Din rândul poemelor care exprimă în mod clar o viziune ortodoxă asupra vieţii, dintre cele care s-au publicat până acum, face parte şi poezia Gelozie. În ea aflăm un detaliu biografic absolut interesant despre Eminescu şi anume acela că poetul s-a împotrivit la început ispitelor desfrânării şi nu oricum, ci aşa cum prevede Filocalia, învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfinţilor Părinţi, prin păzirea minţii curate şi lupta cu gândurile. Nu este acesta unicul caz, ci ne amintim şi de un alt poem, în care Eminescu versifica învăţăturile Sfântului Nicodim Aghioritul despre paza gândurilor şi a simţurilor (vezi aici). Aceste poeme ne oferă imaginea inedită până acum, a unui Eminescu ca adevărat nevoitor ortodox, conform cu prescripţiile Bisericii. Aşadar, versurile poeziei anunţate sunt următoarele:

Gelozie

Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înlăuntrul astei inemi.
Voi pune uşei mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.

Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie
.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?
Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mpotrivă
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,
Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,
Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri

Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug
S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;
Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…
Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…

Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac
De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi au faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minţii-mi, vai!,
Era doar începutul frumos al unui leş…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Şi că priviri grozave, ca mâini fără de trup,
Se întindeau asupra-ţi cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimei cămări
Şi-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă
Ca marmora de albă, cu gene lăcrămoase,
Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…
Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.

Mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci,
Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.
Se nalţă şi recade şi murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el
[oceanul] e de jalea luminei celei reci…
În veci de el departe şi el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vreodinioară,
El ar simţi că-nlăuntru-i
[luna] cu ceru-ntreg coboară
Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupra-i şi-n el c-un univers.

Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi
Şi mişti în al meu suflet un ocean de patemi.
Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării
– Ah, în deşert, nici nu pot ca să te dau uitării –
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii
Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii
Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă,

Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.

Poemul acesta cuprinde, în esenţă, într-un mod magistral, sinteza unui întreg bildungsroman. Sau, altfel spus, avem aici toată biografia iubirii în viaţa lui Mihail Eminescu.

Primele versuri (prima strofă) vorbesc despre zăvorârea casei sufletului şi încuierea uşii simţurilor pentru a putea intra înăuntrul său, unde să se roagă şi să cugete în pace. Versurile amintesc şi de binecunoscutul verset din Psaltire pe care îl cântăm la fiecare Vecernie: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3). Dar şi de învăţătura Mântuitorului, care ne cere să intrăm în cămara inimii şi să închidem uşa simţurilor, atunci când ne rugăm: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Mt. 6, 6).

Acea gelozie / Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie nu este altceva de gelozia cea bună care se numeşte râvnă sau zel, după cum şi Dumnezeu este zelos şi este urâtă înaintea Lui închinarea la alţi zei: Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos (Ieş. 20, 5). Eminescu mărturiseşte aşadar că, la începutul tinereţii sale, a căutat să fugă de închinarea la „idolul feminin” şi în acest sens se înţelege şi titlul poeziei, Gelozie, ca râvnă pentru a evita închinarea la idolii patimilor.

Eminescu mărturiseşte că a înţeles şi cunoştea faptul că săgeţile erosului produc dureri (Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene / E chiar durerea însăşi a vieţii pământene), că patima erotică aduce tulburare şi suferinţă în suflet şi trup, aşa după cum şi Sfânta Scriptură ne repetă în mai multe rânduri. De aceea s-a ferit să aprindă al patimilor rug, pentru a nu înfrâna zborul cugetării. De unde se înţelege că cele două nu pot merge împreună. Poezia modernă şi postmodernă însă promovează din plin toate patimile umane, ca sursă a „inspiraţiei şi gândirii artistice”. Dacă îl concepem pe Eminescu ca primul mare – cu adevărat – poet modern român, trebuie totuşi să acceptăm că modernitatea sa este paradoxală, în contextul arealului spiritual ortodox în care el a apărut şi s-a dezvoltat.

Strofa pe care am redat-o cu litere italice reprezintă, în întregime, versificarea unei învăţături a Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la gândurile desfrânate, în care acesta recomandă ca antidot al acestor gânduri cugetarea la nimicnicia şi neputinţa trupului feminin, care pare atât de frumos, dar este atât de vulnerabil în faţa timpului, a bolii şi a morţii. Pasajele din Sfântul Ioan Gură de Aur, la care ne referim, puteau fi cu uşurinţă aflate de către Eminescu într-o carte a Sfântului cu titlul Mărgăritare, tipărită la noi prima dată, în traducerea românească a fraţilor Radu şi Şerban Greceanu, în 1691. Mai înaintea lor însă, Sfântul Neagoe Basarab, în Învăţăturile către fiul său, transpunea astfel cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care privea critic spre deşertăciunea celor părut frumoase ale lumii acesteia:

Au doar nu sunt toţi ţărână? Au nu sunt toţi pulbere? Au nu sunt toţi plini de împuţiciune? Au nu ne sunt acum urâte oasele celor ce ne erau odată dragi? O, mare nevoie şi greutate! Unde este cum obrazul [frumuseţea obrazului, a feţei – vezi obrăzar de ceară la Eminescu – n.n.]? Iată, s-a înnegrit. Unde este rumeneala feţei şi buzele cele roşii? Iată, s-au veştejit. Unde este clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, se topiră. Unde este părul cel frumos şi pieptănat? Iată, au căzut. Unde sunt grumazii cei netezi [gâtul cel neted]? iată, s-au frânt. Unde este limba cea repede şi desluşită? Iată, a tăcut. Unde sunt mâinile cele albe şi frumoase? Iată, s-au deznodat [dezmembrat]. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde este înflorirea statului [a trupului]? Iată, a pierit. Unde sunt unsorile şi zulufiile cele cu miros frumos? Iată, s-au împuţit. Unde este veselia şi dezmierdările tinereţilor? Iată, au trecut. Unde sunt părerile şi nălucirile omeneşti? Iată, se făcură ţărână, că ţărână au fost.

În altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea:

Când tu de pildă vezi vreo femeie frumoasă, şi simţi ceva pentru dânsa, să n-o mai vezi deloc, şi atunci ai scăpat. Şi cum am să pot a n-o mai vedea, zici tu, [fiind] atras de pofta de a o vedea? Predă-te pe sin-ţi altor îndeletniciri: cărţilor folositoare, de pildă, îngrijirilor de cele necesare, epitropisirei şi îngrijirii de orfani, ajutorării celor nedreptăţiţi, rugăciunilor, filosofiei pentru cele viitoare; cu de-acestea ocupă-ţi sufletul. (…)

Pe lângă toate acestea mai gândeşte-te şi la aceea, că adică ceea ce vezi nimic altceva nu este decât flegmă şi sânge [cuvinte reproduse identic de Eminescu într-un alt poem, despre care vom vorbi mai jos – n.n.] şi suc al unei hrane trecute în putrezire. (…) Deci…nu te uita numai la frumuseţea ei, ci coboară-te mai afund cu gândirea şi atunci dezvelind cu raţionamentul acea pieliţă frumoasă, priveşte cu amănunţime cele ce sunt sub dânsa. (…) Dar poate că ochiul acelei femei este umed şi zburdalnic în privire, sprâncenele sunt frumos întinse şi genele bat în vânăt şi fecioara este blândă şi căutătura liniştită. Decât, priveşte bine şi aici şi vei vedea că nimic nu este decât nervi şi vine şi membrane şi artere. Însă tu închipuie-ţi ochiul acesta îmbolnăvit, îmbătrânit, veştejit de tristeţe, umflat de mânie, cât de greţos este, cât de iute se nimiceşte şi cum dispare mai repede decât cele scrise. [1]

Dacă ceea ce pare iubire pentru o femeie nu depăşeşte această probă, a trecerii în orice condiţii peste aspectele exterioare, înseamnă că îndrăgostirea nu este faţă de fiinţa ei, ci este doar o aprindere pătimaşă a simţurilor în faţa unui trup frumos. De aceea, dragostea pentru o femeie poate să se manifeste şi duhovniceşte, atunci când cineva înţelege şi iubeşte chipul cel veşnic al sufletului său, fără a implica relaţii trupeşti şi pătimaşe.

Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur s-a răspândit în tot creştinismul şi poate fi regăsită, şi fără a fi citat Sfântul Ioan, în omiliile multor Părinţi ortodocşi, dar şi în ale unor predicatori catolici sau greco-catolici – vezi Petru Maior, etc.

Expresia priviri grozave, ca mâni fără de trup i-a fost inspirată lui Eminescu de către Sfântul Vasile cel Mare, – după cum a arătat Virgil Cândea – şi care ne pune în temă cu faptul că privirea nu este nevinovată, ci are un puternic caracter tactil. Privirea cu patimă către o femeie şi dorirea ei, chiar şi numai în gând, reprezintă o posesiune autentică a ei, la fel de vinovată ca şi atunci când este săvârşită cu fapta. Aici însă Eminescu foloseşte această expresie în sensul că aceleaşi mâini ale privirii, care se puteau întinde doritor spre o femeie, el le întindea asupra ei pentru a îndepărta obrăzarul de ceară, iluzia frumuseţii, învelişul care acoperă goliciunea oaselor noastre.

Din versuri ca acestea (şi sunt destule de acest fel în poezia lui Eminescu), putem deduce că filosofia lui Eminescu despre „iluzia” vieţii nu trebuia neapărat să aştepte etapa studiilor sale vieneze şi a lecturilor filozofice din Schopenhauer sau din literatura sanscrită pentru ca să se contureze. Faptul că viaţa este „vis” şi „iluzie” nu este nicio noutate pentru gândirea creştin-ortodoxă.

Partea a doua a poemului, care urmează acestor versuri, reprezintă un alt episod al vieţii sale, cel al îndrăgostirii, şi care, reafirmăm, este chintesenţiat în acest poem în mod magnific. Despre aceasta însă nu mai dorim să mai discutăm acum, mai ales că am spus deja câteva lucruri esenţiale în articolul de aici.

Dorim numai să remarcăm expresiile a inimii cămări – pe care şi Rosa Del Conte o recunoştea ca fiind indubitabil de sorginte isihastă – şi ocean de patimi, care aparţin limbajului bisericesc. De asemenea, versul ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii, din finalul poemului, ne oferă o interpretare mult mai limpede şi mai sigură a mult mai elipticelor şi mai enigmaticelor versuri din Odă (în metru antic):

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Dacă în Odă, poetul îşi compara chinurile pătimirii sale din dragoste cu cele ale lui muribunzilor Nessus sau Hercule, aici se compară cu Tantal în iad. Dorinţa sa era ca femeia să se mântuiască prin durerea suferită de el (să-mi rasai din marea de suferinţi, înaltă), şi el însuşi, după cum ne spune în Odă, să poată reînvia luminos ca Pasărea Phoenix. Iar Pasărea Phoenix a fost împropriată ca simbol al Învierii de către literatura apologetică creştină încă din primele secole ale creştinismului.

Cu acelaşi sens folosea Sfântul Antim Ivireanul, în didahiile sale, imaginea Păsării Phoenix, în predica pe care a rostit-o la moartea doamnei Stanca, fiica Sfântului Constantin Brâncoveanu, întâmplată cu puţin timp înainte de mazilirea şi martirizarea acestuia (şi pe care ea le-a profeţit în cuvinte care au părut tuturor, în acea clipă, o aiurare pe patul de moarte).

însă poemul Gelozie nu este singurul din opera eminesciană în care descoperim mărturisirea cunoaşterii de către poet (reprezentând, foarte posibil, un aspect autobiografic) a luptei cu patima concupiscenţei şi cu gândurile puternic senzualiste. Astfel călugărul din finalul poemului Feciorul de împărat fără de stea (sau Povestea magului călător în stele), nu se poate aduna întru sine, în ciuda sforţărilor, nu-şi poate aduna mintea în rugăciune şi isihie, tocmai din cauza gândurilor de acest fel, după cum ne relevă versurile pe care le vom cita mai jos:

Atunci el se retrage în muri de mănăstire
Şi capul şi-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărţi. (…)
În van pune pe suflet greoile cătuşe
De gânduri uriaşe, de-nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a-nchis a lumei uşă
La visele ei turburi, cu mari deşertăciuni
;
Pe focul cugetărei a presărat cenuşă,
Ci sub cenuşă-ard încă consumatori cărbuni.
Atunci
[înţelege că] visul mărirei s-a şterge-n a lui gând
Când peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul-îl fuge – şi-n ţărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniştea-i ce s-a dus,
Dar vai! ş-acolo-l urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.
Aici visarea-i e-adânc-omorâtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus
.
Lumeşti gânduri într-alt chip împleau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu – la Dumnezeu.

În aceste versuri eminesciene nu se descrie nimic altceva decât lupta ascetică, pe care o poartă monahii şi lucrătorii rugăciunii isihaste, cu gândurile pătimaşe, cu focul gândurilor demonice care readuce înapoi în inimă şi în minte iubirea şi alipirea de cele deşarte ale lumii. Eminescu secondează poetic experienţa mărturisită a mulţi Sfinţi Părinţi şi nevoitori ortodocşi, conform cărora, dintre toate patimile omeneşti, slava deşartă (visul mărirei, zice Eminescu) şi desfrânarea sunt cele care ne luptă cel mai mult, chiar dacă omul se retrage în pustie. Acestea mor ultimele, dacă nu cumva ne conduc până la groapă şi nu scăpăm de ele decât după moarte, prin mila şi harul lui Dumnezeu.

Imaginea visării sau a nălucirii care în chip de femeie s-arată-n aer sus reprezintă iarăşi, în modul cel mai evident cu putinţă, o parafrază din literatura ascetică, din acele pasaje care ilustrează capcanele demonice numeroase şi felurite din viaţa monahilor şi mai ales a sihaştrilor, a eremiţilor. N-am şti acum să vă oferim o trimitere foarte precisă, însă lăsăm discuţia deschisă.


[1] Explicarea Epistolei a II-a către Corinteni a celui între Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepicopul Constantinopolei, trad din lb. elină, ediţia de Oxonia, 1845, de Arhiereu Theodoie A. Ploeşteanu, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1910, Omilia a VII-a, p. 112-113.

II

Aceeaşi gândire împrumutată din literatura patristică şi isihastă, de la Sfântul Nicodim Aghioritul (în prima strofă, despre păzirea simţurilor şi paza minţii), Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Vasile cel Mare, se regăseşte intactă şi în poemul Când te-am văzut, Verena…:

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi:
Zăvor voi pune minţi-mi, simţirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.

Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţână de păru-i despoiată,
Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atunci naintea minţi-mi? Vai!

Nu-mi mrejuai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vreodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.

Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme
Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,
Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

De dulcea iscodire eu mă feream în lături.
În veci cătam în suflet mânia s-o întărât,
Ca lumea şi-a ei chipuri să-mi pară vis deşert

De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.

Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
Ziceam – şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii
[deşarte].

Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri [Venera, Afrodita],
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii –
Deci în zadar ţi-e gura frumoasă, ochii tineri.

Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă.
De nu – atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

Eminescu – se vede din această poezie – avea o concepţie isihastă asupra gândirii şi simţirii umane. Potrivit cu aceasta, inima omului se maculează prin gândurile rele, de inspiraţie demonică, cu care mintea umană acceptă să convorbească mai întâi şi apoi le primeşte ca şi cum ar fi ale sale. Omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu decât dacă are inima curată, dacă are ochii inimii luminaţi.

Şi pentru a ajunge la curăţia inimii, trebuie să-şi păzească mai întâi mintea curată şi neîntinată. Şi acest lucru nu îl poate împlini decât prin paza gândurilor, prin vegherea însoţită de rugăciune asupra gândurilor care bat la poarta minţii şi vor să o convingă de autenticitatea lor.

De aceea, mintea nevoitorului isihast trebuie să se lupte cu gândurile şi să le respingă, să nu le accepte în interiorul minţii şi al sufletului său, pentru că acesta este începutul păcatului, dorinţa sau pofta, al cărei sfârşit este păcatul cu fapta. Vedem că Eminescu reproduce întocmai în poemele sale concepţia isihastă despre lupta duhovnicească cu gândurile şi cu patimile, lupta cu minţile demonice.

Şi nu vedem nici un impediment de a considera amănuntele acestea ca ilustrând aspecte autobiografice foarte reale. Poetul ştia că prin poarta ochilor şi apoi prin uşile gândirei şi imaginaţiei intră poftirea frumuseţii, adică patima desfrânării în suflet. Prin ochiul care vede şi prin mintea care consimte să primească gândurile din afară, aşa pătrunde gândul păcatului în casa sufletului şi în cămara tristei inemi.

