Un posibil cifru spre operele lui Constantin Brâncuşi expuse în parcul din Târgu Jiu

Este o problema mai grava cu Brancusi.

Am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) si care a locuit lânga Tg.Jiu. Parintii sai au fost directori la scolile din Tg Jiu: cea de baieti si cea de fete.

Tatal sau, Matei Stoicoiu, a cumparat o casa chiar in Tg.Jiu ca sa fie aproape de scoala. Intr- o vara, când se plimba prin parcul dela Tg.Jiu l-a intâlnit pe Brâncusi in parc. Ei se cunosteau, caci fusesera colegi in clasele primare.

L-a intrebat de ce a venit, iar el a spus ca a venit ca sa cerceteze locul in parc, unde sa amplaseze niste monumente, care au fost comandate in memoria eroilor din primul razboi mondial. Apoi Matei i-a spus ca o sa-i faca cunostiinta cu fiul sau, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu. Astfel ca atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncusi, a ramas impresionat.

Traian era suparat când imi povestea ca comunistii au schimbat adevaratele nume ale operelor lui Brâncusi si anume:

– Nu se chema “Coloana infinitului”, ci “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostri. Pe de alta parte, daca numarati modulele din care este alcatuita coloana, veti obtine un numar care reprezinta anul când a fost primul razboi mondial si se termina cu o jumatate din modul, adica reprezinta jumatatea anului respectiv.

– Al doilea monument, asa cum l-a conceput Brâncusi, este o masa inconjurata de 12 scaune. Deci nu “Masa tacerii”, ci “Masa apostolilor neamului”, iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.

– Al treilea monument arata ca o poarta, dar nici pe departe nu este poarta. Deci, nu se numeste “Poarta sarutului”, caci nu are legatura cu memoria eroilor, ci monumentul “Intregirii neamului”, deoarece fiecare stâlp este alcatuit din 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai inseamna si unitate. Deci acestea reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România.

Trebuie sa stie lumea ca Brâncusi a fost un sculptor simbolist. Comunistilor nu le-au placut numele date de Brâncusi, operelor lui.

De atunci a ramas asa, iar romanii parca sunt drogati, nu vor sa schimbe nimic.

Doctorul inainte de a muri, mi-a spus sa transmit in tara aceste lucruri pe care el le stia perfect.

Cf. sursa.

Cenzură „anti-românească” în Republica Moldova

Deputatii din Parlamentul de la Chisinau si-au incheiat sesiunea parlamentara adoptand noi completari la Legea privind activitatea editoriala in Republica Moldova, act normativ care prevede introducerea unor masuri impotriva libertatii gandirii si impune cenzura in cazul editurilor, venind astfel in contradictie cu normele Consiliului Europei si ale Natiunilor Unite.

Conform acestei Legi destinate unui „Minister al Adevarului”, un grup operativ de cititori vigilenti incadrati intr-o Unitate speciala a Serviciului de Informatii si Se­curitate va pune sub lupa ma­nuscrisele editurilor pentru a depista si starpi „virusul romanesc” din ele. La Bucuresti, reprezentanti ai Asociatiei Ziaristilor si Editorilor Crestini au declarat ca vor semnala autoritatilor europene aceste incalcari grave ale libertatii de expresie.

De asemenea, Guvernul de la Chisinau a depus in Par­lament, spre examinare, un alt proiect de lege, la fel de neconform cu normele eu­ropene, privind „pre­­venirea si combaterea infrac­tiunilor savarsite prin intermediul sistemelor informa­tionale”. Practic, toti internautii care posteaza mesaje „nationale” sunt expusi riscurilor de a fi dati pe mana politiei gandirii.

Cea mai con­troversata prevedere a Legii nr. 939 cu privire la activitatea editoriala este acea conform careia „se interzice editarea li­teraturii care contine contestarea si defaimarea statului si a poporului” (moldovenesc – nota red.) „precum si alte manifestari ce atenteaza la regimul con­stitutional”.

O alta problema este legata de controlul manualelor scolare, in special a celor de Istorie si Limba si literatura, res­pectiv introducerea monopolului de stat pentru a fi blocata orice tentativa de prezentare a adevarului istoric legat de istoria neamului. Prevederi la fel de absurde contine si legea privind „prevenirea si combaterea infractiunilor savarsite prin intermediul sistemelor infor­mationale”.

Exact ca in vre­mea epocii comuniste, Serviciul de Informatii si Securitate va trebui sa stie tot ce misca in zona mijloacelor electronice de informare. Motivul invocat de Chisinau in introducerea acestui act normativ l-ar reprezenta cresterea crimelor informationale. Asa ca actul normativ elaborat de Guvern ii obliga pe furnizorii de servicii „sa acumuleze si sa tina evidenta utilizatorilor de ser­vicii; sa comunice autoritatilor competente (n.r – adica SIS si Mi­­­­­nis­terului de Interne) datele re­feritoare la traficul informational, inclusiv date despre accesul ilegal la informatia din sistemul infor­mational, incalcarea de catre persoanele responsabile a regulilor de colectare, prelucrare, pastrare, difuzare, repartizare a informatiei ori a regulilor de protectie a sis­temului informational prevazute in conformitate cu statutul in­formatiei sau gradul ei de protectie”.

De asemenea, furnizorii de servicii sunt obligati sa prezinte autoritatilor competente „date referitoare la uti­lizatori”. Totodata, legea obliga furnizorii de servicii in cazurile in care sunt solicitati de organele abilitate, sa conserve informatia documentata ori datele privind traficul informational pana la 120 zile. Toate acestea, conform ar­­­ti­co­lului 7, „se executa, in con­ditii de confidentialitate”.

Desi noile legi ale cenzurii se discuta in Par­­lamentul de la Chisinau de mai mult timp, pana acum autoritatile de la Bucuresti nu au schitat nici o contestatie din perspectiva apa­rarii drepturilor ro­manilor si a normelor europene. Oficiali romani consultati de ZIUA au declarat ca daca omologii lor de peste Prut ar inceta cu aceasta agresiune sovietica a „moldo­venismului”, Tratatul de baza ar putea fi semnat in cel mai scurt timp.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Dan Puric intervievat de părintele Ovidiu Dincă

Despre arta crestina, cunoastere, iubire, trezvie si si modelele crestine

Reporterul: Dumnezeu v-a daruit multi talanti; pe care il socotiti a fi cel mai stralucitor?

