Adela Toplean ne sintetizează în cartea sa, scrisă într-un mod personalist şi atractiv, Pragul şi neantul. Încercări de circumscriere a morţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 246-256 munca personală de teren pe problematica morţii dobândită prin intervievarea unor subiecţi din satul Vinerea [sat transilvan] şi din oraşele Deva şi Bucureşti. Subiecţii sunt cu totul în afara problemei sau nu sunt oameni pasionaţi de problema ontologică în sine, ci fug de ea ca dracul de tămâie. Adică niciunul nu e pasionat, ca dumneaei, încât să studieze problema morţii la nivel interdisciplinar timp trei ani de zile…pentru ca să scrie o carte. Citind cartea şi nu frunzărind-o, mi-am pus pentru prima dată în mod acut problema dacă un interviu cu ageamii, dintr-un eşantion de cercetare…poate să răspundă la întrebările reale, în mod punctual, ale cercetătorului.

Şi credem că acest lucru nu se poate face, din mai multe motive. Cercetătorul e un om care sapă la baza adevărului unei tradiţii, a unei problematici, vine cu unelte multi-disciplinare, cu ore de excavaţii după adevărul morţii în diferite arii şi spaţii religioase şi culturale…pe când intervievaţii sunt luaţi din oală, pe nepregătite. Mai ales, greşeala primă a doamnei Toplean [ o greşeală de gazetar] a fost aceea de a-i întreba, în mod frust, pe neocolite, despre moarte…Şi, mai ales, a dat peste cei care nu au încercat mai deloc să vadă creştineşte moartea…sau ortodox, deşi dumneaei priveşte riturile morţii din perspectivă ortodoxă.

Greşeală dublă: 1. îl întreabă în mod direct/îl loveşte în moalele capului pe om cu o problemă abisală şi ia orice răspuns de bun şi 2. pune întrebări oricui vrea să îi răspundă, pe supoziţia sofistică, că oricine poate să dea răspunsuri veridice despre adevărul şi sensul morţii, dacă pe fiecare îl aşteaptă moartea.

Întrebarea, chiar ultrabună sau ultraevidentă…nu e o întrebare productivă sau nu aduce răspunsuri reale, ultime, crezurile despre moarte, dacă nu se face în ritmul intervievatului şi din perspectiva vieţii lui. Intervievaţii doamnei Toplean au fost ţărani fără cugetări filosofice…şi orăşeni mediocrii fără perspective veşnice. Răspunsurile imediate, răspunsurile fricii, răspunsurile contestatare sau ceea ce pare în bâiguielile lor „formalism al tradiţiei” [p. 247]…sunt răspunsuri capcană pentru cercetătorul venit de la Bucureşti. De ce? Pentru că despre moarte se vorbeşte autentic…după ce mai întâi se spun lucruri arhiştiute, banalităţi, prostii, enormităţi. Numai după cuvintele de umplutură, după lucrurile auzite în fuga urechii şi, mai ales, în preajma morţii se vorbeşte sau se tace grav despre…moarte.

Ţăranul [ trebuie să-i ştii psihologia ca să îl studiezi] vorbeşte despre moarte când e pus în faţa situaţiei, când îl atinge boala sau îi moare cineva drag şi atunci cugetă în perimetrul ei şi nu când îl întrebi stând pe bancă cum stă treaba cu …moartea. Pe când orăşeanul mediocru în domeniul teologiei şi al filosofiei sau cel apatico-nihilist, cel mai adesea dezrădăcinat de la sat şi pus într-un apartament de bloc ca să înnebunească la sigur, să se dez-umanizeze, culturalizat numai de televizor şi de trei cărţi ieftine, îţi va spune trei lucruri auzit-citite despre…moarte, dar nu vei avea de la el un răspuns la sigur despre moarte, până nu îl prinzi în…cursa morţii.

Experienţa despre moarte a doamnei Toplean cu intervievaţii săi suferă de…neparticipare la moarte în multiplele ei accepţiuni. Adică nici intervievaţii şi nici dumneaei nu iau în serios moartea, la modul dramatic, moartea din ei şi cu ei, moartea care îi vizează sau nu merg acolo unde se petrece moartea, adică într-o cameră de chiuretaj, într-o morgă, într-un teren de luptă ca în Irak, la faţa unui accident unde maşina a deraiat şi a luat foc sau într-un pat de femeie singură, de 80 de ani, fără copii, pe care o mănâncă viermii de vie. Acolo, cu toată durerea şi intruziunea în spaţii pline de durere…se simte şi se vorbeşte autentic despre moarte.

Perspectiva gnoseologică de laborator, în care un grup heteroclit devine paradigma tuturor celor care trăiesc într-un sat sau într-un oraş, din punct de vedere teologic, filosofic şi sociologic e falimentară. Nu credem, personal, într-o cunoaştere a tainelor vieţii de către cineva fără o introducere personală eclesială profundă a acestuia şi nici nu credem că un demers ziaristico-filosofic poate aduce o mostră de realitatea din viaţa oamenilor, dacă această realitate nu este descoperită mai întâi, finisată şi comunicată corect, autentic, de oamenii ca atare…celor care îi intervievează.

Un astfel de eşantion de intervievaţi, care dau răspunsuri din colţul mesei sau din neştiinţa lor adâncă faţă de subiect, e bun pentru o carte cu titlul: Despre neştiinţa de a formula evenimentul morţii la români. Pentru că, dacă credităm moartea ca pe o realitate profundă şi gravă, şi vrem să studiem în mod aplicat lecţia ei, atunci despre ea trebuie să vorbim cu oameni care au experimentat-o, pentru care ea este o parte din ei sau care sunt în preajma ei.

Doamna Toplean recunoaşte însă că „un ochi atent [poate]…sesiza numaidecât…[faptul că exemplele din materialul de cercetare al dumneaei] ar putea fi la fel de bine să nu fie cele reprezentative, pentru starea spirituală a românilor, şi, cu atât mai puţin, pentru studiul de faţă” [285]; fapt pentru care credem că merită citită această carte, atâta timp cât autoarea nu se crede posesoarea ultimă a realităţii cercetate. Însă, demersul nostru critic vizează nu numai cartea doamnei Adela Toplean, ci, un întreg mod de a face cercetare pe teme profunde, abisale, în România sau aiurea, unde datele cercetării sunt lovite de nulitate tocmai pentru că nu se întreabă din punctul de vedere al intervievatului.

Proiectele de cercetare care nu se fac din punctul de vedere al subiecţilor aflaţi sub observare sau a realităţilor cercetate, ci sunt creaţii de birou, vin să ideologizeze publicul cititor şi nu să ne dea adevărul real, din teren. În cazul cărţii/a subiectului amintit, moartea la români, în inima şi casa lor, în viaţa lor devine o realitate năucitor de profundă dacă o priveşti de la doi milimetrii distanţă şi cu ajutorul celor care sunt implicaţi în moarte. Povestirile care stau la distanţă de subiect, povestirile în care nu suntem angajaţi pe viaţă şi pe moarte, nu ne dau decât răspunsuri…rezonabile. Însă moartea depăşeşte raţiunea, nu implică numai raţiunea şi este o necunoscută chiar şi când o experimentezi. Tocmai de aceea nu doar exprimările despre moarte sunt importante, ci şi lacrimile morţii, tăcerea morţii, luminările morţii…

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it: