…”Şi toată lumea Ta”

Oricine este familiar cu Dostoievski şi cu fraţii Karamazovi îşi aduce aminte că în acest roman inedit se face referire şi la Stareţul Zosima. El mărturisea faptul că „fiecare dintre noi este responsabil pentru păcatele tuturor oamenilor” şi că, realizarea acestui deziderat este cheia spre viaţa veşnică. Marele romancier rus însă nu a inventat ideea ca atare, ci a dat curs unei învăţături esenţiale din viaţa ortodoxă.

Noi ne rugăm în diverse moduri pentru întreaga lume, rugăciunea pentru întreaga lume incluzând şi pe vrăjmaşii noştri, deşi în Scripturi nu aflăm cum să facem o astfel de rugăciune. Mulţi oameni găsesc nepotrivită rugăciunea pentru vrăjmaşi, pentru că nu pot să îi ierte.

În Tradiţia Bisericii şi în mod particular o viaţă plină de rugăciune îmbrăţişează acest mod de rugăciune. Fericitul Sofronie Saharov, urmând Tradiţiei Părinţilor şi în mod special Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Siluan Athonitul, ne dă mostre despre o astfel de rugăciune în cărţile sale.

În teologia sa Fericitul Sofronie ne vorbeşte despre o înţelegere a rugăciunii ca şi comuniune cu Dumnezeu. Iar o astfel de rugăciune ca şi comuniune include relaţia cu alţi oameni şi în definitiv cu întreaga lume. Căci atunci când ne rugăm pentru alţii, când noi ne rugăm cel mai bine, nu avem de-a face cu o vorbire autonomă cu Dumnezeu despre alţi oameni autonomi. Ci avem de-a face, în fapt, cu vorbirea către o Persoană, Care este în comuniune cu fiecare dintre cei pentru care noi ne rugăm şi astfel păcatele lor devin păcatele noastre şi noi ne rugăm pentru ei, după cum Hristos S-a rugat pentru noi.

Fericitul Sofronie Saharov se referea la o astfel de rugăciune care înglobează întreaga fire umană ca despre o rugăciune ispostatică/ personală. Şi cel care are o rugăciunea a întregii lui persoane, a întregii lui firi este o persoană care are o comuniune cu alte persoane şi în primul rând cu Dumnezeul treimic. Şi această comuniune de fapt este fundamentul adevăratei existenţe în Hristos.

Fericitul Sofronie a folosit imaginea piramidei răsturnate pentru ca să vorbească despre calea crucii. Hristos a coborât până în pântecele Iadului [ de aceea avem de-a face cu imaginea unei piramide cu vârful în jos] şi acolo El a purtat povara şi greutatea enormă a păcatelor tuturor. Această coborâre la iad a lui Hristos trebuie să ne mişte spre umilinţă, pentru că Hristos ne-a chemat pe toţi la a-L urma, spunându-ne : „ oricine vrea să fie ucenicul Meu, trebuie să se lepede/să renunţe la sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.

Adică suntem chemaţi să coborâm, să ne smerim, pentru ca să putem să ne împărtăşim de „unirea cu suferinţele/chinurile Sale” [ Filip. 3, 10]. În acest mod şi din această postură personală noi putem să ne rugăm pentru întreaga lume. Din această ipostază personală noi putem cu adevărat să ne responsabilizăm, să devenim responsabili pentru păcatele tuturor oamenilor, după cum Hristos Însuşi „S-a făcut păcat, pentru ca să ne dea nouă puterea de a ne umple de dreptatea lui Dumnezeu”.

Când am vizitat Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, din Anglia, cu două veri în urmă, am găsit o comunitate monahală, de monahi şi monahii, care se hrăneau duhovniceşte din învăţăturile şi tradiţia vie a Fericitului Sofronie şi a Sfântului Siluan, şi, prin ei, hrănindu-se din Tradiţia vie a Bisericii. Slujbele din mănăstire urmau regula Sfântului Munte Athos, însă se practica aici şi regula de chilie athonită, în sensul că vreo două ore şi jumătate se practica rugăciunea lui Iisus, rostită de diverşi părinţi şi în multe limbi ale pământului.

Una dintre variaţiile rugăciunii lui Iisus pe care am auzit-o aici era şi aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta”. Aceasta, aşadar, e rugăciunea care ne uneşte pe toţi şi ea este pe inima lui Dumnezeu, pentru că această rugăciune nu doreşte numai mântuirea lumii, ci exprimă şi ceea ce doreşte lumea pentru sine. E o rugăciune a comuniunii şi care naşte comuniune. Comuniune cu Preabunul Dumnezeu Care iubeşte lumea, dar şi cu umanitatea întreagă, deopotrivă Sfinţi şi păcătoşi.

Şi astfel, când noi venim spre a ne împărtăşi cu Domnul şi rostim: „O, Doamne, cred şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu…”, nu facem o declaraţie exagerată de evlavie, ci atunci mărturisim de fapt adevărata comuniune cu cei mai răi dintre păcătoşi, pentru că stăm înaintea lui Hristos, împreună cu Adam şi cu toţi cei răsăriţi din coapsele sale. Pentru că în acea clipă şi mereu, fiecare dintre noi mărturisim că suntem responsabili pentru păcatele tuturor şi că, cu adevărat, trebuie să ne numim şi să credem că suntem: „ cei mai răi dintre toţi păcătoşii lumii”.

Pentru că numai în această stare de adâncire şi de smerenie interioară, de înţelegere şi recunoaştere de sine noi intuim şi trăim deplina comuniune cu Dumnezeu, pentru că Hristos, Dumnezeul nostru, a venit să mântuiască nu pe Drepţi, ci pe cei păcătoşi.

Un articol al părintelui Stephen Freeman, în traducerea şi adaptarea preotului Dorin Picioruş.