Ca şi isihaştii dar şi precum întreaga înţelepciune vetero şi neotestamentară, Eminescu susţine că desfrânarea înseamnă jertfire a fiinţei umane şi a celei mai bune componente a ei, mintea curată şi sfântă, pe-al patimilor rug. Pentru această iubire necurată şi pătimaşă, omul trebuie să plătească, cu al gândurilor sânge, după zice poetul. Adică, cu degradarea dureroasă a atributului său esenţial de fiinţă raţională, de chip al lui Dumnezeu, de stăpân peste patimile iraţionale, dezumanizante. În alt poem, Eminescu spunea că a dăruit femeii partea cea mai bună / Din inima-mi şi minte (Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!).

Şi tot în conformitate cu învăţătura ortodoxă isihastă este şi afirmaţia poetului că şi-a direcţionat mânia împotriva tentaţiilor lumeşti (căci Ortodoxia învaţă că mânia, partea irascibilă a fiinţei umane, trebuie să o concentrăm asupra patimilor şi păcatelor noastre şi nu împotriva aproapelui) şi că se educa să contemple lumea ca pe un vis deşert – ceea ce constituie o mărturie irefutabilă că lumea ca umbră şi vis (precum şi lumea ca teatru – vezi şi articolul de aici) sunt principii vechi în viaţa şi gândirea eminesciană, însuşite încă din fragedă tinereţe, din arealul său religios tradiţional de existenţă, sunt ale cugetării patristice ortodoxe şi nu ale filozofiei brahmane sau budiste.

Pedagogia Sfântului Ioan Gură de Aur – din ale cărui omilii am citat mai devreme în acest articol – este reprodusă în poezie într-un mod aproape identic, Eminescu utilizând chiar termenii hrisostomici, în acele versuri şi în acea strofă subliniată de noi, atunci când vorbeşte despre alcătuirea feţei ispititoare, din sânge şi din flegmă.

Şi mai sunt şi alte poeme în care Eminescu recurge la mărturisirea practicării acestei strategii duhovniceşti recomandate de dumnezeiescul Patriarh al Constantinopolului, ca spre exemplu Iar faţa ta e străvezie, în care se spune:

Dar în curând şi nicio umbră
Din frumuseţea ta n-a fi –
Trei zile numai vei fi astfel
Apoi…, apoi vei putrezi.

Pământ nesimţitor şi rece
De ce iluziile sfermi?
De ce ne-arăţi că adorarăm
Un vas de lut, un sac de viermi?

O altă poezie (M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire) surprinde acurateţea confesiunilor poetului cu privire la experienţa amoroasă, într-o direcţie convergentă cu cele menţionate mai sus:

Ai fi ucis şi capul şi inima din mine
Dacă-n a tale lanţuri eu m-aş fi prins mai bine.

(…)
Cum mulţumesc eu soartei că am scăpat de tine
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moştenit.
Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit.
Acele nopţi turbate de doruri şi suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urât!
Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi…

În acelaşi timp, în lirica sa, Eminescu mărturiseşte că ţelul final al căutărilor lui era o femeie curată şi sfântă, neatinsă de morbul desfrânării, care să-l iubească cu toată inima, precum vedem în poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, la care ne-am referit şi puţin mai devreme:

Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun – arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patemi
Şi eu… eu îl voi crede, în stare tot să cred:
– Numai a ei făptură de înger dac-o văd –

Că niciodată buza n-atinse-o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaus
Pe-o faţă bărbătească… că ea nu s-a adaos
În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieţi…
Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi?

Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns –
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

Însă există astfel de fecioare sfinte în Ortodoxie. Doar că în literatura română sunt extrem de rare evocările unei astfel de persoane, fie că scriitorilor nu le-a fost dat să o întâlnească, fie că nici nu au căutat-o, poate, mulţi dintre ei. Una dintre rarele evocări ale unei asemenea personalităţi puternice feminine, în stare să nu primească ispita, o aflăm în poemul Dăscăliţa (vezi aici), din lirica cea cu profunde reverberaţii ortodoxe a lui Octavian Goga. Poate vom mai vorbi despre ea. Dar nu sunt multe poeziile care să fericească virtutea fecioriei şi a purităţii sufleteşti.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: