Zi: 29 iulie 2008

1. Probleme de… corectitudine.

România. Bucureşti. 29 iulie 2008. În mijlocul unui autobuz marca RATB. Într-un spaţiu sufocant, unde, dacă faci un gest deranjezi masiv coafura unei doamne sau calci pe picioare pe cel care sta în spatele tău ca un cârlig de macara…noi. Noi, adică eu. Şi, în faţa noastră, pe scaun, un domn ne…filmează. Cu ce? Cu ochii. Noi avem şansa – o şansă repetitivă – ca toată lumea, interesată sau nu de ce ascunde barba mea, ne filmează. Şi ne filmează până la enervare sagace. Se uită în ochii tăi şi uită…să mai mute capul mai la dreapta…sau mai la…stânga.

Pe scaun, lejer, un domn se închină. De ce? Pentru că eram /treceam prin faţa unei Biserici ortodoxe. Ne închinăm şi noi. Şi ne închinăm nu pentru că văzusem pe domnul, pe doamna, pe tânărul de lângă noi că…se închină, ci pentru că e obiceiul viu [ nu un automatism] de a ne manifesta dragostea de Dumnezeu nu numai când vedem Biserici în faţă, ci oricând putem să avem un moment de respiro, ca să ne rugăm şi să ne închinăm Domnului.

Însă domnul, care sta lejer pe scaun, se închină…înspre Biserică. Noi, care stam cu spatele spre Biserică şi cu faţa spre dumnealui, ne închinam spre …dumnealui, dar cu inima la Dumnezeul nostru treimic şi nu ne întoarcem spre Biserică. Şi…ne-a receptat incorectitudinea ! Incorectitudinea pe care am manifestat-o când ne-am închinat atunci când am trecut pe lângă o Biserică, pe lângă un locaş al Domnului.

Bine că îmi dădusem acoperământul de pe cap jos…şi nu m-am închinat cu ceva pe cap, pentru că incorectitudinea devenea de 1+ 1, şi 1+ 1 egal doi.

De la depistarea incorectitudinii până la darea jos din maşină s-au derulat…2-3 minute. A venit de la locul său, m-a întrebat dacă poate să îmi spună ceva, am devenit sociabil…şi, mi-a spus că atunci când mai trec pe lângă o Biserică trebuie să mă închin…cu faţa spre Biserică şi nu aşa, uitându-mă aiurea, după berze.

I-am spus că sunt preot şi teolog…şi, prima sa reacţie a fost următoarea: Da, păi mi-am dat seama după barbă! Întâmplarea paradigmă se încheie aici. Esenţa ei vom încerca să o tălmăcim în continuare.

2. Static şi dinamic…sau ce se întâmplă când nu ai ce face

A presupus că sunt om religios…şi a vrut să îmi dea o lecţie dură, pentru că, într-o situaţie dată…a avut impresia că a fost mai corect decât omul religios de lângă el. Impresia corectitudinii sau motivaţia corectitudinii în forul său interior a fost mai importantă, pe moment sau poate e normă generală de comportament, decât…bunul simţ al relaţiei. Mai înaintea socializării reale, a vorbirii despre sine şi cu altul despre sine…s-a trecut la faza defensivă, la cea de anihilare a persoanei din faţa ta.

Adică eu ştiu că a te ruja, a te coafa, a te îmbăta etc. nu sunt lucruri bune şi, din pronia lui Dumnezeu, mai sunt şi…preot. Asta, ar trebui să mă transforme într-un Torquemada al moravurilor. Pentru că am ştii toate acestea şi altele o mie ar trebui să mă simt îndreptăţit – fără să mi-o ceară nimeni – ca în drumurile mele sociale/societale – când văd o neregulă să o sancţionez brutal. Dacă văd că cineva nu se închină pe lângă Biserică noi ar trebui să îl admonestăm imediat, fără cruţare. Dacă nu are batic pe cap, ar trebui să o dăm afară din Biserică, dacă miroase a tutun ar trebui să dăm cu el de prima bordură, pentru că şi-a permis, după o ţigare, să ne… abordeze.

Însă, ar trebui să facem toate acestea…fără a dori să ştim cine sunt aceşti oameni, unde s-au născut, de unde vin, cum trăiesc ei de obicei şi, dacă ce noi numim cataclism…e şi pentru ei aidoma.

Deci ne-am izbit de aplicarea corectitudinii universal valabile, fără racordare la cazurile particulare, corectitudine originată de raportarea statică la viaţa religioasă. Pentru că omul ca atare era învăţat că lucrurile religioase se fac numai într-un singur fel…el amendează/şi va amenda pe fiecare alt om ca atare, care iese din schema lui de calcul. Pentru că gestul însemnării cu semnul Sfintei Cruci el ştia că se face numai cu capul gol şi îndreptat spre…locaşul Bisericii, a considerat că e un real păcat, faptul că eu nu m-am comportat, întotdeauna identic, cu această prescripţie sau că o ignor metodic.

De această dată însă m-am comportat aproape…ortodox. Sunt cazuri în care sunt şi mai neortodox decât acum. Pentru că suntem învăţaţi cu potcapul în cap, ne închinăm cu căciula în cap de multe ori, cu şapca, ne închinăm mai în grabă sau foarte încet sau punem mâna la inimă în grabă şi atât… sau nu ne închinăm deloc când trecem prin faţa unei Biserici…

La suprafaţă – ca şi când omul are numai trup şi simptomatologia staticului se leagă de vizualitatea gesturilor somatice – omul vede una, dar el nu ştie că preotul care trece acum pe lângă Biserică stă mereu, ore în rugăciune şi pentru el, nu există început de rugăciune…şi sfârşit de rugăciune, cum nu are momente când începe să gândească şi momente când ia…vacanţe în domeniul gândirii.

Nu, omul de lângă el nu ştie multe despre acest preot…cum nici noi nu ştiu mai deloc despre cei din jurul nostru. Însă, modul nostru de a ne comporta este inclus în domeniul dinamicului vieţii duhovniceşti. Dacă plouă, dacă bate vântul şi dacă sunt într-un loc cu oameni care abia aşteaptă să îmi drăcuie sfânta cruce…nu mă închin în faţa Bisericii sau nu dau milostenie ca ei să tragă concluzii despre portofelul meu sau despre mărinimia mea.

Nu fac gesturi nici declaratorii, nici ostentativ. Nu vreau să mă creadă nici sfânt şi nici păcătos, nici cu multă carte şi nici fără discernământ. Pentru că gesturile mele liturgice [ şi închinatul în faţa unei Sfinte Biserici şi milostenia la colţ de stradă e un gest liturgic, de preamărire a lui Dumnezeu] nu le fac pentru că trebuie să fiu aplaudat sau ofensat de către cineva, ci pentru că sunt manifestarea fiinţei noastre faţă de Dumnezeul nostru şi faţă de oamenii din jurul nostru. Nu facem gesturi automate, ci fireşti în duhovnicescul şi semnificativul lor.

Dacă îl salutăm pe cineva sau dacă nu îl salutăm… aceste lucruri se fac cu rost. Rostul închinării, rostul pentru care mergem la cineva, undeva, întotdeauna are conotaţii mai vaste decât…vederea. Vederea fizică, fără o vedere duhovnicească e boantă şi oamenii nu văd nimic măreţ nici în tăcerea noastră şi nici în cuvântul nostru. Ba, nici în eforturile noastre multiple de a lumina pe oameni, direct sau mediat de online. Toate par că se fac sau că sunt de la sine. Însă nimic nu apare de la sine. Şi cuvântul, gestul, privirea…au adâncimi şi adâncimile au nevoie de ochi, de luciditate, de mărinimie, de smerenie, de bunăcuviinţă.

Staticul ştie… ce zice cartea. Însă cartea…nu e om. Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi vorbesc despre oameni…Dar noţiunea de om e generică, e o vorbire despre general. Tocmai de aceea într-o situaţie dată [ nuntă, viol, înmormântare, furt, închisoare, declaraţie de dragoste – ca să luăm lucruri multiple, şi rele şi bune] nu merge cu ce spune cartea, ci merge cu…ceea ce este.

De aceea se cunună robul lui Dumnezeu Costel, cu roaba lui Dumnezeu Minodora… Şi oamenii ăştia stau într-un apartament sau la casă, au o istorie a lor, au păcate şi virtuţi, au părinţii şi naşii pe care îi au…şi ei nu sunt…în general. Ăştia sunt particulari, au particularismul lor. La fel: Viorel a violat-o pe Emilia. Viorel ăsta e unul singur iar Emilia e una singură, chiar dacă mai sunt alţi o mie de viorei şi o mie de emilii. Şi, ca să înţelegi cum stă treaba cu ei, şi ce să le spui, ce să-i sfătuieşti şi cum să-i ei, şi cum să le explici…nu scrie în nicio carte, în nicio Scriptură, în niciun Sfânt Ioan Gură de Aur, pentru că fiecare om şi fiecare păcat şi fiecare slujbă se face cu nişte oameni, într-un moment istoric şi în nişte condiţii foarte bine bătute în cuie.

Dacă nu ai ce face…te poţi face poliţist, avocat, preot sau medic, care să nu înţelegi că pentru toate astea trebuie să ai vocaţie şi ca să lucrezi cu oamenii uneori trebuie să fie supraom şi tot nu îi ajuţi cu mare lucru. Înţelegi, când lucrezi cu oamenii, că nicio carte şi niciun sfat şi nicio povăţuire nu te poate ajuta, pentru că totul e general…pe lângă particularul atât de complex care îţi stă în faţă şi îţi spune: Şi acum ce facem?

3. Străvederea dinamică şi legalitatea statică

Tocmai de aceea, rupând din context problema omului care are un nume şi o viaţă unică…ai soluţii la orice. Creştinul trebuie să se închine, să postească, să îşi păstreze fecioria, să fie nebeţiv, neclevetitor etc. Cu legitatea e uşor de învăţat pe de rost. Înveţi câţi ani trebuie oprit cineva de la Sfânta Euharistie pentru avort, pentru crimă şi pentru adulter, le aplici pe pielea altora şi nu pe pielea ta, crezi că ţi-ai făcut datoria, chiar poţi să ai conştiinţă beton de împăcată…însă să nu ai niciodată de-a face cu Minel, Costel, Cozmina, Augustina, care ştiu ce ştiu, care fac ce fac, care sunt cine sunt…şi nu au nimic de-a face cu repetivitatea…ci cu unicitatea, cu excepţia, cu modul particular de a fi un om.

Şi, pentru că legaliştii sunt cu mult mai mulţi în Biserică şi în societate decât străvăzătorii adâncurilor oamenilor sau decât oamenii care au bunul simţ să nu se creadă Dumnezeu pe pământ, trăim de fiecare dată aproape stupoarea, ca oamenii pe care îi spovedim, pe care îi sfătuim, cu care vorbim foarte intim, spre folosul lor, să considere că nu suntem atât de buni pentru ei…pentru că nu îi batem, nu îi ocărâm sau nu îi privim de sus. Adică preferă pur şi simplu un fel de tratament sadomasochist la nivelul relaţiei duhovnic-confident, decât largheţea duhovnicească în care pot creşte ca unicităţi…şi nu ca piese de strung făcute în serie.

Pentru că dinamismul vieţii duhovniceşti, realismul vieţii duhovniceşti nu permite chiciul interior, nu permite repetiţia, nu permite predica, fapta şi viaţa de ochii lumii sau închipuit identice cu ale Sfinţilor. Noi nu suntem niciunul Ioan Gură de Aur. Niciunul nu suntem Grigorie Palama, Dostoievski, Platon sau Euripide. Ci, fiecare avem darul dumnezeiesc ca să fim Costel, Maria, Miruna, Savatie, Grigorie sau Marian, dacă acceptăm că reala credinţă, reala sfinţire, reala dragoste, realul dor de Dumnezeu şi de frumos şi de comuniune sunt realităţi reale în noi şi nu realităţi de tip… lingvistic, declaratoriu, adică inexistenţe frumoase.

Din acest motiv noi, preotul Dorin, suntem cât suntem, cât putem, în măsura sănătăţii noastre trupeşti şi sufleteşti, în funcţie de biografia noastră, de prietenii noştri, de duşmanii noştri, de viaţa religioasă, politică, culturală, economică pe care o traversăm, şi de locul unde suntem situaţi, puşi de către Dumnezeu. Noi nu suntem într-o mie de feluri. Noi avem limitările noastre, limitări pe care trebuie să ni le asumăm şi care sunt lăsate astfel de către Dumnezeu în viaţa noastră. Noi putem să facem anumite schimbări, ne putem redirecţiona mereu dragostea spre Dumnezeu nostru, spre mila şi dragostea Sa infinită pentru fiecare creatură a sa. Noi putem să facem cât putem.

Însă noi nu putem să ne dăm aripi ca să zburăm. Nu ne putem da o Românie după cum visăm noi, în indiferenţă năucitoare faţă de toţi care trăiesc aici. Nu putem să ne dăm o lume după nălucirile noastre. Nu putem să ne dăm, aşa, de la noi…darul de a trăit o mie de ani şi de a fi cel mai frumos, deştept şi sfânt de pe toată planeta.

Nu! Noi putem să facem ceea ce conştientizăm că putem să facem şi în măsura în care ne smerim sub palma lui Dumnezeu ca să tindem…să facem. Nu ne suntem de ajuns nouă înşine. Nu ne putem găsi împlinirea în noi înşine. Nu ne încălzesc legile. Nici interdicţiile neiubitoare de fraţi. Nu ne împlinesc…egoismele noastre viscerale, adânci şi nici infatuările noastre splendide.

Ci, în măsura în care ne dăm seama că unii prin alţii ne …vedem pe noi înşine, şi unii prin alţii viem şi suntem, pentru că toţi ne mişcăm în harul bunătăţii şi păsuirii lui Dumnezeu faţă de noi, ştim ce nu e bine să facem…chiar dacă ar părea corect să facem acel lucru.

Nu e bine să ne credem atotrezolvatori de probleme. Nu e bine să presupunem ce e bine să facem pentru altul sau ce e bine să facă altul pentru el însuşi, în afară de decizia lui. Nu e bine să ne credem mântuitorii altora, salvatorii de la înec, droguri şi desfrâu, pentru că i-am oprit noi cu forţa sau prin ameninţare. Nu e bine să punem pe om sub lege, să îl vedem inferior ei…şi să nu vedem că pentru om trebuie să ştii să iconomiseşti legile, să le suspenzi, să le ridici temporar, să le curbezi… de dragul lui, pentru că fiecare om…are nevoie de o soluţie unică la o problemă unică. Nu e bine să te apropii de om şi de problemele lui cu bădărănie cruntă şi să crezi că dacă eşti cine eşti…poţi să spui orice şi oricum…pentru că şi aşa tot se…vindecă omul.

Nu, omul nu se vindecă cu legi…ci prin dragostea că l-ai înţeles şi îl preţuieşti! Îl vindeci dacă îi sădeşti în fiinţa lui sentimentul real – şi nu închipuit – că totul e posibil, că împreună puteţi muta munţii, toţi munţii.

Însă, până atunci, unii vor fi supercorecţii, mai corecţi decât perfectul…şi vor tăia şi spânzura şi enerva la maximum pe toată lumea, fără discriminare, iar alţii vor încerca, cu chiu cu vai, să schimbe măcar 1% din ce au distrus matadorii spiritului, ai legilor şi ai lipsei de cuviinţă. Procentul infim reprezintă de fapt…numărul de oameni pe care îi poţi întraripa ca să se schimbe cu totul, în mod deplin şi să îşi sfinţească viaţa. Şi vorbim în termeni infimi…pentru că am înţeles că nu poţi să faci nimic dacă omul, omul particular, acest particular, pe care îl cheamă Sfântul Simeon Noul Teolog, Eminescu sau Brâncuşi, nu vor ei, sută la sută, să facă ceva cu ei înşişi…şi pentru alţi, pentru mulţi alţii.

În rest…personalităţi pe bandă rulantă, piese de schimb, oamenii modei, impozanţii zilei, neapăraţii de o secundă ai patriilor sau ai planetei…adică acest 99% nesemnificativ, nesemnificativul notoriu, pentru…reala viaţă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Tocmai de aceea şi cuvântul Domnului vorbeşte despre turma mică, despre încredinţaţii în mod autentic ai Săi, care nu se smintesc de nimic, de niciun păcat, de nicio ameninţare, de nicio cataclismică reorientare a lumii.

Pr. Dorin