patristice în limba latină, cuprinse într-o Antologie de texte. Dionisie cel Smerit a conceput şi numerotarea anilor începând de la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, numerotare care s-a răspândit în întreaga lume prin intermediul calendarelor iulian şi gregorian.

Iachint de Vicina este primul mitropolit al Ţării Româneşti. În timpul păstoririi sale, au fost întemeiate noi aşezări mănăstireşti şi sunt strânse legăturile duhovniceşti cu Patriarhia de Constantinopol.

Propunerea de canonizare a celor trei sfinţi români a fost făcută în cadrul şedinţei Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei care s-a desfăşurat în data de 19 iunie a acestui an.

Cf. sursa.

Adică vor fi canonizaţi primul mitropolit al Ungrovlahiei, Sfântul primei capodopere pedagogice româneşti şi Sfântul care a iniţiat era creştină, modul de numărare al anilor de la naşterea lui Hristos, pentru întreaga creştinătate. Şi toţi cei trei Sfinţi sunt ai noştri, din neamul nostru şi de aceea ar trebui să ne bucurăm dumnezeieşte de ei şi cu ei, şi cu toţi ceilalţi mulţi Sfinţi ai Bisericii româneşti şi ai Bisericii de pretutindeni.

Pr. Dorin

Moarte incinerată… şi câteva reflecţii în jurul ei

I-a rugat pe copiii lui să îl incinereze pentru ca să nu cheltuie prea mult, post factum, cu el. Dr. A., doctor ginecolog timp de 40 de ani, nu vrea să aibă preot la căpătâi, nici slujbă, nici pomană…ci vrea să fie ars. Cât e ură de sine, încrâncenare gratuită sau indiferenţă în acest act? Pentru că aici nu e vorba de bani, nici de lipsa oamenilor care să-l înmormânteze…ci de ură faţă de Biserică, de preoţi, o ură fără sens şi fără scop.

Orice om întreg la minte, care are perspectiva veşniciei, vrea un mormânt care să-l reprezinte. De aceea unii dintre noi, ca să fie siguri de mormântul lor, şi-l fac din timpul vieţii. Alţii îşi fac chiar pomenirile din timpul vieţii [ pomeniri de viu se numesc], adică fac milostenii costume de haine, lucruri din casă, diverse obiecte şi sume de bani, danii către Biserici şi Mănăstiri pentru pomenirea lor. Cei mai mulţi oameni în vârstă îşi au strânse lucrurile de îngropare şi ele sunt păstrate într-un loc de mare cinste al casei.

Pentru oamenii care se raportează la moarte ca la un prag, ca la un punct de trecere şi care văd dincolo de moarte viaţă, viaţa veşnică, moartea nu este un final…ci un hop de trecut. Dar pentru cei care nu văd în moarte decât nefiinţă, neant, stingerea finală…că îi incinerezi, că îi dai la câini, e tot una. Sau ar trebui să fie dacă ar exista o logică strictă de la cap la capăt.

Însă noi credem că orgoliul nu îl lasă pe un om necredincios să vorbească despre moarte, despre îngroparea lui şi despre frica pe care o simte în faţa ei, în preajma ei. Cea mai sigură frică e cea din faţa morţii. Iar pentru că ea este acaparatoare încerci să o diluezi cu vorbe. Însă cu vorbe ne scârbeşti cu mult timp înainte. Pentru că atunci, când vine dracul şi te ia în braţe şi vezi cât de groaznic este…vorbele nu sunt nici sperietori pentru draci şi nici căşti de protecţie în faţa iadului.

Am fost martorul direct, de câteva ori, al aiurării din faţa morţii. Omul îşi pierde uneori conştienţa…sau se scoală dintr-un vis subţire leoarcă de sudoare. Teama, durerea pe care o provoacă despărţirea sufletului nostru de trup naşte lac de sudoare…El adoarme…şi vezi că are sudoare rece pe spate, pe piept, când vrei să îl speli.

De ce nu valorăm nimic? De ce după o groază de muncă, de zile de muncă, noi, oamenii necredincioşi, nu ne dăm nicio şansă? De ce să nu vrei înmormântare…ci să fi incinerat şi aruncat undeva, aiurea? Ce ne spune dorinţa aceasta nebună de a ni se pierde urma? Că nu suntem nimic? Că nu ne iubeşte nimeni? Că nu merităm nimic?

Au existat şi cred că mai există şi acum Sfinţi ai lui Dumnezeu care se retrag, fug de lume şi care vor să moară undeva, pe sub pietre, prin munţi, prin subsoluri uitate de lume, pentru ca să nu fie…nici măcar îngropaţi de oameni. Aici funcţionează marea smerenie, adânca lor conştiinţă că sunt oameni netrebnici. Dar această conştiinţă a netrebniciei personale e un mare har, e semnul unei mari sfinţenii.

Însă, când nu vrei să te îngropi ci să te prăjeşti la crematoriu…şi ai bani destui…cât şi familie, copii în urma ta, spui de fapt că nu te interesează de ei, de nimeni, pentru că tu eşti propriul tău stăpân. Însă, când ai familie, nu mai eşti stăpânul tău…ci eşti legat de toţi membrii familiei tale care vor să îţi arate iubirea, admiraţia, sentimentele lor şi după moarte.

Moartea ca prag…e nădejde, e credinţă nesătulă în înviere. Moartea ca…neant e disperare, e lipsă de sens, e prostie crasă. Frumuseţea morţii ortodoxe e aceea că e plină de har. M-am bucurat întru harul lui Dumnezeu slujind slujba de înmormântare, atunci când cel care pleca dintre noi pleca împăcat, vesel cu inima, lăsând în urmă frumuseţe.

Da, sunt şi morţi teribile, cum spuneam şi altă dată. Morţile de ora cinci sunt teribile. Oameni multilaţi în accidente, oameni din care curg sucurile, oameni pe care îi mînâncă viermii şi muştele a treia zi după moarte. Stând lângă unii şi lângă alţii vezi puţinătatea noastră, lipsa noastră de verticalitate sau…cât de frumos am dat sens vieţii noastre, cât de frumos ne-am găsit sensul vieţii noastre iubind pe Hristos, Domnul şi Dumnezeul mântuirii noastre.

La o primă vedere, ne putem întreba: şi, care-i problema?! Că e incinerat sau că îl mănâncă viermii nu e tot una? Nu e tot una! Cum nu e tot una să trăieşti întreg sau să trăieşti fără picioare sau mâini. Pentru că una e să mori iubind pe Dumnezeu şi să ceri să fii, mereu, în iubirea şi rugăciunea Bisericii şi a familiei tale şi alta e să mori ca un câine rău, care nu vrea să îl bandajeze nimeni, ci vrea să fie el cu el până în ultima clipă.

Incinerarea pentru un creştin ortodox e o carenţă a nădejdii. Creştinul ortodox îşi îngrijeşte trupul, îi vrea binele înduhovnicindu-l şi ştie că el va învia, că el nu va fi veşnic…oase goale. Tocmai de aceea incinerarea e o stricare a acestei normalităţi a trupului înduhovnicit. Cum e păcat să priveşti pătimaş la femeia aproapelui, tot la fel e păcat să porunceşti stricarea trupului tău, incinerarea lui. Pentru că nici trupul şi nici sufletul nu sunt ale tale ci sunt darurile lui Dumnezeu, sunt darul Lui pentru ca tu să fii şi numai El le strică…şi le rezideşte.

Pr. Dorin

Scurtă biografie a PS Dr. Irineu Slătineanul, Noul Mitropolit ales al Olteniei

Preasfinţitul dr. Irineu Slătineanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului, s-a născut la 16 noiembrie 1957, în localitatea Perişani, judeţul Vâlcea ( nume de botez: Ioan).

Formarea teologică a dobândit-o la Seminarul Teologic din Craiova (1975—1980) şi Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1981—1985), unde a fost admis şi pentru cursurile de doctorat, cursuri ce le-a continuat la Institutul Teologic Ortodox „Saint Serge” din Paris (1987—1990), unde i s-a conferit titlul de doctor în 1990. Între 1986-1987 a urmat cursurile de Limba si literatura franceză la Universitatea din Grenoble.

În 1974 intră ca frate la Mânăstirea Frăsinei, unde este tuns în monahism în anul în anul 1985, iar ulterior a fost hirotonit ierodiacon (1985) şi ieromonah (1986). În 1991 a fost ales ca Arhiereu Vicar al Episcopiei Râmnicului cu numele „Slătineanul”.

Începand cu 1990 a predat ca profesor de Istoria Bisericii Universale la Institutul Teologic „Saint Serge” (1990—1991), şi ca suplinitor al catedrei de Istoria culturii şi civilizaţiei bizantine (1992—1995). Din 1995 este titular la catedra de Teologie Dogmatica si Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din Craiova.

Pe lângă activitatea didactică, a desfăşurat şi o bogată activitate misionar-pastorală, precum şi ştiinţifică, concretizată în cărţi, studii şi articole. A participat şi participă activ la diferite simpozioane şi întruniri ecumenice în ţară şi peste hotare.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Eminescu şi Ortodoxia. „Rugăciunea unui dac” [XIII]

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntrteb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lâng-aceasta cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai cruntă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Cine este dacul? Dacul e însuşi Eminescu. De ce dac? Pentru că, precum Blaga, Haşdeu, Pârvan, Iorga, Eminescu credea în faptul că elementul constitutiv esenţial, definitoriu, al neamului românesc este cel traco-geto-dac şi nu cel roman.

Aşadar, este rugăciunea unui dac. Rugăciune pentru ce? Vom vedea. Nu înainte însă de a preciza că această poezie a fost caracterizată fie drept cea mai budistă poezie din opera lui Eminescu (Cezar Papacostea), fie drept o ironie la adresa lui Dumnezeu sau un blestem, pentru că n-ar fi, de fapt, vorba de nicio rugăciune.

Suspiciunea budistă vine din două direcţii: din primele versuri inspirate din Rig-Veda (Imnul Zeului necunoscut) – şi se reeditează situaţia din Scrisoarea I (pentru care a folosit Imnul Creațiunii) – dar, mai ales, din ultimul vers, în care e vorba de dispariţie în stingerea eternă.

Noi am vorbit şi cu ocazia altor articole sau precizări, publicate sau nu pe net, despre versurile incipiente ale poemului al căror punct de plecare este vedicul Imn al Creaţiunii şi ne-am exprimat opinia că versurile respective arată o gândire arhaică monoteistă, care precizează că lumea a fost creată de un singur Dumnezeu, care este din veşnicie ( Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată /Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, /Pe-atunci erai Tu singur) şi în Care oamenii au crezut mai înainte de a fi inventaţi zeii religiilor politeiste (El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii) şi că această creaţie a lui Dumnezeu nu este veşnică, ci are un început. Versurile pe care le-a preluat Eminescu nu contravin viziunii creştine şi ortodoxe asupra lumii şi ele sunt o detaliere a acelui La început / În început biblic, al Sfântului Moise: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1, 1).

Credem că acum este momentul să facem o precizare absolut esenţială şi anume: Eminescu nu a scris prea multe poezii de autodefinire a sa însuşi, în care el însuşi să fie în prim-plan, ca personalitate preocupată de sensul vieţii şi al morţii sale, în mod neechivoc. Mai avem unele versuri fragmentare şi în alte poeme, dar nu o poezie întreagă îndreptată cu toată atenţia numai spre sine.

Poezia aceasta este unică şi este o piatră de poticnire pentru mulţi. Dintre poemele sale publicate – pentru că nu am ajuns încă să cercetăm manuscrisele – acest poem este unicul în care Eminescu vorbeşte, la persoana I, despre el însuşi, despre relaţia sa cu Dumnezeu şi despre cum vrea să moară. Anticipăm, dar este, credem, foarte semnificativ că a murit exact cum a cerut aici. Şi credem că Dumnezeu i-a împlinit această rugăciune şi că acest lucru este cea mai mare dovadă cu putinţă a faptului că această poezie este o rugăciune, o rugăciune fierbinte şi nu o ironie. Personal, nu mai cunoaştem sau nu ne vine în minte acum un alt exemplu de scriitor a cărui rugăciune exprimată într-o operă literară să fi fost împlinită de Dumnezeu.

Poezia este o rugăciune. O ironie sau o blasfemie la adresa lui Dumnezeu nu s-ar fi deranjat să caute să-L înţeleagă pe Dumnezeu Atotstăpânitorul, în versuri atât de sublime cum sunt cele din primele trei strofe.

Aşadar Eminescu scrie un poem definitoriu pentru sine însuşi şi acest poem este o rugăciune. Atunci definitorie pentru el este relaţia sa cu Dumnezeu, cu Acest Dumnezeu Căruia I se roagă, în faţa Căruia se prosternă (Zeul cărui plecăm a noastre inemi) şi pentru prima şi unica dată (din ceea ce cunoaştem noi) ne vorbeşte despre evoluţia acestei relaţii sinergice, divino-umane, de-a lungul biografiei sale.

Cine este Acest Dumnezeu? Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? Întrebarea poetului e una retorică, nu filosofică, pentru că dacă ar fi o interogaţie filosofică, nu ar urma răspunsul.

Dar acum, răspunsul urmează. Şi aflăm că Dumnezeul lui Eminescu, Zeul dacului – unde dacul este cea mai puţin echivocă deghizare a lui Eminescu, dintre toate – este Dumnezeu Creatorul a toate, Dumnezeu omenirii nainte de-a fi zeii, Cel care a dat apelor putere să zămislească viaţă din ele (din noian de ape puteri au dat scânteii), Dumnezeu Care este-al omenimei isvor de mântuire, Care, El este moartea morţii şi învierea vieţii.

Nu credem că poate fi confundat Zeul Acesta cu niciun alt zeu de pe pământ, pentru că Unul Singur dintre toţi zeii popoarelor S-a întrupat, a suferit pentru noi, a omorât moartea, a înviat în noi viaţa veşnică şi a devenit astfel al omenimei isvor de mântuire. Niciun alt zeu al niciunui popor, niciun zeu al poporului indic care a scris Vedele nu a făcut aceste lucruri, nici vreun altul în istoria lumii, după cum spunea şi Hermes Trismegistrul, că niciodată cineva dintre cei de sus, dintre zei, nu se va coborî pe pământ. Ştia oare Hermes Trismegistul ceva despre profeţia mesianică şi se grăbea să o contrazică, din perspectiva teologiei sale idolatre? Tot ce e posibil.

Important pentru noi este faptul că dumnezeul niciunui popor n-a intenţionat vreodată să mântuiască lumea. În afară de poporul lui Israel şi de Dumnezeul Treimic, Care din veşnicie a hotărât ca Fiul şi Cuvântul Tatălui să Se întrupeze, să sufere şi să moară pentru toţi oamenii şi din El să curgă apa vieţii, isvor de mântuire neîncetat, pentru tot omul care vrea să se mântuiască. În faţa lui Hristos, Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, după cum spune cântarea liturgică şi utrenia pascală.

În strofa a treia avem mărturia poetică extraordinară a felului în care Eminescu L-a cunoscut pe Dumnezeu, în care a început relaţia de iubire dintre el şi Dumnezeu. El, Cel ce a creat lumea, îmi dete ochii să văd lumina zilei – o exprimare sublimă şi care denotă multă smerenie în faţa lui Dumnezeu. Pentru că El este Lumina şi dătătorul luminii, Cel care luminează ochii sufletului şi ai trupului şi nu în mod aleatoriu începe poetul cu această expresie. Este şi influenţa unei exprimări omiletice frecvente, din cazania ortodoxă, care specifică faptul că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem, urechi să auzim, mâni şi picioare să ne folosim de ele, suflet şi trup ca să existăm.

Mai întâi omul deschide ochii trupului şi vede lumina zilei. De aceea, magnific începe Eminescu vorbirea sa despre cum ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu. Şi nu ajungi la aceasta la adolescenţă, la maturitate sau la adânci bătrâneţi, ci imediat după ce te naşti, imediat ce începi să fii puţin conştient. Ceea ce dovedeşte că poetul era şi foarte familiar cu dogmele Bisericii sale strămoşeşti, dar nu numai la nivel teoretic, ci le şi experimentase practic şi duhovniceşte.

După ce cu lumina ochilor vede lumina zilei, cu harul lui Hristos Dumnezeu şi Cuvântul, Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume (Ioan 1, 9) urmează cunoaşterea intimă a lui Dumnezeu: inima împlut-au cu farmecele milei. Iarăşi, nu există niciun alt zeu, în afară de Hristos, Care să ne farmece cu mila Sa! Da, Dumnezeu e fermecător pentru noi prin mila Sa negrăită, mila Sa care se traduce prin tot ce a arătat până aici Eminescu, prin toată frumuseţea creaţiei pe care a zidit-o Dumnezeu la început şi din nimic şi prin faptul că ne-a zidit şi pe noi ca fiinţe raţionale care să deschidem ochii şi să vedem lumina zilei. Ce mare milă a lui Dumnezeu, că ne-a dat ochi să vedem lumina zilei! Puţini din cei ce văd lumina zilei în fiecare zi se mai întorc să mulţumească Ziditorului pentru aceasta, dar poetul s-a întors.

El şi-a amintit de Cel ce i-a dat ochi şi lumina ochilor ca să vadă lumina zilei şi a lumii întregi, pentru că această lume este zidită ca o lumină şi pentru ca să fie zi de mântuire celor din ea, iar nu noapte de pierzare. Şi ştia că Cel ce i-a dăruit lumina ochilor e Acelaşi care dăruie şi lumina inimii care este mila. Căci dacă lumea şi universul se văd cu ochii şi nu se îmbrăţişează cu toată iubirea milei, atunci nimic din frumuseţea lor nu ajunge cu adevărat la inima noastră, ci inima noastră e rece şi ochiul ei e mort.

