Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntrteb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lâng-aceasta cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai cruntă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Cine este dacul? Dacul e însuşi Eminescu. De ce dac? Pentru că, precum Blaga, Haşdeu, Pârvan, Iorga, Eminescu credea în faptul că elementul constitutiv esenţial, definitoriu, al neamului românesc este cel traco-geto-dac şi nu cel roman.

Aşadar, este rugăciunea unui dac. Rugăciune pentru ce? Vom vedea. Nu înainte însă de a preciza că această poezie a fost caracterizată fie drept cea mai budistă poezie din opera lui Eminescu (Cezar Papacostea), fie drept o ironie la adresa lui Dumnezeu sau un blestem, pentru că n-ar fi, de fapt, vorba de nicio rugăciune.

Suspiciunea budistă vine din două direcţii: din primele versuri inspirate din Rig-Veda (Imnul Zeului necunoscut) – şi se reeditează situaţia din Scrisoarea I (pentru care a folosit Imnul Creațiunii) – dar, mai ales, din ultimul vers, în care e vorba de dispariţie în stingerea eternă.

Noi am vorbit şi cu ocazia altor articole sau precizări, publicate sau nu pe net, despre versurile incipiente ale poemului al căror punct de plecare este vedicul Imn al Creaţiunii şi ne-am exprimat opinia că versurile respective arată o gândire arhaică monoteistă, care precizează că lumea a fost creată de un singur Dumnezeu, care este din veşnicie ( Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată /Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, /Pe-atunci erai Tu singur) şi în Care oamenii au crezut mai înainte de a fi inventaţi zeii religiilor politeiste (El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii) şi că această creaţie a lui Dumnezeu nu este veşnică, ci are un început. Versurile pe care le-a preluat Eminescu nu contravin viziunii creştine şi ortodoxe asupra lumii şi ele sunt o detaliere a acelui La început / În început biblic, al Sfântului Moise: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1, 1).

Credem că acum este momentul să facem o precizare absolut esenţială şi anume: Eminescu nu a scris prea multe poezii de autodefinire a sa însuşi, în care el însuşi să fie în prim-plan, ca personalitate preocupată de sensul vieţii şi al morţii sale, în mod neechivoc. Mai avem unele versuri fragmentare şi în alte poeme, dar nu o poezie întreagă îndreptată cu toată atenţia numai spre sine.

Poezia aceasta este unică şi este o piatră de poticnire pentru mulţi. Dintre poemele sale publicate – pentru că nu am ajuns încă să cercetăm manuscrisele – acest poem este unicul în care Eminescu vorbeşte, la persoana I, despre el însuşi, despre relaţia sa cu Dumnezeu şi despre cum vrea să moară. Anticipăm, dar este, credem, foarte semnificativ că a murit exact cum a cerut aici. Şi credem că Dumnezeu i-a împlinit această rugăciune şi că acest lucru este cea mai mare dovadă cu putinţă a faptului că această poezie este o rugăciune, o rugăciune fierbinte şi nu o ironie. Personal, nu mai cunoaştem sau nu ne vine în minte acum un alt exemplu de scriitor a cărui rugăciune exprimată într-o operă literară să fi fost împlinită de Dumnezeu.

Poezia este o rugăciune. O ironie sau o blasfemie la adresa lui Dumnezeu nu s-ar fi deranjat să caute să-L înţeleagă pe Dumnezeu Atotstăpânitorul, în versuri atât de sublime cum sunt cele din primele trei strofe.

Aşadar Eminescu scrie un poem definitoriu pentru sine însuşi şi acest poem este o rugăciune. Atunci definitorie pentru el este relaţia sa cu Dumnezeu, cu Acest Dumnezeu Căruia I se roagă, în faţa Căruia se prosternă (Zeul cărui plecăm a noastre inemi) şi pentru prima şi unica dată (din ceea ce cunoaştem noi) ne vorbeşte despre evoluţia acestei relaţii sinergice, divino-umane, de-a lungul biografiei sale.

Cine este Acest Dumnezeu? Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? Întrebarea poetului e una retorică, nu filosofică, pentru că dacă ar fi o interogaţie filosofică, nu ar urma răspunsul.

Dar acum, răspunsul urmează. Şi aflăm că Dumnezeul lui Eminescu, Zeul dacului – unde dacul este cea mai puţin echivocă deghizare a lui Eminescu, dintre toate – este Dumnezeu Creatorul a toate, Dumnezeu omenirii nainte de-a fi zeii, Cel care a dat apelor putere să zămislească viaţă din ele (din noian de ape puteri au dat scânteii), Dumnezeu Care este-al omenimei isvor de mântuire, Care, El este moartea morţii şi învierea vieţii.

Nu credem că poate fi confundat Zeul Acesta cu niciun alt zeu de pe pământ, pentru că Unul Singur dintre toţi zeii popoarelor S-a întrupat, a suferit pentru noi, a omorât moartea, a înviat în noi viaţa veşnică şi a devenit astfel al omenimei isvor de mântuire. Niciun alt zeu al niciunui popor, niciun zeu al poporului indic care a scris Vedele nu a făcut aceste lucruri, nici vreun altul în istoria lumii, după cum spunea şi Hermes Trismegistrul, că niciodată cineva dintre cei de sus, dintre zei, nu se va coborî pe pământ. Ştia oare Hermes Trismegistul ceva despre profeţia mesianică şi se grăbea să o contrazică, din perspectiva teologiei sale idolatre? Tot ce e posibil.

Important pentru noi este faptul că dumnezeul niciunui popor n-a intenţionat vreodată să mântuiască lumea. În afară de poporul lui Israel şi de Dumnezeul Treimic, Care din veşnicie a hotărât ca Fiul şi Cuvântul Tatălui să Se întrupeze, să sufere şi să moară pentru toţi oamenii şi din El să curgă apa vieţii, isvor de mântuire neîncetat, pentru tot omul care vrea să se mântuiască. În faţa lui Hristos, Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, după cum spune cântarea liturgică şi utrenia pascală.

În strofa a treia avem mărturia poetică extraordinară a felului în care Eminescu L-a cunoscut pe Dumnezeu, în care a început relaţia de iubire dintre el şi Dumnezeu. El, Cel ce a creat lumea, îmi dete ochii să văd lumina zilei – o exprimare sublimă şi care denotă multă smerenie în faţa lui Dumnezeu. Pentru că El este Lumina şi dătătorul luminii, Cel care luminează ochii sufletului şi ai trupului şi nu în mod aleatoriu începe poetul cu această expresie. Este şi influenţa unei exprimări omiletice frecvente, din cazania ortodoxă, care specifică faptul că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem, urechi să auzim, mâni şi picioare să ne folosim de ele, suflet şi trup ca să existăm.

Mai întâi omul deschide ochii trupului şi vede lumina zilei. De aceea, magnific începe Eminescu vorbirea sa despre cum ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu. Şi nu ajungi la aceasta la adolescenţă, la maturitate sau la adânci bătrâneţi, ci imediat după ce te naşti, imediat ce începi să fii puţin conştient. Ceea ce dovedeşte că poetul era şi foarte familiar cu dogmele Bisericii sale strămoşeşti, dar nu numai la nivel teoretic, ci le şi experimentase practic şi duhovniceşte.

După ce cu lumina ochilor vede lumina zilei, cu harul lui Hristos Dumnezeu şi Cuvântul, Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume (Ioan 1, 9) urmează cunoaşterea intimă a lui Dumnezeu: inima împlut-au cu farmecele milei. Iarăşi, nu există niciun alt zeu, în afară de Hristos, Care să ne farmece cu mila Sa! Da, Dumnezeu e fermecător pentru noi prin mila Sa negrăită, mila Sa care se traduce prin tot ce a arătat până aici Eminescu, prin toată frumuseţea creaţiei pe care a zidit-o Dumnezeu la început şi din nimic şi prin faptul că ne-a zidit şi pe noi ca fiinţe raţionale care să deschidem ochii şi să vedem lumina zilei. Ce mare milă a lui Dumnezeu, că ne-a dat ochi să vedem lumina zilei! Puţini din cei ce văd lumina zilei în fiecare zi se mai întorc să mulţumească Ziditorului pentru aceasta, dar poetul s-a întors.

El şi-a amintit de Cel ce i-a dat ochi şi lumina ochilor ca să vadă lumina zilei şi a lumii întregi, pentru că această lume este zidită ca o lumină şi pentru ca să fie zi de mântuire celor din ea, iar nu noapte de pierzare. Şi ştia că Cel ce i-a dăruit lumina ochilor e Acelaşi care dăruie şi lumina inimii care este mila. Căci dacă lumea şi universul se văd cu ochii şi nu se îmbrăţişează cu toată iubirea milei, atunci nimic din frumuseţea lor nu ajunge cu adevărat la inima noastră, ci inima noastră e rece şi ochiul ei e mort.

Mila! Această stare de a fi, duhovnicească şi esenţială pentru ortodocşi. Aceasta este pe care Dumnezeu o predă ca pe cea dintâi şi cea mai scumpă învăţătură în inima fiecărui om care se naşte pe pământ. Mila care farmecă! Nu mai există altceva care să farmece omul şi să-l facă, da, să-l facă a toate cunoscător, ca mila! Mila, inclusiv, după Eminescu, atrage ştiinţa, cunoştinţa, înţelegerea, înţelepciunea. E cel mai bun pedagog şi un mare contemplativ. Pentru Nietzsche era motiv de bătaie de joc la adresa lui Hristos şi a creştinilor, calificaţi ca oameni slabi, dacă au milă. La fel şi pentru sataniştii zilelor noastre. Dar pentru Eminescu, Dumnezeu farmecă inima omului cu mila Sa, învăţându-l alfabetul milostivirii, pentru ca el să poată privi şi înţelege lumea. Omul, iconomul acestei lumi, trebuie să aibă milă ca să poată iubi natura, făpturile, cosmosul. Aceasta este uşa înţelegerii marii iubiri pe care a avut-o Eminescu pentru natură.

Şi iubind cu milă toate acestea, şi Dumnezeu îl iubeşte pe el, pentru că El însuşi este Iubire şi Milă negrăită şi îi dă să-L simtă în creaţia Sa: În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers, mersul lui Dumnezeu, adică, în vuiet de vânturi. S-ar putea ca Eminescu să fi dorit să ne spună că a simţit puternic şi adânc harul lui Dumnezeu, pentru că expresia sa seamănă foarte mult cu ceea ce ne relatează Sfânta Scriptură la Fapt. 2, 2: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei, adică Sfinţii Apostoli, în ziua Cincizecimii, când S-a pogorât Duhul Sfânt peste ei.

Nu este prima dată când întâlnim la Eminescu asemenea „coincidenţe” marcante cu referatul biblic, dar nu ne putem extinde acum la alte exemple. Un lucru e sigur şi anume acela că Eminescu iubea exprimările extatice, chiar şi în contexte care nu se refereau la extaze duhovniceşti (am susţinut aceasta, cu exemplificări, şi în alte articole ale noastre, pe care le puteţi regăsi publicate pe blogurile noastre), ceea ce denotă intimitatea sa cu vasta literatură isihastă care a circulat atâta timp în Ţările Române.

Ultimul vers la care ne referim astăzi este încă şi mai enigmatic: Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers. Nu ne dăm seama în acest moment dacă este vorba tot de un loc scriptural din care să se fi inspirat Eminescu în conceperea acestui vers. Ce ne transmite Eminescu? Că a simţit, a auzit glasul sau viersul duios al lui Dumnezeu în glas purtat de cântec. Remarcăm faptul că duios este corelativul milei din versul anterior. Dumnezeu este duios cu oamenii pe care îi umple de farmecele milei.

Uneori, în vederile extatice ale Sfinţilor, apar glasuri care cântă. Sau putem înţelege prin glas purtat de cântec, glasul mamei sau al preotului sau al corului mănăstiresc, în care el să fi simţit glasul lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu pentru sine şi pentru toţi oamenii. Dacă vom înţelege pe viitor mai multe sau vom avea date mai concrete, vom reveni cu precizări.

Până aici, poezia s-a ocupat cu naşterea lumii, cu naşterea poetului şi cu felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu, Creatorul lumii, mai precis, cu intensitatea cu care el L-a simţit pe Dumnezeu în inima sa, în creaţie şi în toate cele ce-l înconjurau. De aici înainte, poemul se ocupă cu moartea sa şi este pentru mulţi o piatră de poticnire imensă, chiar mai mare decât tot ce am dezbătut până în acest moment.

Continuarea aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: