Sofisme, prostii, baliverne

Subtitlu [ştii tu!]:

Ne-am dat cu intelectualii! Rugăm să se consemneze acest lucru!

Motto:

Dacă scrie dom’ Pleşu în ea…trebe’ să fie revistă serioasă, nu glumă! De fapt…nici nu trebuie să ai intelectualitatea…mare. Uneori e bine să fii cu ea şi mai…redusă, şi tot ai succese.

*

Sofismul = silogism/ raţionament corect

din punct de vedere

formal

dar greşit

din punctul de vedere al

conţinutului.

Adesea e folosit pentru a induce în eroare.

*

Faţa comercială este…un sofism. Din punct de vedere formal cartea, revista, autorul…par o afacere corectă, onestă, elaborată. Însă Ora et labora! înseamnă Roagă-te şi munceşte/lucrează! cu seriozitate, cu onestitate şi nu de ochii lumii…şi numai subiecte/teme fundamentale. Adică teme grele, super grele, hiper grele, mega grele, ultra grele.

Deci la o primă vedere, faţa comercială e ok!, pe când, la a treia vedere, este un conţinut derizoriu. De aici şi deriziune. Pentru că, faţă de ceea ce este derizoriu…te poţi raporta în termenii deriziunii.

[ Addendă:

derizoriu = lucru neînsemnat, de nimic;

deriziune = bătaie de joc, derâdere, luare în râs.]

După cum spuneam…nu trebuie să ai o intelectualitate…mare. Nu toată lumea poate fi Băsescu. La o adică poţi fii şi Bush, cu o intelectualitate redusă….dar profitabilă, că aţi văzut peste câtă ţară domneşte. Pentru că românul, cum spunea şi domnul preşedinte Băsescu, tânărul român, e formatat bine, le ştie mai bine cu intelectu’ decât cu sapa. Deci, la o adică, intelectul devine din ce în ce mai vast, periculos de vast în România…şi neprofitabil.

Şi tânărul român înţelege că sapa…tot nu e profitabilă, dar poate fi profitabil bustul gol, să te dai la bustul gol, să te prost-situezi, să te camuflezi într-o faţă comercială…pentru ca să te poţi vinde. Şi e observabil că preşedintele Băsescu este un om zâmbitor, un om gol de interese, un om transparent, pe când preşedintele Bush, cu un fel de puţină burtă, cu burtă incipientă, manifestă semne de încordare, chir un disconfort pronunţat când vine vorba de…inter-relaţionare.

Ne întoarcem la silogism pentru ca să vedem dacă am înţeles ceva…în toată viaţa noastră.

Faţa omului, din punct de vedere formal, pare bună, nespus de fiabilă. Faţa pare să funcţioneze, să se mişte, să se muleze la standard superior pe toate grimasele posibile şi imposibile. Din punct de vedere formal, de ochii lumii, oricine pare ţuţ, lol, băiat sclivisât/sclivisit!

Dar, din punct de vedere al conţinutului său uman, aici poate fi expirat, vorba sintagmei… De unde tragem concluzia că şi intelectualul sau intelectul are nişte parametri de vechime/rodare/funcţionare bătuţi în cuie. Când ţi se termină anii…intră în funcţiune morga intelectului, noua modă/tranşă de intelectual, care decretează arogant şi ultimatist …moartea intelectului tău decerebrat.

Că e decerebrat, că e turmentat, atunci nu mai contează. Atunci, nu se întâmplă ca în filmul în care ţi se ia creierul şi ţi se prezervează la rece pentru o mie de ani…şi apoi, deodată, pac!, te învie din morţi pe bază de punere de creier într-un alt recepient numit…cap. Ci, când devii expirat…îţi fac o cruce mare pe numele tău şi nimeni dintre cei cu faţă comercială nu mai dau mâna cu tine pentru că ai devenit…ciumat. Nu cumnat, ci ciumat! Pentru că, dacă eşti cumnat…lucrurile stau cu totul pe dos. Dar dacă eşti ciumat…eşti un mort cu ochii vii.

Însă, v-am spus…şi vă implor…să nu aveţi multă cultură/culturalizare…pentru că merge şi cu una mai…redusă.

*

Prostia = starea celui lipsit de inteligenţă

sau de învăţătură.

*

E greu să definim prostia…Nici dicţionarul, cât e el de dicţionar şi de academic nu a vrut să jignească pe nimeni, aşa că ne-a dat o definiţie cu care nu avem ce face…pentru că în România nimeni nu e lipsit de inteligenţă şi nimeni nu are lipsă de învăţătură.

Spre exemplu: stai că te învăţ eu minte! exprimă tocmai acest lucru, lucrul fundamental, că învăţătura porneşte din joardă sau din plici sau dintr-o palmă trasă la fund pentru viitor…pentru ca mai apoi să se combine cu frica de Dumnezeu şi cu respectul faţă de oameni şi valori. Dacă copilul/tânărul/adolescentul/generaţia emo ar fi avut puţin…suspans când trebuia, puţină învăţătură, cuplată…cu puţin mai multe discuţii inter-familiale, pentru ca ele să le devină familiare…acum lucrurile stăteau nefistichiu.

Însă ştiinţa se dobândeşte, la o adică, din tot ce răsare, miroase şi se mişcă. De aceea nu cred că avem o lipsă marcantă de învăţătură, noi, ca popor. Nouă ne lipseşte nu ştiinţa, ci constanţa în a aplica tot timpul ştiinţa pe care o ştim sau o putem dobândi. Noi începem şi o lăsăm baltă. Sau o luăm din baltă, tăiem pădurea, o punem pe foc…facem deşert în spatele casei…şi vine dealul şi ne cade în cap. Sau vrem să luăm, deodată cireaşa de pe tort şi tortul are …trei metrii, ca la Chivu. Şi, în loc să mai mâncăm cireaşa de pe tort şi bucata noastră de tort într-o stare de acalmie şi bucurie a împlinirii personale…ne spălăm în tort…pentru că din graba noastră să fim cineva, să fim cu toţii geniali chiar dacă nu ne duce…mărimea inteligenţei…ne ratăm constanţa consistenţei.

Pentru că ceea ce consistă sau ceea ce se adună cu sârg, constant, aceea şi împlineşte. Iar ceea ce se flutureşte, ceea ce se face din spirit de competiţie suavă…se termină într-o baltă de insatisfacţie.

O, ce ne-am face fără metafore! De fapt prostia…e cea mai viabilă metaforă încă nedetronată!

*

Balivernă = vorbă lipsită de importanţă

sau născocită. Sinonime: palavră, vorbă de clacă/cloacă.

*

Ziarele, cărţile, televiziunile, radiourile, blogurile, capetele oamenilor sunt pline de…baliverne. Tindem să fim serioşi, intelectuali, intratabili…iar nouă ne plac pătrăţismele, giumbuşlâcurile, marţafoismele, cancanurile, prostioarele… Tocmai de aceea avem nevoie de născociri, de alarme false, de plai cu boi, de playboy, de cancan, de otv, de rumoare…

Stăm ce stăm cu cartea în mână…Stăm ce stăm cu mintea la examen…Stăm ce stăm cu mintea la muncă…Şi, mai dăm cu ochiul…la interzise! Ne plac interzisele…şi pe alea le zicem. Tocmai de aceea avem şi piţipoance şi răzmeriţe şi schisme şi fumuri şi…venim, care mai suntem intelectuali sau nu ne simţim intelectuali şi…mai dăm câte un comentariu. De la naşu’ mare…trei comentarii de băiat de cartier, să trăiască! Şi de la x necunoscutu’…o nesimţire de zile mari, să trăiască!

Şi asta pentru că intelectualii noştri ne impulsionează să…vorbim fără importanţă. Şi de aceea, m-am decis, să mă duc să scriu la Plai cu boi, cu nea Dinescu, cu nea Pleşu, cu băieţii de cartier… sub titlul intelectualu’ [ scris cu literă mică] şi îi las moştenire Teologie pentru azi părintelui protosinghel Savatie Baştovoi pentru ca să nu se mai omoare să îmi dea lecţii de online. Pentru că a venit de câteva zile, a venit smerit, foarte hotărât ca să nu vadă pe nimeni în jur, picând din întâmplare pe wordpress şi vrea să îşi revitalizeze vânzarea de carte la editură. De aceea zic, ca să îl ajutăm, conform cu predicile sale de odinioară, din care am învăţat un alt Savatie decât…mostra de acum, îi donăm blogul nostru…cu 2.827 de articole şi cu un rating nefalsificat, pentru ca să nu mai trebuie să scrie 3 articole scurte pe zi, ci să se ocupe de editură. Şi asta, pentru că vrem să ajutăm pe unul dintre membrii marcanţi ai jurnaliştilor din RM, faţă de care, ne simţim dator să îi reamintim…nobleţea bunului simţ.

Şi cum, suntem siguri, că protosinghelul Savatie va accepta oferta noastră, ne luăm la revedere de la dv., cititorii noştri fideli sau infideli, dorindu-vă să nu vă amintiţi de noi, să ne uitaţi foarte repede…pentru că nu contează, reţineţi!, să ai o intelectualitate…mare, ci merge şi cu una mai redusă. Nu contează să fii Sfânt, ci trebuie să pari Sfânt! Nu contează că eşti un farsor, trebuie să pari un gentelmen, un om care se uită la binele societăţii, la viaţă, la propria-i pungă şi spune: Dac-aş fi preşedinte…v-aş amaneta pe toţi şi nu v-aţi prinde!

Fostul blogăr Dorin…actualul:intelectualu’ de la plai cu boi.

” Cu justiţia stăm bine…numai la capitolul iertare suntem deficitari”

Ultimele câteva săptămâni pentru noi, personal, au fost sufocante, datorită lobby-ului fulminant pentru …justiţie. Deşi noi, ca ţară, cu Justiţia stăm nu prea bine…cu justiţia eclesială, cu ambitusul inexplicabil pentru decapitare, deodată, ne-am pomenit că stăm extraordinar de bine. S-a cerut cu obstinaţie, de sus în jos şi de jos în sus: să fie excluşi apostaţiipentru că în lipsa lor Biserica noastră românească nu o să mai aibă niciun om care să fie populat la nivel mintal cu eresuri.

S-a cerut cu obstinaţie, s-a cerut cu râvnă rău intenţionată sau juvenilă, s-a cerut indiferent de consecinţe. S-a cerut fără orizont de aşteptare.

Cel mai uşor lucru e să condamni. Cel mai greu lucru e să poţi ameliora cu ceva situaţia, că de vindecat sau de dez-eretizat oameni nu se face în masă, ci, e un proces personal atât de complicat, încât, cei care l-au trăit cumva pe propria lor piele, pentru că au vrut să fie, cât de cât, ai vieţii duhovniceşti…l-au trăit la modul epuizant.

Pentru că, dacă încerci la un moment dat [ şi asta fac toţi credincioşii autentici ai Bisericii] să te pui în faţa tuturor poruncilor Scripturii şi ale exigenţelor Sfinţilor Părinţi, ale dogmelor şi ale hotărârilor canonice ale Bisericii, ale tipicului ortodox şi ale modului de nevoinţă ortodox, ale constituţiei statului român şi ale statutului de membru european şi de om al secolului tău şi începi să te întrebi dacă eşti propriu lor, dacă nu eşti vinovat cu ceva, vezi că nici 1% din ele nu le-ai împlinit vreodată fără păcat.

Credincioşii cu măsură în viaţa lor, cu bun simţ, cu multă adâncire în viaţa Bisericii nu cred că au timp de decapitări, de aşteptări de caterisire, ci au un proiect de viaţă personal şi eclesial în acelaşi timp la care lucrează non-stop.

Şi de ce spun asta? Pentru că am avut senzaţia halucinantă, pe tot acest parcurs spre această zi, care se dorea a fi triumful împotriva ereticilor, că toţi cei care doreau caterisirea…nu mai aveau niciun alt subiect de aprofundat în viaţa lor, ci numai pe acesta, care cerea justiţierea.

La nivel online a fost o atmosferă apăsătoare şi, într-un procent foarte ridicat [ e vorba de manipulare sau de neracordare adâncă la exigenţele mântuirii?], s-a dorit o singură soluţie…cea amintită, şi deloc această a doua soluţie: pocăinţa. Bineînţeles ireverenţa, mojicia, prostul gust s-au insinuat în discuţii, în aşteptări, arătând, într-un mod respingător…că internetul e socotit de majoritatea creştinilor ortodocşi, din păcate, încă un spaţiu în care se deversează gunoaiele interioare…şi mai puţin înţelepciunea personală.

Şi acest anotimp al aşteptării decapitării…ar fi trebuit, credem noi, să fie umplut de înţelepciune, de frumuseţe, de gândul că nu suntem niciunul mai breji şi că atitudinea cea mai autentic ortodoxă e aceea de a compătimi cu cel care greşeşte şi nu să ne bucurăm că şi mai marii noştri sunt ca şi noi, ca tot creştinul din Biserică.

Deci nu înţelegem/sau nu vrem să acceptăm ce înseamnă responsabilitate faţă de ceea ce spunem şi facem şi nici câte presiuni, de tot felul, se abat asupra ierarhiei noastre şi asupra fiecăruia dintre noi. Şi aceasta, pentru că nu facem exerciţiul de a ne pune, pentru o zi, la nivel mintal, în locul patriarhului, al preşedintelui, al ministrului, al stareţului, al preotului, al primarului, al judecătorului, al medicului, al tatălui de familie…şi să dorim să rezolvăm toate lucrurile la nivel absolut, ca să ne treacă…înfumurarea.

Pentru că, în concluzie, am aflat că nu suntem responsabili de ceea ce spunem şi facem, că astăzi spunem una iar mâine alta, că nu cerem de la noi ceea ce cerem de la alţii şi, în primul rând, că nu avem o inimă bună, milostivă…

Am primit de câteva ori pe zi liste de adeziune…pentru caterisire trimise prin email, ca aceasta.

lista-adeziuni-memoriu-20080703-1350

Însă, de trei ani de zile de când suntem online nu am primit nicio invitaţie să comentăm un pasaj din Scriptură sau dintr-un Sfânt Părinte, să vorbim o problemă anume sau să ne conciliem, noi, mai mulţi creatori online, ca să facem un proiect grandios spre folosul tuturor.