Dan Puric: E greu sa decizi astfel. Cred ca lucrul pe care l-am perceput este ca atunci cand oamenii m-au nedreptatit, m-au lovit, m-au jignit, Dumnezeu mi-a dat aceasta capacitate de a nu ura, de a nu tine in mine si de a alerga si a ma intoarce catre El. Si atunci, parca simti dragostea Lui si mai tare; cand o lume te nedreptateste, ii multumesti lui Dumnezeu pentru aceasta nedreptate, pentru ca prin nedreptatea lor cunosti si mai tare iubirea lui Dumnezeu. E un paradox. Iar apoi, capacitatea de a vedea in lucrurile care par normale, comune e lucrarea lui Dumnezeu.

Se zice ca Dumnezeu nu este numai cel mai mare, este si cel mai mic si in lucrurile foarte mici se ascunde lucrarea lui Dumnezeu; apoi intr-un puric (aluzie la numele sau -n.rep.) va dati seama!

Maica Tereza a fost intrebata: „Maica, dati-mi exemplu de ceva sfant!”. Ea raspunde: „Uite, matur bine prin curte!”. Ce raspuns interesant! A face un lucru bun, cat de mic este esential pentru concretetea crestinismului. Iata, biserica nu este monofizita, rupta de realitatea lumeasca, are grija de ea!

Acum m-am intors dupa o calatorie incredibila cu Preasfintitul Damaschin; mi-a aratat complexul acesta social, de un firesc extraordinar; cred ca e unicat in Romania. Sunt impresionat! In mod normal, la Slobozia, nu putea sa se intample asa ceva. Aici e un lucru de inalta civilizatie, de gospodarire crestin-ortodoxa. Am vazut o catedrala care are frumusetea si liniile de forta care imi amintesc de Biserica Sfanta Sofia, avand o pictura exceptionala; va spun lucrul acesta fiindca am facut Arte Plastice si observ acest lucru in Baragan. In plin desert se face o lucrare crestina de nebanuit. De unde asemenea resurse?!

Reporter: Domnul Hristos e numit Cuvantul lui Dumnezeu, Cel prin care toate au prins viata. Parintele Slaniloae il numeste si Arhetipul Imaginii. Sunt asadar doua cai de hierofanie, accesibile omului: imaginea si cuvantul. In teatru, ele sunt refolosite, atat dialogal si monologic, cat si imagologic prin mimica. Vedeti formele acestea imbisericite si, totodata, forme ale teatrului coexistand?

Dan Puric: Sigur ca da. In primul rand, crestinismul merge foarte mult pe imagistica, nu pe imagine. Eu am zis ca cea mai slaba imagine, pe care a avut-o vreun om pe pamant, a fost cea a Domnului Hristos. A avut imaginea tandari, dar din acele tandari s-a constituit icoana. El n-a fost un om cu imagine, chiar i-au rupt imaginea, slava, tot.

Imaginea o folosesc de fapt politicienii; imaginea in termenii mei este un act de impostura. Imagistica (de aceea, eu spun ca nu raspund de imaginea Romaniei in lume, ci de icoana neamului meu – sunt doua lucruri total diferite!) are in teatru dimensiunea unei reprezentari mimetice – sa zicem radacina teatrului grec -, in care eu prezint viata si care face parte din bucataria teatrului; omul trebuie sa recunoasca viata.

La un moment dat, cand teatrul depaseste spatiul mimetismului si devine marturisitor, atunci se naste arta crestina. Scenele de teatru religios sunt scene ilustrative, ele nu sunt arta crestina. Arta bisericeasca este in cadrul bisericii.

Teatrul bisericesc nu este pentru crestini; el a fost imagistic. Abia acum se naste teatrul crestin. Teatrul crestin il ia pe om de la fast-food-uri cu ale lui (cu obisnuintele lui), il ia pe copil de la computer si il duce usor-usor, ca pe Scara Sfantului Ioan Scararul, catre zona unde incepe sa palpeze credinta; ca o propedeutica, il duce pana la poarta bisericii. Acesta este un lucru foarte important care se naste acum sub ochii nostri.

Vorbesc eu; in lume este insa o arta mercenara, usor patologica. Dar nu lumea da sensul lumii, ci Dumnezeu. Un crestin nu e in lume, e in rostul ei. Lumea poate sa fie iesita din rostul si randuiala ei.

A fi lamurit inseamna a fi in taina lui Dumnezeu. A avea dreptate poate sa fie exact aceeasi catastrofa, pe care o anunta Noica, atunci cand spunea ca nu se poate pune semnul „egal” intre exactitate si adevar. Sunt doua lucruri total diferite. A avea dreptate – poate aduce stupiditate dreptatea; a fi lamurit – se petrece cu ajutorul lui Dumnezeu. Asa si in aceasta situatie.

Hegel spunea ca arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului. A intuit ceva. Dar el, saracul, nu si-a dat seama ca va muri sub suflul cald al pornografiei si violentei. Arta sec. XXI este o arta din ce in ce mai degradanta pentru conditia omului. Uitati-va la toata cinematografia mondiala, la piesele de teatru.

Si totusi, de ce in Romania s-a nascut acest filon de arta crestina? Inseamna ca ceva se intampla! De ce lumea, acolo unde ma duc (lumea musulmana, asiatica, Europa, America) vibreaza la un lucru cu care piata nu i-a obisnuit deloc? Eu vin cu lucruri rudimentare.

De ce vibreaza? Inseamna ca au pierdut ceva, inseamna ca le este sete de ceva. Si atunci, timpul se da inapoi. Este singura zona unde timpul este reversibil: in Biserica. In spatiul fizic si in spatiul nostru uman, timpul este ireversibil, sageata are directie inainte.

Numai in timpul liturgic este inapoi. Este ca in spatiul microfizic cuantic, ca un film care se deruleaza inapoi. Cand intri la Liturghie, timpul filmului vietii tale se da inapoi pana la Hristos si pleci din nou la viata cu El. Si lucrul acesta il simte ultimul taran roman, ultima baba, fara sa judecam la nivel conceptual. Ea simte Camasa lui Hristos, ea se leaga cu mosii si stramosii.

Prin Biserica te doare ca Stefan cel Mare a fost infrant de turci, sau Mihai Viteazul, rememorezi momentul infrangerii, istoria este adunata acum si aici si retraita: pleci cu ea. Nu devine un act de rememorare pasiva, este un act de anamneza care te pune pe pozitii.

Astfel, teatrul are si cuvantul – eu am folosit tacerea, care nu este mutenie, este limbaj divin, limba vremii ce va sa vina; tacerea este o asceza. Cuvantul este alienat si alienant. Astazi este la fel: nu mai avem capacitatea sa comunicam de la roman la roman pentru ca majoritatea dintre noi foloseste romana europeana. Multi din cei care lucreaza au devenit „clone”.

Am fost acum cateva zile la un studiou de televiziune si aveam un „robotel” langa mine si nu puteam sa-i spun ca este robotel, ca il jigneam. In timp ce vorbeam, am accesat incet-incet copilul din el, la sensibilitate si am vazut ca a inceput sa pauzeze cuvintele. Miracolul cel mai tare este ca atunci cand s-a introdus robotul in telefonele noastre, prin 1975, ridicai telefonul si formai un numar si auzeai: este ora 2,15 minute si 30 de secunde, iar tatal meu care era de conditie veche, era de o anumita varsta si civilizatie zicea: „multumesc, duduita, sarut-mainile, sunteti foarte draguta, nu mai trebuie sa repetati! Nu va obositi!”. Era efortul increstinarii unei masini.

Sigur ca masina este necesara, dar el ramasese din plamada aceea, era un Don Quijote. Culmea e ca cine il auzea, nu inregistra robotul, ci efortul lui de a umaniza masina. Acest lucru nu pot sa-l uit.

Cand ma cheama cineva de la televiziune care vorbeste automat, eu intreb atat: „Iertati-ma, sunteti viu sau sunteti pe robot automat?”. Mi-a spus cineva ca e de la BBC; i-am spus ca atunci cand imi spune ca e de la BBC, parca culege graunte in curte. „Stati mai usor ca eu nu va inteleg, in primul rand sunteti din plastic!” Lucrul acesta este de Pateric.

Sfintii sparg pojghita aceasta. Ma duc la Parintele Arsenie Papacioc si ii zic: „Parinte, cred ca e cazul sa facem o societate civila!”. Si el imi spune: „De ce imi vorbesti in limbi straine?”. Nu este exceptional?! A zis: „Nu trebuie sa faci nimic din ce ai zis! Trebuie sa refaci legatura cu cerul!” Si-atunci vedem ca trebuie un alt sistem de referinta. Actul acesta transcende.

Pe mine nu ma intereseaza pozitia poetica, pe mine ma intereseaza martiriul crestin. Au iesit niste flori uriase de pe acest mal, Romania. De aceea, zic ca noi putem da la export sfinti in America, Franta. Nu-i vindem, pentru ca sfintii n-au pret. Ii daruim ca sa mai sfinteasca locurile de acolo.

Reporter: „Cunoasterea umfla, iar iubirea zideste”, spune Lactantiu. Cum vedeti arta fara Dumnezeu?

Dan Puric: Umflata. A zis-o atat de bine, ca eu nu pot altceva, decat sa subscriu. Filosofii greci au fost atat de destepti. Cunoasterea aceasta umflata a creat crime, orori si creeaza in continuare. Acestia au trufie, sunt stapani pe ei insisi, ca noi nu avem nimic de spus. Ei au solutia, sunt infailibili.

Cunoasterea seaca face pe om infailibil, adica stupid. Credinta smereste. Este ca si cum eu as intra pe scena fara fiorul intalnirii, as intra in virtutea unei profesii. Beligan are si la 89 de ani fiorul intalnirii. Asta inseamna si bunul-simt crestin pe care ti-L plaseaza Dumnezeu acolo prin mama. Asta ar trebui data la Bruxelles: Lactantiu.

Unii au obezitate de cunoastere. De aceea nu se mai vede nici poporul sarb, nici poporul roman, nu se mai vede nimic. Astfel s-a petrecut si cu Africa, iar acum au aparut cu afro-americanii. Cand am fost in Australia i-am intrebat ce au de gand sa faca cu populatia aborigena si mi-au zis ca de ce folosesc acest cuvant cu sens de primitivism; in corectitudinea politica, noi trebuie sa-i privim ca pe frati. Mi-era greu sa-i spun ca pana in 1975 nu ii tratau ca pe oameni, impuscandu-i. Ce era sa mai zic? Am tacut, ca tacerea-i sfanta. Daca i-as fi spus, el nu stia nici de unde vine. E o lume rasturnata.

Dupa ce mi-a tinut teoria, am iesit pe strada si in fata Parlamentului era o casuta construita din carton, facuta de aborigeni (care nu se lasau nici macar fotografiati, pentru ca aveau credinta ca le iese sufletul). Daca sunteti ca fratii, de ce puneti acesti oameni in rezervatii? Ei sunt cu administratia de bloc, eu sunt cu Dumnezeu. Si-atunci le dau lectia inapoi si le zic: extemporalul il scrieti voi, nu eu.

Pozitia aceea smerita a lui Mircea cel Batran in fata fiarei numita Baiazid este a incercarii de imblanzire. Nu s-a putut. Dar l-a avertizat: „Nu ti-as dori vreodata sa ajungi sa ne cunosti!”. Este un punct-cheie pentru rabdarea si indurarea crestina.

Pe langa smerenie, milostenie mai este si furia sfanta. Ea pleaca de la nenegocierea Mantuitorului cu cei ce vindeau in templu si care vand si acum. Nu le-a zis: „puteti vinde la un pret mai mic!”. A pus mana pe bici si i-a dat afara, furios fiind.

Zicea Sfantul Apostol Pavel: „Manie-te, dar nu pacatui!”. Crestinul se poate mania, dar nu trebuie sa pacatuiasca. Ati mai vazut un asemenea paradox? Altul este manios si uraste; crestinul are dreptul la aceasta revolta: „Manie-te, dar nu pacatui!”. Nu o sa gasiti niciodata, in nici o religie, asemenea adevar fantastic, asemenea ruptura in care adevarul tasneste printr-un act paradoxal.

Reporter: Maturati poteca spre Biserica – este un crez al dumneavoastra. S-a mai intamplat sa mai bata vreodata vantul si sa aduca resturile inapoi?

Dan Puric: Tot timpul. Aici e ca la soselele germane: trebuie sa le intretii. Traim intr-o lume care se ocupa cu murdarirea, nu cu curatenia. Trebuie sa-mi exprim recunostinta fata de Preasfintitul Damaschin, pentru ca mi-a dat aceasta ocazie sa matur pana in treptele bisericii. Un lucru concret. Eu am declarat-o, Dumnezeu a vazut-o si a facut-o.

Ieri s-a facut la Slobozia. Da, ea (poteca – n.rep.) se intineaza tot timpul, dar acest lucru nu inseamna ca omul trebuie sa cedeze. Intr-un fel, este starea de veghe. Trezvia duhovniceasca isi gaseste in gandirea romaneasca, metaforic, in Praslea cel voinic si merele de aur (taranul roman stie ca atunci cand trebuie sa pazesii ceva, trebuie sa fii permanent treaz), analogia cu tepusele acelea de sub barba.

Trebuie ca omul sa fie peste fire; este o asceza total crestina. Pune tepusa sub barba; este un lucru important pentru poporul roman si pentru om, in general. Altfel, omul nu poate sta treaz. Ceilalti, bazati pe ei, au adormit. Sunt anumite structuri in gandirea arhetipala romaneasca ce denunta o fiziologie a crestinismului. Exista o stransa sudura. Noi nu suntem convertiti, noi suntem luminati.

Convertitul are zbucium, se intoarce; n-ati vazut ce se intampla in Occident? El tot la linia pagana vrea. Simion Mehedinti a surprins perfect ca peste aceasta nemurire planeaza ingerul lui Dumnezeu. Erau simpli pastori (romanii n.ed.) care au zis: asta o asteptam de mult timp. Era acel ceva care ne lipsea, dar noi pregatisem aeroportul pentru el. Toata starea si manifestarea noastra marturisesc acest lucru.

Reporter: Intr-o reala saracie de modele, tinerii va asculta si va privesc cu entuziasm. Ce calitati credeti ca trebuie sa aiba un model?

Dan Puric: In primul rand, sa nu se considere model, sa se considere ceva viu, sa se considere ceva marturisitor. Modelul poate deveni abstract; daca tanarul te considera model, este altceva. Eu ma consider un om care are enorm de lucru si de reparat in propriul suflet. Sunt in drum; niciodata nu m-ara dat rotund. Ma trezesc cu spaima sa nu ma lase Dumnezeu; e cumplit sa le lase Dumnezeu. Il rog pe Dumnezeu sa nu ma lase in lume; e ca si cum ai fi intr-un orfelinat. Ce-ar fi ca eu sa fiu al lumii? Imi aduc aminte, cand eram mai tanar, de cate ori l-am tradat pe Dumnezeu, crezand in Occident, crezand intr-un soi de bunastare materiala. Il plasam in alta parte.

Toate izbanzile mele artistico-socialee erau de fapt indreptari spre cale. Toate realizarile, elanul sunt opera lui Dumnezeu. Abia acum imi dau seama cat de mult m-a iubit. As fi fost lipsit de toate. Daca ma lasa in lume, intr-un firesc al lucrurilor, fara aceasta lupta, eram pe raul acesta namolos.

Taindu-mi voile mele, dorintele mele, visele mele, mi-am creat un alt vis, mi-am facut o alta cale. Si lucrul acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. La inceput, te revolti. Abia mai tarziu intelege omul. Pana si limbajul meu s-a nascut dintr-o disperare.

Poate as fi vrut sa fiu un actor obisnuit. Dumnezeu mi-a refuzat total acest lucru cu o tenacitate minunata. Mi-a dat calea aspra a ascezei. In clipa in care am aflat acesat lucru, I-am multumit. De aceea, il rog pe Dumnezeu sa nu ma lase in lume. Lume este o cadere. Lumea alearga. Crestinul o ia in raspar cu lumea. Nu ca ar fi cel care se opune gratuit; toti crestinii au mers invers decat lumea.

Sfantul Stefan se afla sub pietrele aruncate ale necredinciosilor. Totul s-a transformat intr-un peisaj, el vedea pe Dumnezeu. Acei bolovani n-au incetat sa cada. Sunt bolovanii unei omeniri care si acum se arunca?

Se poate spune ca Biserica Ortodoxa Romana are conditia Sfantului Stefan, primul martir. Bolovanii lumii sunt pe ea, chiar si bolovanii celor din tara. Sfantul Stefan s-a uitat in sus printre bolovani si L-a vazut pe Dumnezeu, in mod concret. N-a ramas inghetat.

Sfintii lucreaza in continuare. Daca n-ar fi lucrat sfintii, noi eram un popor disparut din istorie. Oricare alt popor, fara sfinti, era disparut din istorie. Taria poporului (zicea Petre Tutea ca „o caruta de tarani a tinut in sah imperii”) este data numai prin forta crestina.

Un crestinism asumat, puternic, la fel ca al lui Stefan cel Mare, care a ridicat biserici si unde era infrant. El punea pe soldati sa posteasca si le poruncea sa nu socoteasca victoria meritul lui, ci mila bunului Dumnezeu. Acelasi crestinism a fost asumai la talie universala de Sfantul Constantin Brancoveanu.

Care tara se poate arata in fata lui Dumnezeu cu asa ceva? Este o nestemata, o poarta deschisa spre rai a intregului popor roman. Sunt lucruri clare, de la soldatii morti pe front, la cei ce au murit in inchisorile comuniste. Istoria este „evenimentiala”; crestinismul transcende istoria. Sare si o aduce aici.

Reporter: Ce sfat dati tinerilor?

Dan Puric: Aceste lucruri ma blocheaza pentru ca tinerii de astazi nu trebuie sa fie loviti; ei sunt foarte confiscati. Le spun doar atat: celor care nu cred in Dumnezeu, sa aiba incredere, fiindca Dumnezeu nu o sa-i lase; celor care cred, nu le zic nimic, caci Domnul Hristos spune ca nu a venit pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi. Ei nu sunt pacatosi, ci impacatositi de altii. Sa creada in Dumnezeu, pentru ca nu o sa-i lase. Deocamdata sa ramana asa, nu-i forteaza nimeni. Sa nu uite ca Dumnezeu nu-i va lasa.

Reporter: Va multumesc!

Interviu realizat de preot Ovidiu Dinca

Baraganul Ortodox

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Rebecca Covaciu sau să desenezi când nimeni nu te vrea

Rebecca Covaciu, o româncă de etnie romă de 12 ani, a reuşit să impresioneze Europa cu povestea vieţii sale, trăită prin tabere de nomazi sau sub cerul liber, în Spania şi Italia. După ce povestea fetiţei a făcut înconjurul Italiei, duminică a fost rândul cotidianului spaniol „El Pais“ să îi dedice un amplu reportaj: „Querida Europa…“. Titlul reportajului este cel al scrisorii cu care Rebecca a câştigat Premiul UNICEF pentru Artă şi Interculturalitate pe anul 2008.

Fetiţa a trăit împreună cu familia sa într-o furgonetă, în cocioabe de carton sau sub cerul liber, a fost bătută, şi-a văzut familia maltratată, a cerşit împreună cu părinţii săi pe străzile Europei. Scrisoarea şi desenele cu care a câştigat Premiul UNICEF povestesc aceste triste întâmplări, dar şi visul său: să intre la liceu, părinţii săi să îşi găsească de lucru, iar „Europa să îi ajute pe copiii care trăiesc pe stradă“.


Rebecca a plecat din satul Şiria, judeţul Arad, în urmă cu cinci ani: „În Şiria aveam casă, dar nu aveam pâine şi trăiam din pomana de la vecini“, povesteşte Rebecca jurnalistului spaniol. Familia Covaciu a plecat, ca atâtea alte familii de romi, înspre Occident, prin Ungaria şi Austria, cu o furgonetă. Câteva luni, părinţii, Stelian (acum în vârstă de 43 de ani), pastor evanghelist, şi Georgina (acum în vârstă de 37 de ani) şi-au căutat de lucru în Milano.

„Părinţii mei nu au găsit de lucru şi trebuia să cerşim. Nu puteam merge la şcoală, pentru că nu aveam casă“, povesteşte Rebecca. Familia Covaciu şi-a încercat atunci norocul în Spania: „Un prieten care trăia în Avila ne-a spus că avea casă, ne rezolva cu acte pentru muncă, dar am ajuns prea târziu. Am băgat copiii la şcoală, dar nu am găsit de lucru, aşa că ne-am întors la Milano“, relatează Stelian jurnaliştilor de la „El Pais“.

Pentru a doua oară la Milano, familia şi-a construit o baracă din carton şi plastic sub un pod, alături de alte cinci familii din Timişoara, într-o tabără ilegală. „Ca să avem de mâncare cerşeam în piaţa de antichităţi. Doar câteva ore, ca să avem ce le da de mâncare la copii“, asigură Georgina. Rebecca a cerşit la rândul său, aşa cum se vede într-unul din desenele sale. Fratele ei, Manuel (căruia îi spun Ioni), cânta la acordeon.

În urmă cu un an, Roberto Malini, unul dintre directorii ONG-ului EveryOne, care ajută 60 de familii rome din Milano, l-a văzut pe unul dintre fraţii Rebeccăi terorizat de localnici: „Am văzut câteva persoane care îl insultau pe un copil rom foarte slab, care le privea terorizat, cu un câine în braţe. Îl acuzau că a furat câinele şi voiau să îl bată. Am încercat să îi calmez şi între timp a sosit mama lui cu actele câinelui. Îl aduseseră din România“, îşi aminteşte Malini. Copilul era Abel, fratele mai mic al Rebeccăi. EveryOne a început să ajute familia Covaciu, furnizându-i alimentele de bază.

La 24 aprilie anul acesta, guvernatorul Lombardiei a trimis un excavator în cartierul unde se afla tabăra ilegală în care trăia şi familia Covaciu, pentru a dărâma barăcile. „Ne-au spus că nu putem să ne luăm lucrurile din barăci, pentru că acum, cu noul guvern, nu vom mai putea rămâne în Italia“, îşi aminteşte Rebecca. Roberto Malini i-a sfătuit să plece către Napoli, unde se aflau mai multe tabere. Când au ajuns în sud, Camorra tocmai începuse operaţiunile de incendiere a taberelor de romi din Ponticelli, unde trăiau 700 de persoane. „Am dormit într-o şcoală, erau mulţi români acolo“, îşi aminteşte Rebecca. Italienii veneau la geamuri şi strigau: „Plecaţi de aici, ţiganilor, duceţi-vă în ţara voastră!“.

Familia Covaciu s-a întors la Milano, unde Rebecca a început să deseneze întâmplările prin care trecuse: cerşetoria, nomadismul. ONG-ul EveryOne prezintă desenele Rebeccăi la concursul UNICEF şi, din 150 de copii, câştigă fetiţa română, cu desenul „Şoarecii şi stelele“. „Mi-au dat un premiu şi o medalie“, se laudă Rebecca. Ziarele italieneşti au relatat cazul fetiţei, poreclind-o „micuţa Anne Frank a neamului ţigănesc“, iar desenele sale au fost expuse la Napoli, în cadrul expoziţiei „Psique şi lanţuri“, vernisată cu ocazia zilei Holocaustului. Ulterior, desenele Rebeccăi au ajuns în Muzeul de Artă Contemporană din Hawaii, Hilo, ca mărturie a segregării rasiale.

Părinţii Rebeccăi au construit un cort în zona San Cristoforo, dar, în urmă cu câteva săptămâni, doi bărbaţi au venit în tabără şi au început să îi bată pe Rebecca şi pe Ioni. Tatăl, Stelian, care a încercat să le sară în apărare, este lovit şi el. ONG-ul EveryOne relatează cazul presei, iar a doua zi se întoarce la faţa locului o maşină de poliţie. „Erau aceiaşi bărbaţi ca în urmă cu două zile, doar că acum purtau uniformă“, povesteşte Rebecca.

Poliţiştii îl iau pe Stelian şi îl bat din nou: „M-am ascuns sub pătură, în cort. Poliţiştii l-au luat pe tata şi au început să îl bată. Îl auzeam cum ţipa“, îşi aminteşte fetiţa. Certificatul medical eliberat pastorului evanghelist arată că acesta a suferit de „traumatism cranian cauzat de lovituri“. La spital, Stelian a fost vizitat de alţi poliţişti, care l-au ameninţat că, dacă va depune plângere, o va păţi din nou. Tatăl Rebeccăi decide însă să depună plângere şi să fugă din oraş.

În acel moment, o familie de italieni care a citit în presă despre maltratările îndurate de familia Covaciu decide să le pună la dispoziţie o casă, într-un sat din regiunea Basilicata, la 250 de kilometri sud de Napoli, aproape de Potenza. După cinci ani în care familia Covaciu nu a mai avut un acoperiş, acum se bucură de protecţia oferită de familia de italieni. În sfârşit, având un domiciliu legal, copiii vor putea să meargă la şcoală. Stelian şi Georgina, alături de copiii lor, Samuel (17 ani), Manuel (14 ani), Rebecca (12 ani) şi Abel (9 ani), precum şi soţia lui Samuel, însărcinată la doar 16 ani, au găsit un loc unde, pentru moment, vor trăi liniştiţi.

De cât timp eşti în Italia?


Am venit din nou în Italia aduşi de un prieten acum doi ani cu toată familia. Plecasem din ţară ca orice om care se gândeşte să lase România – pentru a câştiga un ban mai mult şi a ne schimba viaţa. La început nu am avut nici o şansă, nici de muncă, nici de casă. Am stat în Milano în barăci şi la „părăseli“ (n.r. – case abandonate la periferiile oraşelor ). Ne-a fost greu, că mulţi urăsc romii. Familia mea nu a găsit un loc de muncă.

Cum ai ajuns să desenezi?


Trăiam din mila oamenilor, familia mea cânta să strângă bani de mâncare. Mama plângea mereu, pentru că alta era viaţa pe care o visam. Şi aşa am început să îmi desenez tristeţea din fiecare zi. Nu e uşor să ai o viaţă ca asta. Am stat mult timp în condiţii mizerabile, cu şoareci, fără apă. Iar asta mă durea mult şi desenam, ca să uit! Roberto Malini de la Asociaţia EveryOne a văzut pentru prima dată desenele mele şi m-a întrebat despre viaţa mea, mai multe. Atunci el a fost surprins şi a început să mă încurajeze. A luat desenele mele şi le-a înscris în concursul UNICEF. Aşa a început povestea.

Ce înseamnă Premiul UNICEF pentru tine?


Acest premiu mi-a schimbat viaţa. Acum avem o casă în Basilicata, nu mai stăm în părăseli, în barăci, în mizerie. Ne-a ajutat mult tot grupul EveryOne. Şi au spus că vor să mă sprijine în continuare, să îmi urmărească paşii. Mi-au dat multă încredere. În casa asta e bine, e total diferit de viaţa în cort. Roberto (n.red. – preşedintele asociaţiei) i-a promis lui tata că îl ajută cu un loc de muncă. Nu mai vreau să îl văd că se chinuie. Îmi doresc pentru familia mea o viaţă normală, civilizată. Nu mai vreau ca mama să plângă. Lacrimile ei mă dor.

Ce ai de gând să faci mai departe?


Aş vrea să mă înscriu din toamnă la şcoală în clasa a cincia, la o şcoală de aici din sud, din Potenza. Să merg mai departe îmi doresc, să fac şcoală, dar să nu renunţ la desenat! Asta îmi place foarte mult. Să nu mai trăiesc ca animalele în câmp şi familia mea să fie liniştită.

Ce părere au despre tine acum romii din comunitatea din care faci parte?


Deja am prieteni mai mulţi, oamenii mă privesc diferit de când am început să apar prin ziare. Romii mă apreciază pentru că fac o imagine bună, că îmi văd de treaba mea. Am început să mai am câte o speranţă că ceva o să se schimbe pentru toţi. Nu e uşor pentru noi, ţiganii. Părinţii mei sunt fericiţi, mândri de reuşita mea. În viitor vreau să lucrez şi eu şi să-i ajut pe cei amărâţi, săraci, aşa cum sunt eu. Pentru că ştiu cât e de greu. Nu contează cine eşti, dacă o să pot vreodată am să îi ajut pe toţi, şi români, şi ţigani, şi orice naţie. Pentru că un suflet avem cu toţii!

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Arnica montană sau „muşeţelul” nostru unic

O plantă medicinală din munţii Apuseni, „anonimă” în România, este studiată cu interes de zecile de cercetători străini care vin aici.


Arnica Montana este o plantă medicinală înrudită cu muşeţelul şi este încă necunoscută în România. Atît de oamenii de rînd, cît şi de cercetători. Asemănătoare florii-soarelui, arnica creşte în cîteva zone din ţară, însă în Apuseni ea a devenit obiectul mai multor proiecte internaţionale.

Comuna Gîrda de Sus din Alba se află pe drumul dintre Albac şi Ştei, fiind vestită prin faptul că pe teritoriul ei se află Peştera Gheţarul Scărişoara, monument al naturii. Cătunele Gîrdei sînt împrăştiate pe platourile montane pînă spre judeţele Cluj şi Bihor. Lăsînd la o parte gheţarul, puţină lume ştie însă ce comoară ascunde această zonă. În comparaţie cu gheţarul, Arnica Montana este necunoscută. Dispărută de mult din aproape toate ţările Europei Occidentale, ea a fost ignorată pînă de curînd de români, oameni simpli sau cercetători, şi este favorita zecilor de oameni de ştiinţă străini care au trecut prin Apuseni şi nu le venea să creadă ce avere avem aici.

DESCOPERIRE. Între 2000 şi 2003, un proiect de amploare al Universităţii Freiburg din Germania a vizat un studiu al cătunului Gheţar, sat care ţine administrativ de Gîrda de Sus. Gheţar îşi trage numele tocmai de la cel mai cunoscut „localnic”: Gheţarul de la Scărişoara. 84 de cercetători nemţi cu diferite specializări au venit timp de trei ani aici, fiind interesaţi de tot ce înseamnă natură, etnografie, economie, practic de toate aspectele vieţii moţilor din această zonă. Cei 84 nu au venit întîmplător în acest cătun.

