Dorinţa de a cunoaşte sinagoga

Am dorit să văd de mai mult timp cum e înăuntru, să iau contact cu…”duhul clădirii”, pentru că intuiam că am să aflu ceva important despre mentalitatea evreiască actuală şi despre substratul „spiritual” care o animă. Am scris despre sancţionarea noastră la intrare…în articolul Despre ocultări oculte. Şi, ştiind că lucrurile sunt privite în termenii fanatismului sau ai ritualismului inflexibil, în sensul că nu pot să intru în clădire dacă nu îmi pun acoperământul evreiesc pe creştet…nu am mai încercat să bat la porţile închise.

Apropo! Pentru comunitatea evreiască românească din Bucureşti închiderea între pereţii proprii şi intoleranţa vizavi de credincioşii ortodocşi care vor să viziteze locaşurile lor de cult nu e de bun augur, ci arată că ne privesc prin lentile reci şi respingătoare. Peste tot găsim numai uşi închise [ şi la cimitire şi la sinagogi], deşi nu cred că sunt secrete de stat înăuntru, oameni care nu vor să vorbească cu noi când aud că suntem preot, deşi cei de la poartă sau administratorii se declară români ortodocşi sau sunt români evrei şi nu …tătari sau ostrogoţi care nu ar înţelege ce vrem: să privim…şi să plecăm.

Este inexplicabilă în termenii decenţei democratice reticenţa, conservatorismul la privit, plierea între uşile proprii a credincioşilor evrei…atâta timp cât la creştinii ortodocşi intră în Biserici şi musulmanul şi evreul şi chinezul, privesc, fotografiază şi pleacă…şi nu credem că ne-a întinat locaşul şi nici nu ne-a furat…pictura de pe pereţi.

Credem că se poate face diferenţă şi în acest caz, între îngăduinţa şi toleranţa ortodocşilor şi între privitul suspicios şi intolerant al evreilor. Ar fi un minus imens dacă noi ne-am închide Bisericile în faţa celor de altă credinţă, dacă nu i-am lăsa să privească şi dacă nu le-am explica ce rost au lucrurile din Biserică pentru noi sau dacă le-am impune nu ştiu ce să facă, ca să intre la noi în Biserică.

Dacă omul nu crede ca mine, nu e ortodox…de ce să îi impun nu ştiu ce lucru ca să îmi vadă/să-mi viziteze Biserica? La ce mi-ar folosi dacă ar face nişte lucruri sau gesturi…în care nu crede şi pe care, în lăuntrul său, le detestă?

Unde este Mămulari?

Acest lucru m-a întrebat bărbatul pe care vi l-am arătat în fotografii. Ieşisem să mă destind puţin şi să fac cumpărături…Şi, văzând că vor să meargă la templu, pe loc, am consimţit să îi conduc. Mi-am dat seama că e voia lui Dumnezeu să fac asta, pentru că am simţit în adâncul inimii mele că are sens…atât întrebarea…cât şi starea de spirit pozitivă pe care o emana bărbatul.

Mămulari…e strada celui de-al doilea templu evreiesc din Bucureşti, devenit muzeu.

Pentru că eram peste program…paznicul a fost intratabil. Am plecat de la…muzeu…la sinagoga din linkul de deasupra. Acolo…tot peste program. Dacă paznicul nu ne-a dat câştig de cauză…administratorul sinagogii ne-a privit cu îngăduinţă [ se pare că i-a ieşit ceva…], însă, pentru că eram cu barbă şi cooptat de grupul de evrei…preotul ortodox a fost introdus în sinagogă, lăsat cu şapca de soare pe cap şi toţi au fost binevoitori…

Şi iată cum s-a soluţionat dorinţa mea de vreo 7-8 ani de a vedea sinagoga: când a vrut Dumnezeu şi când m-am aşteptat cel mai puţin! Iniţial nu credeam că grupul meu va fi atât de îngăduitor cu mine. Însă, văzând că ştiu teologie ebraică, că le pot explica anumite lucruri de arhitectonie, că pot vorbi cu mine despre filosofie, politică sau mondenităţi, fără să mă plătească în vreun fel…au fost foarte deschişi, amabili…şi m-au făcut să par unul de-a lor cu acte în regulă.