Mila! Această stare de a fi, duhovnicească şi esenţială pentru ortodocşi. Aceasta este pe care Dumnezeu o predă ca pe cea dintâi şi cea mai scumpă învăţătură în inima fiecărui om care se naşte pe pământ. Mila care farmecă! Nu mai există altceva care să farmece omul şi să-l facă, da, să-l facă a toate cunoscător, ca mila! Mila, inclusiv, după Eminescu, atrage ştiinţa, cunoştinţa, înţelegerea, înţelepciunea. E cel mai bun pedagog şi un mare contemplativ. Pentru Nietzsche era motiv de bătaie de joc la adresa lui Hristos şi a creştinilor, calificaţi ca oameni slabi, dacă au milă. La fel şi pentru sataniştii zilelor noastre. Dar pentru Eminescu, Dumnezeu farmecă inima omului cu mila Sa, învăţându-l alfabetul milostivirii, pentru ca el să poată privi şi înţelege lumea. Omul, iconomul acestei lumi, trebuie să aibă milă ca să poată iubi natura, făpturile, cosmosul. Aceasta este uşa înţelegerii marii iubiri pe care a avut-o Eminescu pentru natură.

Şi iubind cu milă toate acestea, şi Dumnezeu îl iubeşte pe el, pentru că El însuşi este Iubire şi Milă negrăită şi îi dă să-L simtă în creaţia Sa: În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers, mersul lui Dumnezeu, adică, în vuiet de vânturi. S-ar putea ca Eminescu să fi dorit să ne spună că a simţit puternic şi adânc harul lui Dumnezeu, pentru că expresia sa seamănă foarte mult cu ceea ce ne relatează Sfânta Scriptură la Fapt. 2, 2: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei, adică Sfinţii Apostoli, în ziua Cincizecimii, când S-a pogorât Duhul Sfânt peste ei.

Nu este prima dată când întâlnim la Eminescu asemenea „coincidenţe” marcante cu referatul biblic, dar nu ne putem extinde acum la alte exemple. Un lucru e sigur şi anume acela că Eminescu iubea exprimările extatice, chiar şi în contexte care nu se refereau la extaze duhovniceşti (am susţinut aceasta, cu exemplificări, şi în alte articole ale noastre, pe care le puteţi regăsi publicate pe blogurile noastre), ceea ce denotă intimitatea sa cu vasta literatură isihastă care a circulat atâta timp în Ţările Române.

Ultimul vers la care ne referim astăzi este încă şi mai enigmatic: Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers. Nu ne dăm seama în acest moment dacă este vorba tot de un loc scriptural din care să se fi inspirat Eminescu în conceperea acestui vers. Ce ne transmite Eminescu? Că a simţit, a auzit glasul sau viersul duios al lui Dumnezeu în glas purtat de cântec. Remarcăm faptul că duios este corelativul milei din versul anterior. Dumnezeu este duios cu oamenii pe care îi umple de farmecele milei.

Uneori, în vederile extatice ale Sfinţilor, apar glasuri care cântă. Sau putem înţelege prin glas purtat de cântec, glasul mamei sau al preotului sau al corului mănăstiresc, în care el să fi simţit glasul lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu pentru sine şi pentru toţi oamenii. Dacă vom înţelege pe viitor mai multe sau vom avea date mai concrete, vom reveni cu precizări.

Până aici, poezia s-a ocupat cu naşterea lumii, cu naşterea poetului şi cu felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu, Creatorul lumii, mai precis, cu intensitatea cu care el L-a simţit pe Dumnezeu în inima sa, în creaţie şi în toate cele ce-l înconjurau. De aici înainte, poemul se ocupă cu moartea sa şi este pentru mulţi o piatră de poticnire imensă, chiar mai mare decât tot ce am dezbătut până în acest moment.

Continuarea aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Era ceva insuportabil de frumos

Cocorii nu erau o lehamite.

Tot ce trecea printre noi sau prin noi se numea timp,

un timp interesant de povestit la nepoţi.

Cocorii nu erau metafore.

Ceea ce ne spuneam nu erau amăgiri.

Amăgirile nu rămân suspendate în inimă.

Amăgirile trec ca nişte insecte călătoare,

care îşi fac simţită prezenţa numai

tangenţial.

Frumosul dintre noi era insuportabil.

Poate că tocmai de aceea l-am lăsat să plece.

Cei care nu au iubiri mari pot să vorbească despre dragoste…pentru că este ieftin.

Marile iubiri dor…chiar şi neprezentate în cuvinte.

Cred că am lăsat o insuportabilă dragoste să se răcească.

Cred că am fost doi ipocriţi.

Tu ai vrut să îmi spui că frumosul trebuie să fie şi mai frumos.

Eu am vrut să îţi spun că acest insuportabil frumos deja mă ameţeşte.

Şi a câştigat…uitarea.

Pr. Dorin