Prezenţa lor aici s-a datorat recomandării biologului farmaceut Barbara Michler, care fusese cu cîţiva ani înainte în zonă şi a rămas extaziată cînd a văzut poieni întregi pline-ochi cu arnica. Aici sînt cele mai întinse pajişti din România unde această plantă creşte. Dacă în Munţii Pădurea Neagră din Germania ea a existat cîndva, în Apuseni arnica este destul de multă, însă, aşa cum au observat şi nemţii, recoltarea ei se face ineficient. Numai în România şi în Spania se recoltează această plantă, în restul Europei arnica fiind ocrotită şi este interzisă prin lege culegerea ei.

Moţii adunau florile, însă pînă la fabricarea produsului final – ulei sau tincturi – lanţul economic era lung. Existau diferite firme private care adunau florile culese de săteni şi îi plăteau derizoriu pe kilogramul de arnica, numai 10.000 de lei vechi, profitul întreprinzătorilor privaţi fiind enorm. Mai mult, ei nu cereau calitate, materialul cules fiind de calitate slabă. La aceasta se adăuga şi transportul florilor, care se făcea după ureche, astfel încît, pînă ajungea la procesator, aproape că nu era mare lucru de făcut cu florile. Tocmai de aceea a apărut „Proiectul Apuseni”, în urma căruia arnica a început să fie valorificată aşa cum trebuie. Fondurile pentru finanţare au fost găsite de Evelyn Rujdia, o săsoaică plecată din România, care organiza excursii de cercetare încă din 1995 la Gheţar, şi de Albert Reif, un alt cercetător neamţ.

AVANTAJ LOCALNICII. După „Proiectul Apuseni”, Barbara Michler a demarat împreună cu World Wild Fund – WWF din Marea Britanie un nou proiect, între 2004 şi 2007, care viza floarea Apusenilor: „Conservarea plantelor medicinale din Europa de Est – Arnica Montana în România”. Finanţarea a fost asigurată de Darwin Initiative, tot din Regatul Unit. Coordonatorul local al acestui nou proiect este dr Florin Păcurar, şef de lucrări la Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj, care a primit ajutor şi din partea Primăriei Gîrda.

Scopul acestui de-al doilea proiect a fost dezvoltarea unui sistem de exploatare a speciei Arnica Montana în folosul biodiversităţii şi a populaţiei locale şi a avut mai multe componente: cercetarea ecologiei speciei, metodele de uscare, pentru că prin transportul materialului verde floarea îşi pierdea din calitate, şi reducerea lanţului economic, care era mult prea lung, astfel că pînă ajungea la procesare, recolta de arnica trecea pe la trei sau patru firme. În cadrul proiectului s-a construit un uscător, iar transportul se face acum direct, astfel că şi moţii de aici nu mai primesc doar 10.000 de lei vechi pe kilogram, ci 40.000. În celelalte zone din ţară unde se mai recoltează arnica, oamenii continuă să primească tot 10.000. Eliminarea diferitelor firme private a făcut ca moţii din Gîrda să fie tot mai interesaţi de această afacere, care în limbaj instituţional se numeşte „durabilă”.

Anul acesta s-au cules aproape 4.700 kg, însă în urma procesului de uscare, din şase kilograme de floare proaspăt culeasă rămîne un kilogram de arnica uscată. Copiii localnicilor au fost foarte deschişi cînd au auzit de acest proiect, mai ales că recoltarea se face în vacanţă şi au ajuns chiar să-şi înveţe părinţii şi bunicii cum să culeagă bine planta. Unii ar zice că se profită de pe urma acestor copii, însă nu este deloc aşa, mai ales că mulţi dintre ei vor rămîne pe aceste meleaguri, învăţînd de mici cum să protejeze natura. Cei interesaţi de cules sînt femeile şi copiii, pentru că bărbaţii merg la cîmp sau la lemne.

Un kilogram de arnica se culege de pe circa 20-30 de metri pătraţi, în aproximativ o oră, însă culegătorii experimentaţi pot face acest lucru în 20 de minute, astfel că se poate ajunge şi la 1.000.000 de lei vechi cîştigaţi într-o zi. În fiecare zi, la ora 5:30, o maşină de la centrul de cercetare ia calea cătunelor pentru a aduna sacii cu flori. Ca parte a proiectului, localnicii şi-au făcut propria firmă, dar dr Florin Păcurar spune că încet, încet ei vor trebui să înveţe să se descurce singuri, deoarece momentan el, în calitate de coordonator al proiectului, le mai dă sfaturi şi îi ajută, pentru că, dacă nu se exploatează durabil, afacerea pică. După cules, florile sînt uscate într-o clădire special amenajată unde au fost montate sobe de saună aduse din Germania. După uscare, sînt ambalate în cutii de carton, etichetate şi trimise cu tirul la Weleda Naturals din Germania, firma care produce şi vinde produsul final obţinut din florile de aici.

EFECTE TERAPEUTICE. Uleiurile şi tincturile obţinute din arnica sînt folosite atît în medicină ca antiinflamator şi antialgic, cît şi în industria cosmeticelor. În medicină se folosesc pentru luxaţii, dureri, înţepături, reumatism, arsuri, vînătăi, medicina sportivă fiind practic cea care ar putea beneficia din plin. În cosmetică, uleiurile se folosesc pentru masaj. Iniţial, tincturile de arnica au fost obţinute experimental în cîteva laboratoare din Cluj, sticluţele de 50 ml fiind vîndute la poarta Gheţarului de la Scărişoara, însă din cauza interesului scăzut al turiştilor a devenit mult mai profitabil să fie vîndute în Occident. O strînsă colaborare există acum cu Weleda Naturals, singurul neajuns este că nemţii, din păcate, nu vînd produsele şi în România. „Pentru cercetătorii străini, această plantă este foarte interesantă, pentru că în ţările de unde ei provin arnica a dispărut. La noi nici nu prea se cunoaşte această plantă. Anul trecut au venit aici 35 de oameni de ştiinţă de la Centrul Naţional de Biodiversitate din Suedia”, a spus dr Florin Păcurar.

CERCETAREA ARNICĂI, LA ÎNCEPUT.

În fiecare an, o echipă de inspecţie formată din patru oameni de la Weleda Naturals din Germania vine să verifice dacă procesul de recoltare şi uscare se face corect, uneori vine şi fără să anunţe.

La începutul lunii iulie 2008, un nou contract de colaborare pe o perioadă de patru ani a fost semnat cu cei de la Weleda, dar certificarea activităţii de recoltare şi uscare se face de o firmă din Cluj. Profesorul dr Viorel Florian de la aceeaşi universitate clujeană este fitopatolog şi este fascinat de felul în care se dezvoltă această plantă. Rădăcina arnicăi este practic învăluită de o ciupercă, micoriza, relaţia de simbioză fiind una foarte ciudată. Micoriza acoperă 20% din rădăcina plantei, care îi dă necesarul de zaharuri pentru a trăi şi oferă arnicăi 80% din mineralele de care floarea are nevoie să existe. Arnica creşte în păşuni care sînt bine cosite, unde nu se păşunează intensiv şi mai ales unde nu intervine omul, mai ales prin tăierile de lemne. S-a dovedit că acolo unde micoriza a dispărut din cauza impactului uman, şi arnica i-a urmat calea.

Profesorul stă într-o cabănuţă de maximum 12 mp, cu etaj, aflată în incinta centrului de cercetare. La parter are microscoapele, iar la mansardă doarme. „Anul trecut, din cauza lipsei condiţiilor climatice pentru dezvoltarea plantei, nu s-au recoltat decît 200 kg. Nu se cunoaşte biologia speciei şi vrem să o aprofundăm. Nu se ştie cum face florile, cînd şi vrem să aflăm. Dacă anotimpurile nu sînt anotimpuri, arnica nu se face”, a spus profesorul Florian. În România, abia acum se încearcă la Cluj obţinerea acestor uleiuri şi tincturi la scară largă.

Neamţul, tot neamţ

Albert Rief, şeful primului proiect legat de arnica, văzuse în peregrinările sale prin Apuseni o casă de moţi cu acoperiş de cetină. A hotărît să găsească meşteri care să poate face acelaşi lucru pentru un mic muzeu etnografic pe care voia să-l înfiinţeze la Gheţar, aproape de intrarea în peşteră, care să funcţioneze şi ca punct de informare turistică. A plătit din propriii bani 5.000 de euro. Mai greu a fost să găsească oamenii care să facă acest tip de acoperiş, mai ales că dispăruse această tradiţie.

Acum, Albert Rief are un nou proiect, acela de a înfiinţa o gospodărie tradiţională de moţi unde turiştii să poată vedea cum au trăit oamenii de aici. Cînd afacerea cu arnica a început să meargă binişor, Florin Păcurar a vrut să returneze banii, însă Rief a refuzat, spunînd că este un cadou de la el pentru această zonă. Poate neamţul a vrut să dea o replică localnicilor care îşi acoperă toate clădirile cu azbociment, importat din Ungaria. Mai mult, ei culeg şi apa de ploaie scursă de pe acest tip de acoperiş şi o folosesc pentru uzul propriu şi pentru animale. Moţii din Gîrda de Sus habar nu au că „azbestul” nu se mai foloseşte în construcţii pentru că este nociv pentru oameni.

Secretele recoltării

Localnicii din cătunele Gîrdei au fost învăţaţi cum să recolteze floarea şi, pentru a-i ajuta şi mai mult, a fost editat de WWF, Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj, Darwin Initiative şi Primăria Gîrda de Sus un manual. Florile nu trebuie culese atunci cînd sînt umede, ci numai dacă sînt zvîntate. Arnica poate fi culeasă începînd cu jumătatea lui iunie pînă la jumătatea lunii iulie, numai între ora zece dimineaţa şi cinci seara, numai pe vreme însorită, nicidecum pe ploaie. Pentru a-şi păstra proprietăţile, florile trebuie adunate numai în saci de tifon, saci pe care studenţii veniţi în practică aici îi dau oamenilor. O arnica are trei flori, dar numai două se pot culege, tocmai pentru a lăsa planta să îşi continue dezvoltarea. Se culeg numai florile tinere şi deschise.

Cf. sursa.

Slujba, acatistul şi paraclisul Sfântului Ştefan cel Mare al Moldovei

Acatistul Sfântului Ştefan cel Mare (231 kb)
Slujba Sfântului Ştefan cel Mare (616 kb)
Paraclisul Sfântului Ştefan cel Mare (106 kb)
Paraclisul Sfântului Ştefan cel Mare – notaţie psaltică (413 kb)

Cf. sursa.

Actul de canonizare a Sfântului Ştefan cel Mare al Moldovei

Tomosul de canonizare
a Sfântului Ştefan cel Mare

TEOCTIST
Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei
şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Părintele luminilor, iar de la noi, Patriarhiceşti binecuvântări.

Cuvios lucru este şi plin de folos duhovnicesc pentru credincioşii Bisericii de a se arăta plini de evlavie, a cinsti şi a pomeni, prin slujbe şi prin cântări, pe cei ce s-au arătat bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa lor pământească. Lauda care se dă celor ce trăiesc în chip virtuos se îndreaptă către însuşi Dumnezeu, de la care izvorăşte oamenilor toată virtutea, precum ne învaţă Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: „iar lauda celor bune înflăcărează şi îndeamnă pe credincioşi”.

„Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu.

Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni, a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat.

Smerenia noastră împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului Voievod bineplăcut lui Dumnezeu, la faptele şi împlinirile lui şi purtând grijă de folosul obştesc al credincioşilor, iar pe de altă parte ţinând seama de cele arătate de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care a cerut ca amintirea zilei trecerii la cele veşnice a Marelui Ştefan, să fie aşezată ca zi de pomenire a Sfântului,

Urmând obiceiul obştesc al Bisericii şi rânduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi.

Pentru aceasta, urmând rânduiala canonică şi sinodală

şi chemând în ajutorul nostru Puterea Celui Prea Înalt,

HOTĂRÂM:

Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor,

Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei
să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii,

cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie,

fiind înscris în sinaxar, cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre cu numele

„DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.

Spre veşnică cinstire, dovadă şi încredinţare despre cele ce am hotărât,

s-a întocmit acest Tomos Patriarhal şi Sinodal de Canonizare

spre a fi adus la cunoştinţa credincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române

şi tuturor evlavioşilor români, oriunde ar trăi aceştia.

Dat în Bucureşti, anul mântuirii 1992, luna iunie, ziua a douăzecea.

Documente cf. sursa.