Amita Bhose: între eroare şi mistificare

Aveţi aici siteul său personal, unde găsiţi şi opera domniei sale.

Scriitoarea şi cercetătoarea de origine indiană, Amita Bhose, strămutată în România, şi-a dedicat mulţi ani ai vieţii studiilor asupra literaturii româneşti şi cu precădere asupra operei lui Mihail Eminescu. Faptul în sine nu poate decât să ne bucure, anume că cineva s-a dăruit culturii române cu atâta gratuitate.

Recunoscându-i eforturile, avem însă a-i reproşa faptul că, în studiile sale, a primat o viziune subiectivistă asupra realităţii, dorinţa de a pune în evidenţă moştenirea indianistică a lumii, după concepţia lui Herder, conform căreia India ar fi fost leagănul de civilizaţie al umanităţii.

Nu putem reproşa cuiva că are o anumită perspectivă, o viziune personală asupra unui autor, a unei probleme literare, culturale, etc. Însă, îi putem adresa totuşi reproşuri Amitei Bhose pentru faptul că nu a căutat câtuşi de puţin să îl integreze pe Eminescu şi în propria lui tradiţie, în propria lui cultură, în propria lui credinţă. Spre deosebire de Amita Bhose, Rosa Del Conte a făcut acest lucru şi nici domnia sa nu era ortodoxă, însă a fost onestă cu sine şi cu tradiţia culturală românească.

A identifica sursele operei lui Eminescu, sursele fundamentale, mai mult în aria de cultură şi civilizaţie a Indiei înseamnă a susţine că tradiţia şi cultura românească şi ortodoxă reprezintă aproape o nulitate şi că Eminescu a avut nevoie de operele sanscrite şi budiste ca să poată să-şi dezvolte o filozofie şi o concepţie de viaţă proprie. Ceea ce este fals.

Iar dovada cea mai evidentă, cea mai presus de toată evidenţa, stă în faţa ochilor noştri şi este aceea că nu există o diferenţă esenţială de concepţie între poeziile juvenile ale lui Eminescu, anterioare tuturor studiilor sale şi lecturilor filosofice de toate felurile, şi poezia sa de maturitate. Poezia de maturitate reprezintă ajungerea la o desăvârşire stilistică a poeziei, dar nu şi o evoluţie sau o schimbare substanţială de mentalitate. Ceea ce înseamnă că Eminescu avea o concepţie de viaţă extrem de solidă de la 16 ani, când îşi visa o soartă mândră de-al meu nume şi de steaua mea, înainte de a merge la Vienea şi Berlin, înainte de a citi Vedele, pe Kant sau pe Schopenhauer.

Dacă cineva citeşte extrem de mult nu înseamnă neapărat şi că s-a impregnat interior de tot ceea ce a citit, că şi-a uitat credinţa şi rădăcinile, că se leapădă de mentalitatea, cultura şi educaţia lui tradiţională. Doamna Bhose a locuit mult timp şi a murit în România şi cu toate acestea a rămas fidelă religiei, culturii şi tradiţiei sale până la moarte. Deci se poate să ai lecturi vaste şi să rămâi ceea ce vrei să rămâi.

Mai mult decât atât. Dacă Eminescu ar fi fost atât de mult influenţat de cultura şi religiile sau filozofiile indiene, nimic pe lumea aceasta nu l-ar fi împiedicat să o declare public, să scrie despre aceasta în articolele sale, dacă i-ar fi trezit cu adevărat o admiraţie neţărmurită. Însă Eminescu a scris despre ţara lui, despre neamul lui, despre credinţa ortodoxă a neamului lui, despre Biserica lui Ortodoxă, despre istoria şi tradiţiile lui, despre cât de mult îi repugnau cei care uitau unde s-au născut şi se fandoseau pe franţuzeşte sau pe nemţeşte şi care îmbrăţişau ideologii străine.

Slavici s-a declarat admirator al lui Confucius, după câte ştim. Mircea Eliade a scris foarte mult despre fascinaţia pe care India a avut-o asupra sa. Eminescu n-a făcut nimic din acestea şi la cât de iubitor de onestitate şi precizie era el, trebuia neapărat să o facă, dacă aşa ar fi simţit cu adevărat.

Studiile Amitei Bhose pot, prin urmare, să stabilească punţi de legătură între cultura română şi cea indiană, în sensul unor asemănări sau aspecte comune care ne pot apropia, ca oameni, pe unii de alţii. Dar nu în sensul unei filiaţii, nu în sensul unei geneze a operei poetice eminesciene sau a altor opere literare româneşti exclusiv prin intermediul culturii şi tradiţiilor indianistice.

O mistificare enormă, în acest sens, este şi articolul (vezi aici) în care se afirmă că Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, (pe care o găsiţi sub formă audio, aici, în varianta lui Mihail Sadoveanu, originalul aparţinându-i Sfântului Ioan Damaschin) este de fapt o simplă legendă prelucrată după viaţa lui Buddha, care ar fi fost preluată de la indieni de către zoroastrieni, maniheişti şi creştini.

Ca şi în cazul Sfinţilor Dionisie Areopagitul sau Isaac Sirul, şi în cazul Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, după multe secole în care Biserica a păstrat o singură tradiţie şi un singur adevăr despre ei, au apărut brusc cercetători şi filologi în secolul XIX, care au zis că ei nu sunt ceea ce Biserica Ortodoxă (dar şi cea Catolică) a susţinut că sunt, mai bine de 1000 de ani.

Poate vom discuta mai în amănunt, cu altă ocazie, argumentele menţionate de Amita Bhose, cu privire la Sfântul Ioasaf, considerat o variantă creştină mistificată a lui Buddha. Noi credem că mistificarea nu aparţine creştinismului şi Sfântului Ioan Damaschin, după cum se susţine, ci celor care interpretează eronat nişte coincidenţe absolut banale şi irelevante.

Drd. Psa. Gianina Picioruş