Însă am primit mesaje ca să ne războim între noi, mesaje de intimidare, drăcuituri, blesteme, necioplisme, bădărănii. Ne-am arătat unul altuia că nu ne vedem pe net. Ne-am arătat unul altuia că ne iubim…cu indiferenţă. Ne-am arătat că ne doare mai mult de buzunarul propriu şi de vânzarea noastră de carte sau de faima noastră, decât de…iubirea lui Hristos.

Şi de ce spun toate acestea. Pentru că mitropolitul şi episcopul condamnaţi ante-factum de către noi au fost urmăriţi la nivel online, li s-a făcut publicitate negativă înainte de a fi făcut gesturile pentru care astăzi au fost chestionaţi la nivel sinodal. Au fost urmăriţi cu obstinaţie, şi, acum, cu atât mai mult.

Pe cine mai avem de decapitat…ca să fim singurii curaţi pe lumea asta? Ne concentrăm pe păcate şi persoane mai vinovate decât toţi…dar niciodată pe fapte bune şi acţiuni măreţe?

De aceea cred că marea problemă sunt cei…care văd mereu probleme, dar niciodată nu sunt în puncte cheie, de conducere, ca să le soluţioneze şi niciodată nu au soluţii.

Pentru ca să terminăm acest subiect şi să-l îngropăm în sacul cu lucruri spre înţelepţire, am primit în această seară… soluţionarea cazului cu multă bucurie şi seninătate sufletească. Pentru această soluţie m-am rugat tot timpul şi, pentru noi, e singura modalitate prin care cineva din afara Sfântului Sinod se poate manifesta…atunci când nu e întrebat în mod expres.

Oricine ar fi în această situaţie şi pentru orice motiv nu putem acţiona decât duhovniceşte, dacă suntem duhovniceşti şi nu putem acţiona decât la întâmplare, dacă nu ştim ce duh ne poartă.

Dacă s-a terminat cazul şi nu mai avem nicio problemă în Biserica noastră, ar trebui, credem noi, ca din această seară, măcar creatorii online ortodocşi ai Bisericii noastre să se apuce de scris predici, de făcut cateheze, de scanat cărţi, de pictat icoane, de tradus şi de scris cărţi…pentru că până acum am fost ocupaţi.

S-a terminat spectacolul, nu a curs sânge, nu a fost decapitat nimeni…şi din acest motiv…trebuie să ne aruncăm amărăciunea în muncă, rugăciune, creaţie…Sau…mai inventăm încă un caz, şi tot aşa?!…

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Şcoala nu se termină niciodată

Racii au un miros foarte puternic şi sunt atraşi de tot ceea ce înseamnă miros intens. Ei preferă hrana vie dar mănâncă şi animale acvatice moarte, dar nu alterate pronunţat.

Racii se ascund în noroi în faţa adversarilor. Atunci când vine vorba de supremaţie se luptă între ei, şi, au în instinct, lupta cu orice fel de agresor. Pentru ca să-i prinzi trebuie să-i apuci din partea din spate…în mod evident, pentru ca să nu te prindă în cleşti.

Atunci când se luptă între ei racii îşi pot pierde cleştii şi, până când aceştia le cresc la loc, ei nu se mai dezvoltă în mod normal, pentru că îşi centrează energia pe reformarea cleştilor.

Balenele mănâncă raci, uneori jucându-se cu ei până când îi prind.

*

Pinguinii se nasc din ouă şi fiecare pui de pinguin nou-născut produce sunete unice. Cu toate acestea părinţii lui îi recunosc glasul şi îl disting de toţi ceilalţi. Mai înainte de a se naşte noul pinguin mănâncă gălbenuşul conţinut de oul din care se naşte şi, pentru trei zile, acest gălbenuş se constituie în singura lui hrană.

*

Acad. Bălăceanu Stolnici: „Creierul e instrumentul prin care psihicul uman se manifestă în mediul natural”, prin care sufletul se manifestă în lume. Mai multe detalii din acest interviu în fila audio de aici.

*

Fontul nostru de limbă greacă. Substantivul malaki,a,- aj [malachia, malachias]= slăbiciune, neputinţă. Malacul e omul gras, omul bogat în neputinţe, în boli.

Tot în greaca veche, subst. fem. sfhki,a, – aj [sfichia, sfichias]= viespe. În limba română adj. şfichiuitor [ pe care noi îl deducem de la cuv. gr.] are la figurat înţelesul: înţepător, muşcător, ironic, zeflemitor, caustic, sarcastic. Verbul a şfichiui = 1. a biciui; 2. a atinge, a împunge, a înţepa, a pişca.

Subst. bde,lugma [vdeligma], regăsibil la Deut. 7, 26, în ed. scripturale BOR 1988 şi 2001 apare tradus ca: urâciune. Dar plaja semantică a cuvântului e mult mai largă, pentru că bde,lugma, –atoj [vdeligma, vdeligmatos] = lucru abominabil, detestabil, scârboşenie, o mârşăvie, un lucru de ocară, ceva respingător, ceva monstruos, o monstruozitate.

Era o monstruozitate pentru Israel ca să folosească în scop personal materia din care erau făcuţi idolii neamurilor din jurul lor.

Subst. avna,qema, –atoj [anathema, anathematos] are trei sensuri negative: 1. înjurătură; 2. năpastă, nenorocire; 3. blestem. Ca termen canonic-bisericesc anatema este blestemul dat de un sinod asupra unei erezii sau a persoanei care propovăduieşte o erezie şi asupra cărţilor sale.

*

Pijamale cu dungi…împreună cu Tudor Octavian: „O vînzătoare de la raio­nul de pijamale şi cămăşi de noapte al unui magazin universal îmi spune că numă­rul celor care vor să cumpere pi­jamale cu dungi e destul de mare şi că aceştia nu văd cu ochi buni diversifica­rea ofertei.

Unii îşi manifestă frustra­rea rostind proverbe din universul pijamalelor precum “Hai, nevastă, la alt ma­gazin, că ăştia au numai porcării”, “Da’ alea de finet nu se mai fabrică?” şi “Du­duie, eu mă internez pentru diabet, nu să pre­zint moda”.

Din dialogul diabeti­cu­lui cu domnişoara “de la pijamale” re­zultă că există şi un protocol al culori­lor. Intervenţiile chirurgicale par a im­pune un regim sobru, de maro sau violet, pe cînd la fracturi merge şi ceva mai vesel, cu bleu şi albastru. Roşul adu­­ce a sfidare.

Într-un salon cu zeci de pacienţi, nu e bine să fii “Ăla din colţ, cu roşu”. Un anonimat în căcăniul pijamalelor îndelung spălate şi decolo­ra­te de acizii de sub braţ e soluţia de­mo­cratică. Cred că una din clauzele sub­­înţelese ale internărilor eficiente e şi culoarea pijamalei. Dovadă că mulţi vin la spital în hainele de toate zilele, dar avînd pe dedesubt pijamaua”.

*

D-na Tamara Buciuceanu Botez ne mărturiseşte: „Am avut un regim de viata normal, cu atentie la alimentatie, la putina gimnastica cat mai puteam. Si sa stiti, cel mai mare lucru pe care am vrut sa-l inscriu in viata mea a fost sa fiu generoasa cu toti oamenii pe care i-am intalnit si mai mult cu cei cu care am jucat. Si am jucat cu foarte multi oameni mari. Mari artisti si mari artiste. Si mari regizori am avut la indemana ca sa pot invata multe: Valeriu Moisescu, Lucian Giurchescu, Horia Popescu, Catalina Buzoianu, Lucian Pintilie, Alexandru Tocilescu, Dinu Cernescu. Nu pot sa uit „Azilul de noapte”, regizat de Liviu Ciulei. Ce lucruri extraordinare am invatat eu in repetitiile alea!

Sunt foarte bucuroasa si ma gandesc ca nu am trait degeaba! Unii spun ca popularitatea mea este extraordinara. Ma vad oamenii pe strada si spun: Uite-o! Iar altii imi strang mana si-mi spun: „Sa traiti inca multi ani ca sa ne descretiti fruntile!”. Amintiri din acestea am foarte multe. Daca as face biletele nu ar incapea intr-un sac. Acestea sunt lucrurile cu care ramanem.”

*

Mihaela Tatu: „Fericirea e formata din bucatele de emotie si sensibilitate, peste care poti trece fara sa le vezi, iar apoi zici ca esti o victima si ca n-ai cunoscut ce-i aia <fericire>”.

*

Bolero2.png picture by dorinfather

*

Pr. Mihai Ciuhat şi sfinţenia: „In neamul meu n-a fost nici un preot. Eu il cautam pe Dumnezeu, dar n-am vrut sa ma preotesc. Voiam doar sa invat sa ma apropii de Dumnezeu. Mi-am intrebat duhovnicul: „Parinte, eu vreau sa fiu sfant, e un pacat?”. Mi-a raspuns ca nu-i pacat, daca inteleg ce este sfintenia, ca a fi sfant inseamna a te rupe de pacat si a te uni cu Hristos in credinta.

prmihaiciuhat.jpg picture by dorinfather

Ca sa inteleg care-i Calea, Adevarul si Viata, aveam nevoie de Teologie. In timpul facultatii, am vrut sa abandonez scoala, dar mi-am dat seama ca ma intareste duhovniceste si am continuat, tot fara gand de preotie.

Pe cand eram in anul patru, un parinte profesor m-a intrebat: „De ce-ai facut Teologia, daca nu vrei sa te faci preot?”. Si mi-am dat seama ca am datoria sa fac si pentru altii lumina, daca eu m-am dumirit. Stiu ca, in ziua de azi, daca n-ai duhovnic si nu te spovedesti, nu-l intrebi regulat, esti terminat, findca sunt foarte multe ispite si inselari. Si ce-i mai frumos si mai folositor decat sa poti sa-i indrepti si pe altii, indreptandu-te totodata pe tine?”.

Pr. Dorin

Eminescu şi Ortodoxia. „Rugăciunea unui dac” [XIV]

Prima parte a acestui articol se află aici.

Am susţinut anterior că această poezie este o rugăciune şi nu un blestem sau o ironie la adresa lui Dumnezeu. Critica literară a fost nedumerită cel mai mult de ultimul vers al poemului, care cere o dispariţie în stingerea eternă şi care nu se potriveşte cu partea întâia a poeziei, în care poetul se închină unui Dumnezeu Atotputernic şi Atoatecreator.

Eminescu însuţi a şovăit asupra formei şi sensului final al acestor versuri. Numindu-şi poemul Rugăciunea unui dac, pentru că dacul i s-a părut cel mai potrivit alter ego al său, s-a gândit la început să Îl numească pe Dumnezeu Zamolxe. Încât versul Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc a fost la început Astfel numai, Zamolxe, eu pot să-ţi mulţumesc.

Însă dacă simpla menţionare a numelui lui Zamolxe ne-ar duce cu gândul spre păgânism, ne-am afla pe o pistă falsă. O dovadă o avem în poemul Strigoii, în care magul îi cere, la un moment dat, aceluiaşi Zamolxe, să o readucă la viaţă pe Maria, regina dacilor şi soţia lui Arald. Adresarea către Zamolxe îi atribuie acestuia caracteristicile Dumnezeului creştin, conform cu Sfânta Scriptură: Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină, / Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.

Versul acesta face aluzie la mai multe versete scripturale: Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Fac. 2, 7); Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor. (Ps. 32, 6); Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. (Apoc. 3, 15-16).

Se ştie că dacii credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa veşnică, de aceea şi Eminescu suprapune cu uşurinţă valorile religiei creştine peste religia dacilor. Această precizare ne va ajuta şi pe mai departe să decelăm adevărul din aceste versuri eminesciene care par să se contrazică. În vol II al ediţiei critice de Poezii a lui D. Murăraşu (Ed. Minerva, 1982, p. 402-419), acesta recenzează o seamă de opinii şi posibilităţi de interpretare care identifică surse ale acestui poem începând de la literatura populară, Vasile Alecsandri şi Grigore Alexandrescu (a se vedea poemul Rugăciune al lui Gr. Alexandrescu cu care Rugăciunea unui dac este foarte interesant de comparat), până la Alfred de Vigny, E. A Poe, Schiller, Schopenhauer şi până la Rig-Veda şi lucrările budiste.

Concluzia sa este că „recurgerea la erudiţie” pare incapabilă să soluţioneze într-un singur fel problema şi că „admitem că poetul îşi putea avea o logică a lui, deosebită de cea a noastră. În mintea lui Eminescu puteau să capete sinteza unificatoare lucruri contradictorii, pe care gândirea obişnuită nu le-ar putea întruni împreună” (p. 417).

Suntem foarte mult de acord cu acest lucru. În urma propriilor noastre lecturi şi cugetări pe marginea textelor eminesciene, am ajuns să înţelegem că Eminescu avea o covârşitoare putere de sinteză şi de unificare a sensurilor în mintea sa şi că, într-un mod profund ortodox, – asta trebuie să se înţeleagă: într-un mod profund ortodox – el înţelegea gândirea ca pe un tot unitar, aşa cum privea şi istoria lumii ca pe un tot unitar şi nu ca pe înşiruire de secvenţialităţi. Pentru că el privea omenirea ca pe un tot unitar, ca pe Adamul total (cum spunea Fer. Sofronie Saharov), ca pe un singur Om, un singur Adam care a trecut prin mai multe vârste de dezvoltare. De aceea putea să ia ceea ce găsea şi era bun în alte religii fără sentimentul paradoxului şi să să îl aşeze cu multă detaşare sub o amprentă ortodoxă. De aici însă marile nedumeriri şi exclamaţii la adresa versurilor sale!

Eminescu nu făcea decât să caute adevărul în toate şi acolo unde îl găsea, îl îngloba în gândirea sa fără ezitare, chiar dacă îl găsea într-o propoziţie din Schopenhauer sau într-o strofă din Rig-Veda sau într-o nuanţă a gândirii lui Buddha. Asta nu înseamnă că se îmbolnăvise de pesimismul schopenhauerian sau că devenise adeptul fără rest al filozofiei acestuia sau al filozofiei budiste, aşa după cum prezenţa celor 7 filozofi ai Antichităţii sau a Sibilelor prorociţe pe zidurile (interioare şi exterioare) ale Mănăstirilor şi Bisericilor Ortodoxe nu înseamnă că creştinismul ortodox şi-a impropriat filozofia platoniciană sau stoică sau filozofia păgână. Nici pe departe. Şi fără îndoială că Eminescu a văzut şi aceste picturi la Mănăstirile moldoveneşti pe care le cerceta împreună cu bibliotecile care se aflau în ele şi a înţeles libertatea de gândire a credinţei şi religiei sale.

Fiindcă Ortodoxia crede şi mărturiseşte că harul lui Dumnezeu a infuzat şi a luminat minţile omeneşti întotdeauna şi că cei 7 Înţelepţi ai Antichităţii, care au înţeles să caute un Principiu (Logos, Foc, Esenţă, etc.) al lumii mai presus de lume şi de idolii de piatră, au fost luminaţi de Dumnezeu să creadă aceasta, chiar dacă se prea poate să le fi ajuns la urechi învăţătura din cărţile Sfântului Moise, din care să se fi inspirat şi chiar dacă deschiderea lor către adevăr nu a fost totală.

Eminescu era la cunoştinţă, fără îndoială, cu toate acestea şi primise din Biserica sa şi din cărţile ei, din tradiţia bizantin-ortodoxă, o viziune holistică asupra realităţii, tradiţional ecumenică (de la oikumene-le bizantin-ortodox). Asta nu înseamnă că nu făcea deosebirea între erezie şi cugetare dreaptă, ci că, în căutarea adevărului şi a sensului vieţii sale, păstrând viziunea şi credinţa Bisericii sale, pe care a confirmat-o în articole şi de care nu s-a dezis cu niciun gest niciodată, a avut capacitatea colosală să integreze în gândirea sa orice punct de vedere care i s-a părut nobil, frumos şi drept.

Mai putem scrie zeci de pagini pe marginea acestui lucru. Era absolut necesar însă, să facem aceste lămuriri, pentru a putea înţelege ce caută, în acelaşi poem, Hristos (pe care Îl recunoaştem din versuri – vezi partea întâi a comentariului nostru), alături de Zamolxe, de versuri din Rig-Veda (prelucrate însă de Eminescu, astfel încât sună mult mai ortodox decât originalul sanscrit) şi de stingerea eternă care pare a fi o echivalare cu Nirvana budistă. Interpretarea din urmă a fost indusă criticii literare şi de faptul că o variantă intermediară a poemului Rugăciunea uni dac era intitulată Nirvana. Însă ce înţelegea Eminescu prin Nirvana nu e acelaşi lucru cu filozofia budistă, ci dorinţa lui era de odihnire, de linişte, de pace, de veşnicul repaos, adică de veşnica odihnă: Şi tot pe lâng-aceasta cerşesc înc-un adaos: / Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! Pe lângă acesta, Nirvana budistă înseamnă neant şi presupune absenţa credinţei în existenţa sufletului şi implicit în nemurirea sufletului.

Până a ajunge însă la ultimul vers, avem mai multe strofe, începând cu strofa a 4-a, care au determinat exegeza literară să considere acest poem un blestem, aruncat de poet asupra sa însăşi. Însă, noi credem şi se observă lesne că este o rugăciune plină de smerenie adresată unui Părinte, pentru ca el să ajungă lipsit de orice atracţie faţă de lume, la starea de nepătimire care să îi permită să vadă duşmani în cei care i-au fost mai înainte dragi şi care prin dragostea lor l-ar mai putea îndupleca să se întoarcă cu inima spre acest pământ şi, în acelaşi timp, să-şi recunoască şi să-şi iubească vrăjmaşii, ba chiar şi ucigaşii, ca pe nişte prieteni dragi şi binefăcători.

Nu este în aceste versuri nicio contradicţie cu învăţătura ortodoxă şi isihast-monastică, pentru cine cunoaşte Filocalia şi pe Sfinţii Părinţi. De multe ori, părinţii trupeşti sunt consideraţi cei mai mari duşmani ai monahilor care doresc să se îndepărteze de lume, iar virtutea cea mai înaltă a creştinismului – aşa cum accentua Sfântul Siluan Athonitul – nu este decât iubirea vrăjmaşilor, prin care nevoitorul dovedeşte prezenţa harului lui Dumnezeu în sine şi a iubirii Lui, Care S-a rugat pentru vrăjmaşi fiind pe Cruce. Niciun alt scriitor din literatura noastră nu a arătat o intimizare atât de profundă cu exigenţele duhovniceşti ale Ortodoxiei ca Eminescu! Este de-a dreptul impresionantă şi smeritoare pentru noi rugăciunea sa atât de fierbinte pentru vrăjmaşi, rugăciunea ca ei să fie miluiţi de către Dumnezeu şi răsplătiţi ca binefăcători, mai ales ucigaşul său.

Şi cum a dorit în aceste versuri, aşa s-a şi întâmplat, pentru că a fost omorât fiind lovit în cap cu o piatră de către un nebun despre care se spune de către unii că nu era chiar nebun, ci un agent al poliţiei deghizat. Important pentru noi e că a murit lovit de piatră şi părăsit de toată lumea, aşa cum a cerut în acest poem.

Rugăciunea pentru vrăjmaşi este o dovadă pentru noi că Eminescu nu se gândea aici la ataraxia stoică sau budistă ori la indiferenţa călugărilor brahmani sau budişti care nu pun niciun preţ nici pe ură, nici pe iubire, nici pe bucuria şi nici pe suferinţa aproapelui. Un credincios budist şi-ar fi dorit să piară în stingerea eternă fără să adauge rugăciuni de binefacere pentru vrăjmaşi, care i-ar fi fost cu totul indiferenţi. Mircea Eliade povestea cum, fugind din oraş după despărţire de Maitreyi şi întâlnind călugări indieni, aceştia îşi arătau dispreţul profund pentru el din cauză că suferea şi îl tratau cu toată indiferenţa şi desconsiderarea de care erau în stare.

Rugăciunea lui Eminescu se face către un Părinte ascultător, atent la nevoile copiilor Săi. Şi tocmai datorită credinţei că va fi ascultat, Îl numeşte poetul Părinte pe Dumnezeul său, pentru că ştie că nu este indiferent. În varianta iniţială, în care rugăciunea se făcea către Zamolxe, apărea şi versul următor: Tu care dai uitării a oamenilor turmă, dar se vede că Eminescu s-a răzgândit şi a renunţat la acest vers, aşa cum l-a înlocuit pe Zamolxe cu Părinte şi aşa cum a renunţat şi la titlul Nirvana.

Iar faptul că poetul ar vrea să îl înduplece pe Dumnezeu spre blesteme împotriva lui însuşi, nu este nici aceasta mare mirare pentru noi, întrucât monahii ortodocşi vorbesc despre ei înşişi ca despre nişte mari blestemaţi şi lepădaţi de la Dumnezeu şi adesea semnează alăturând numelui sintagme ca „păcătosul”, „blestematul” sau „de trei ori blestematul”.

Aşa încât, ajungând din nou la marea piatră de poticnire care sunt ultimele două versuri (Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă / Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!), nu putem decât să atragem atenţia că toată poezia de până aici nu contravine în niciun fel spiritului şi viziunii ortodoxe asupra lumii, aşa încât ar fi imposibil, cel puţin pentru organicitatea poeziei eminesciene, să considerăm că ultimul vers ar ieşi din sensul general al poemului şi ar face notă discordantă cu acesta. De altfel, considerăm că acesta a fost şi motivul pentru care exegeza literară s-a străduit să imprime semnificaţii percepute prin prisma filozofiei budiste întregii poezii, căci altfel nu puteau interpreta sensul ultimului vers, mai ales.

Mai trebuie să menţionăm aici şi că se pare că poezia a fost concepută în urma despărţirii de Veronica Micle şi a marii dezamăgiri pe care a trăit-o, dar şi că foarte adesea, în scrisorile către apropiaţii săi, în toată viaţa sa, el s-a plâns că suferă de foame şi de sărăcie, adăugând frecvent formule de genul Fire-aş cruce pe-un mormânt! sau altele de acest fel. Aşa încât dorinţa lui de dispariţie nu trebuie citită literal, ca dorinţă de desfiinţare şi aneantizare, ci mai degrabă ca dorinţă de moarte şi de odihnire, după cum am mai spus. De altfel, testamentul său literar, poezia Mai am un singur dor, a purtat la un moment dat şi titlul Dorul unui dac, care se aseamănă foarte mult cu Rugăciunea unui dac, dar în care nu e vorba de nicio aneantizare, dispariţie sau pieire, ci de continuitate, de viaţă veşnică într-o lume veşnică, cu codri şi luceferi, în care să fie numai prieteni.

Psa. Drd. Gianina Picioruş