Ce m-a făcut să le fiu ghid

Două lucruri mari şi late: 1. Orice locuitor al unui sat sau al unui oraş trebuie să aibă amabilitatea de conştiinţă de a lăsa o impresie bună celor care îi vizitează urbea şi 2. familia aceasta în sine mi-a dat sentimentul din prima că e formată din oameni cu care se poate trata, discuta şi că nu am de-a face cu doi evrei fundamentalişti ci cu oameni deschişi dialogului. S-a dovedit în cele din urmă că intuiţia noastră iniţială a fost corectă: au fost doi oameni speciali, cu ample cunoştinţe şi cu bun simţ, deşi mi-au mărturisit faptul că nu sunt …prea religioşi. Însă, din cele pe care le-am discutat cu ei preţ de o oră şi ceva…aveau cunoştinţe temeinice despre credinţa lor şi despre istoria lui Israel.

Cum e să intri înăuntru şi…ce-am trăit în sinagoga mare

E un lucru firesc să intri înăuntru. Ar trebui să fie un lucru firesc tot timpul acela de a putea să ne vizităm locaşurile unii altora, să putem să discutăm unii cu alţii, să avem dreptul de a avea păreri diferite…dar pentru părerile şi credinţele noastre…să nu ne luăm reciproc gâtul unul altuia.

Intrarea în sinagoga mică…din punct de vedere duhovnicesc, nu a avut pentru mine…un impact deosebit. Am fotografiat şi filmat ca într-o sală de muzeu. M-a surprins faptul că orice evreu poate să urce până la altar şi chiar să atingă obiectele de cult principale. De ce? Pentru că ştim ce restricţie imensă era pentru preoţi şi arhiereu în cadrul templului vechitestamentar. În filmele pe care le-am pus pe blog se vede acest lucru. Poate că e vorba de o îndrăzneală nepermisă a grupului nostru…şi, dacă ar fi fost un rabin cu noi…ne-ar fi pus la respect.

Eram în stare de rugăciune interioară…bineînţeles lucru pe care nu l-a sesizat nimeni din grupul nostru extins. Lucrurile pe care le voi mărturisi imediat…nu le-a observat nimeni la mine, ci au fost…întâlnirea mea reală cu…sinagoga reală.

Pentru cineva care nu are nimic de-a face cu viaţa duhovnicească ortodoxă şi cu deosebirea duhurilor/dracilor nu poate să înţeleagă nimic din ceea ce am să scriu acum…şi pot fi acuzat de sentimentalism subiectivist sau de…scorneli. Însă, credem că pentru cei care înţeleg realitatea plină pe care o vom mărturisi lucrurile au cea mai mare importanţă.

Am stat preţ de 15-20 de minute în sinagoga mare…şi, de la intrare, am început să percep…la nivel duhovnicesc, răceala personalistă din faţa altarului. Sintagma răceala personalistă reprezintă însăşi…”duhul sinagogii”, adică subiectul principal al articolului de faţă. Intrasem acolo cu rugăciunea în mine, în lăuntrul meu…şi deodată a început să se producă un fenomen interior bulversant pentru cine nu a mai trăit aşa ceva. Adică ? Într-un timp record, preţ de două-trei minute am trecut de la starea mea interioară isihastă…la o rapidă centrare a sufletului meu pe cerebralizarea a ceea ce percep în jur.

Mai pe înţeles, nu am mai avut puterea să mă rog [ eram şi epuizat fizic şi mental şi asta a favorizat „transformarea” mea bruscă], s-a aşezat un văl pe inima mea, mi s-a dus starea de simţire a bucuriei şi a comuniunii, care e starea proprie pentru un creştin ortodox care practică rugăciunea inimii, cu toate păcatele sale, şi…am devenit o minte de o luciditate înspăimântătoare pentru mine însumi. Bineînţeles eu în tot acest timp, de reale şi adânci transformări interioare, am fotografiat, am filmat, vorbeam cu cei din grupul nostru, cu angajatul care ne facilitase intrarea…şi introspecţia mea/experierea „duhului sinagogii” era paralelă cu realitatea pe care o percepeau ceilalţi.

Dumnealor erau în alt „duh” decât mine, şi, se pare, că am fost singurul…care am avut „această problemă”. Admiram splendida construcţie, cu o arhitectonie fastuoasă, care mi-a plăcut la nivel muzeal…însă, la nivel spiritual experiam ce înseamnă „genialitate evreiască”. Atunci am înţeles pentru prima dată, atunci, în mijlocul sinagogii, privind spre altar, în timp ce filmam…care e „sursa” genialităţii evreieşti…pentru că o experiam pe propria mea piele…şi m-am cutremurat.

Cu aparatul în mâini m-am rugat în adâncul inimii mele: „Doamne Hristoase, strică casa aceasta…şi adu-i ca pe Pavel pe toţi la Tine…ca să-şi vadă orbirea lor!”. Rugăciunea mea a fost rugăciunea evreului autentic, a evreului Noului Legământ care e creştinul ortodox, şi care doreşte, cu râvna lui Dumnezeu, ca să se strice minciuna…pentru ca să împărăţească adevărul. Aceeaşi râvnă bună exista în evreul vechitestamentar care dărâma idolii, care nu suporta dumnezei străini…şi prin asta nu era un anarhic. Însă Dumnezeu face toate câte doreşte şi când doreşte!…

Şi aceasta, pentru că am experiat atunci ce înseamnă să ai o minte bună, de care se lipeşte dracul subtilităţilor şi ajungi să tai firul în o mie, să vezi lucruri din ce în ce mai fine la nivel tehnic şi de strategie…dar fără lumina lui Hristos, fără lumina necreată în fiinţa ta, fapt pentru care producem o genialitate oarbă, o fineţe care nu mântuieşte…ci huleşte pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Înaintea altarului şi în faţa altarului, sus, unde am filmat într-un moment de neatenţie providenţială a administratorului…am trait cel mai acut prezenţa demonilor subtilităţilor luciferice, care emana din ei, la nivel personal, de la persoana lor la persoana mea…o răceală ca briza mării sau ca atunci când mănânci îngheţată şi…m-au făcut de o claritate uluitoare, în aşa fel, că puteam gândi atât de logic, încât m-am înspăimântat pur şi simplu. Dar cui puteam să spun acest lucru?!

Vrând să văd câte de „logici” sunt aceşti draci mi-am reprezentat în minte o lucrare, pe care aş fi vrut să o scriu…şi într-un minut şi ceva aveam în cap un plan atât de riguros…cum cred că nu am avut niciodată. Însă, deveneam din ce în ce mai mult minte, am devenit minte, o minte subtilă, încrezută, înfumurată, care se crede în stare de orice…dar fără inimă. Inima se estompa pe fiecare clipă, mintea nu mai mi se cobora în inimă şi…am rămas numai minte. Dar nu minte plină, zâmbitoare, comunicaţională, ci un fel de a fi intelectualist, un fel de a gândi foarte schematic, de a vedea proporţiile şi oportunităţile fără însă a vrea să comunice aceste lucruri şi altora.

Deci, la nivel mintal, se produceau toate aceste lucruri, pe când, cumva din inimă sau de dincolo de partea aceasta foarte perspicace, deodată, în a vedea lucrurile…mă vedeam şi mă simţeam cuprins de demoni, de vălul de satanism care cobora peste mine şi care scotea din mine prezenţa harului dumnezeiesc. Însă nu m-am impacientat deloc, pentru că nu era pentru prima dată când mi se întâmplau asemenea lucruri şi…pentru un om cu experienţă duhovnicească aceste agresiuni demonice [ care sunt mai virulente uneori decât cea pe care o descriu acum] sunt ceva comun.

Numai că, până acum nu mai experiasem contactul cu aceşti demoni, cu demonii subtilităţilor, care erau ca un şuvoi dinamic, ce împânzea în jur răceală interioară şi…exces de inteligenţă. Cunoşteam cum arată demonii hulei…şi acum mă întâlneam cu cei ai genialităţii hulitoare, adică cu demonii care te pun să blestemi pe Hristos şi să găseşti argumente, din ce în ce mai complicate şi mai fine ca să te lupţi cu El, cu Dumnezeul mântuirii tale.

Eram blocat la inimă. Mai bine-zis, inima mea reacţiona într-un fel „autonom”, pentru că se tăiase/astupase/acoperise cordonul ombilical dintre minte şi inimă. Rămăsesem numai minte fără sentimente, fără compasiune şi fără simţirea harului dumnezeiesc.

Ieşim, concluzii, acoperământul pentru cap…şi iarăşi concluzii

Ieşim din sinagogă, vorbim tot timpul, atmosfera de afară, din stradă, are…alte nuanţe spirituale. Când mă închin în faţa unei Biserici ortodoxe, familia de evrei pare să nu mă vadă…pentru că, instinctiv, au întors capul. Îmi simţeam inima rece, fără ritmul ei normal, fără ritmul rugăciunii, al compasiunii, al deschiderii cu care mi-am învăţat-o…dar, îmi pierdeam din „luciditatea genială”.

Prima concluzie: dacă credeam acest fel de demoni şi mă bucuram că, deodată, eu, Stan Păţitul, intrând în sinagoga evreilor, am început să gândesc genial şi aş fi admis în inima mea că „aceasta e credinţa adevărată”…se pare că aş fi ajuns un nou Einstein. Însă, pentru că nu am admis nicio clipă acest lucru şi nici nu m-am mirat sau nu am rămas uimit de cât de „geniali” sunt dracii reci pe care i-am găsit acolo…dracii au încercat să îmi dea „genialitate” [ adică să îmi potenţeze la maximum calităţile mele mintale]…dar tot ei m-au lăsat fără ea când am ieşit afară.

Deci puteam opta…pentru înşelare demonică…şi vedeam într-o clipă totul altfel, dintr-o altă perspectivă sau, cum am făcut, m-am lepădat de ea…şi…pas cu pas…încerc să îmi revin, pentru că nici acum nu am ieşit cu totul de sub înrâurirea acestor demoni „speciali”, care, pe intelectuali îi gâdilă la orgoliu…şi îi şi cam cuceresc.

A doua concluzie: cât de uşor e să capeţi „puteri paranormale”! Se lipeşte o şatră de draci din ăştia de tine…şi ştii toate cărţile pe de rost, „vindeci” de la distanţă, mergi prin aer, începi să ştii chineza, deşi tu nu ştii prea bine limba română, limba ta de naştere etc.

A treia concluzie: clădirile, locurile, cuvintele nu sunt numai ceea ce se vede, ci fiecare au un dedesubt al lor, pe care îl simţi cu sufletul. Dacă nu eşti paralizat/atrofiat/mort la suflet, la simţurile sufleteşti…simţi mirosul urât al ereziei, al demonismului, al patimilor, după cum, dacă ai nasul funcţional simţi că mirosul de flori nu e ca mirosul de veceu.

Terminăm cu primele concluzii. De ce toţi vor să îmi pună mie, unui preot, acoperământul evreiesc pe cap, pentru ca să pot vizita un locaş mozaic? Îl întreb pe domnul pe care l-am însoţit…despre semnificaţia acoperământului. Îmi scoate unul din rucsac şi vrea să mi-l pună pe cap. Îi spun că eu ca preot…am potcap, ceva asemănător…şi că nu pot să pun acel lucru pe cap…pentru că nu cred în utilitatea lui. Când eu insist să îmi spună semnificaţia…mă minte că nu ştie ce semnificaţie are. Însă semnificaţia sa e una precisă şi înseamnă că…votezi cu evreismul. Tocmai de aceea doresc să mi-l şi pună pe cap, pentru că ar fi un „semn al supunerii mele faţă de credinţa evreiască”.

Însă, aşa cum am spus, refuzând să îmi pun acel acoperământ, am fost lăsat să intru cu şapca de soare în cap…în mod providenţial.

Concluzii finale…sunt dincolo de diplomaţie. Nu ne explicăm cultul, crezurile…pentru că ele se autoexclud. Pentru mine evreii sunt…păgâni, pentru evrei, noi, ortodocşii, suntem goimi, adică păgâni/celelalte neamuri, pentru că numai Israel contează…şi nu şi ceilalţi. Adică 1-1.

Pe când evreul crede că e ales ontologic de Dumnezeu, pentru că e născut dintre evrei, pentru mine, ortodoxul, credinciosul ortodox este un om care devine fiul lui Dumnezeu după har intrând în Biserica Ortodoxă prin Botez. Iarăşi 1-1.

Orice am căuta să facem şi să spunem, la nivel religios şi al vieţii personale, din punctul de vedere al credinţei noastre, privim lucrurile diferit sau, mai bine-zis, antagonic. O credinţă o exclude pe alta din punct de vedere strict religios.

Însă, acest lucru nu trebuie să ne facă să ne închidem fiecare în pătrăţica noastră. Trebuie să ne învăţăm/să ne disciplinăm să vedem complex lucrurile, dincolo de ceea ce ne desparte, pentru ca să putem convieţui. Eu am vorbit cu familia de evrei care m-a abordat pe stradă în aceşti termeni: ai toleranţei şi ai respectului reciproc. Ei au credinţa lor, eu am credinţa mea…Dar, dacă arătăm că nu putem să vorbim unii cu alţii pentru că avem credinţe diferite, înseamnă că nu am învăţat nimic esenţial din credinţa noastră, oricare ar fi ea.

Din punctul de vedere al credinţei, evreul vrea ca toţi să fie evrei, ortodoxul vrea ca toţi să fie ortodocşi. Evreul, la fiecare rugăciune de peste zi…blesteamă pe necredincioşi, pe păgâni, adică şi pe ortodocşi, iar ortodoxul se roagă ca Dumnezeu să fărâme toate ereziile şi păgânătatea din lume, adică să se facă voia Sa.

Însă, noi cerem ca Dumnezeu să facă asta! Dacă încercăm noi înşine să omorâm pe alţii, să le distrugem locaşurile…devenim criminali, anarhişti, torţionari…şi nu mai suntem ortodocşi, evrei, musulmani, catolici sau anglicani. Şi, de aceea, ca să convieţuim avem nevoie să ne cunoaştem şi în ceea ce ne desparte tot la fel de mult ca şi în ceea ce ne uneşte…căutând să trăim în pace şi în bună înţelegere, pe cât e posibil, cu toată lumea.

După concluzie…despre Paşti/ Pesah/ Passover

Când am ieşit din sinagoga mică, fiecare dintre evrei atingea un obiect cultual de pe tocul uşii. Am intuit că e vorba despre filacteriile care trebuie puse… pe mâna ta şi pe fruntea ta şi la balamalele/uşorii [ o formă mai veche: uşori = balamale] uşii tale. Însă am întrebat…ce semnifică. Şi bărbatul căruia i-am fost ghid…îmi spune, din punctul său de vedere…povestea lui Pesah.

Nu e de acord cu mine că Pesah = trecerea/izbăvirea prin Marea Roşie a lui Israel, ci îmi spune că Îngerul exterminator a făcut un pas…excluzând fiecare casă evreiască însemnată cu sângele mielului. Adică, în varianta lui, evreii ţin Paştele pentru că nu au fost exterminaţi în Egipt…şi nu pentru că au fost izbăviţi de robie trecând prin Marea Roşie.

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it: