ernst

Poeţii de mare anvergură vizionară ai României, precum Heliade, Eminescu sau Macedonski au rămas întotdeauna nişte oameni credincioşi, neavând neapărat o viaţă sfântă şi curată întru totul, dar fiind creştini-ortodocşi în conştiinţa şi în viaţa lor, inclusiv prin mărturisirea poetică.

N-am aflat nici un poet român până în perioada modernă, care să fie într-un război deschis cu Dumnezeu, care să facă să prolifereze ateismul, în mod programatic şi ideologic.

Întorcându-ne la Eminescu, ne-am propus să vorbim în acest articol despre elementele care ne-ar putea conduce la concluzia unui substrat „demonic” al poeziei eminesciene, aşa după cum a fost el identificat de o parte a exegezei literare.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga (pe care ar fi mai corect să o numim Maica Benedicta, pentru că treapta monahală a fost pentru domnia sa ultima şi cea mai înaltă poziţie între ierarhiile lumii acesteia şi trebuie să-i respectăm alegerea) afirma că, printr-o dialectică paradoxală, motivele antagonice se atrag în poezia lui Eminescu, aşa încât, spre exemplu, acolo unde e îngerul apare şi demonul şi invers.

Pe de altă parte, Ion Negoiţescu neagă dintru început existenţa în lirica eminesciană a unui pesimism schopenhauerian, vorbind despre „caducitatea problematicii aproape seculare privind influenţa lui Schopenhauer asupra poetului român”[1] şi evidenţiind faptul că „profunzimea durerii în viziunea eminesciană… trebuie considerată mai adâncă, mai originară, decât pesimismul schopenhauerian în opera poetului”[2].

Însă Negoiţescu opinează că sâmburele de demonism este totuşi esenţial în poezia lui Eminescu, deşi îi neagă originea în filozofia germană, considerând că „el a găsit în metafizica lui Schopenhauer…un corespondent intelectual al sensibilităţii lui fundamentale”[3], adică o formulare deja precizată. Cu alte cuvinte – şi mulţi se întâlnesc pe acest palier de interpretare – se consideră că Eminescu credea că răul formează esenţa lumii.

Şi aicea ne întâlnim fatalmente şi cu religia budistă, pentru care lumea şi orice este creat este rău, iar binele (care nu este un concept pozitiv, după cum suntem noi obişnuiţi în Ortodoxie, ci un fel de dincolo de bine şi de rău, ca să ne folosim de precizarea expresivă a lui Nietzsche) este eliberarea din Samsara (ciclul reîncarnărilor) şi întoarcerea în neantul Nirvanei, în nefiinţă. Se susţine de asemenea că s-au stabilit de timpuriu contacte între adepţii filozofiilor/religiilor orientale şi vechii greci şi că Platon şi vechea filozofie/teologie greacă au preluat anumite credinţe, precum cea în transmigraţia sufletelor, de la indieni. Aceste concepte teologice de sorginte oriental-budistă au făcut carieră şi în filozofia şi în literatura modernă, fără ca cititorii neavizaţi să poată face legătura între ele.

Ca să descoperim în ce măsură această aserţiune cu privire la esenţa rea a lumii este adevărată sau falsă atunci când este aplicată viziunii eminesciene asupra lumii, este nevoie să privim, ca şi până acum, versurile poemelor sale nu de la distanţă, ci de la apropiere, de la o mare apropiere, în contextul poemelor şi al operei în întregime. După cum puteţi observa, lucrurile sunt mult mai vaste şi mai profunde decât s-ar putea crede şi o cercetare amănunţită (care ar trebui să fie şi vastă, fapt pe care nu ni-l permitem momentan) trebuie să aibă în vedere nu numai expunerea câtorva versuri scoase din context, ci şi diacronia ideilor filozofic-teologice, cât şi a creaţiei eminesciene.

Vom explora aşadar, poezia lui Eminescu, începând cu premisele care au putut fi cauza formulării unei astfel de concepţii şi căutând să descoperim ulterior un răspuns argumentat şi convingător, pe baza analizei „toposului demonic” în opera sa.

Premisele se regăsesc indubitabil în acele versuri în care se afirmă că esenţa lumii este răul şi vom face şi noi prezentarea acestor versuri, excluzând pentru moment, contextul exhaustiv al poemelor respective şi al operei eminesciene, pentru a reveni mai târziu la acesta şi la anumite precizări absolut esenţiale:

Convins ca voi [ca proletarii nihilişti] el [Cezarul] este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu (…)
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea (…)
…un gând te-ademeneşte:
„Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”.

(Împărat şi proletar)

Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumii
E
răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă şi-i menită. (…)
…răul l-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul
Întâiul rol îl joacă – e colţ în orice cuget,
În oricare voinţă, în orice faptă mare. (…)
Fiţi răi şi veţi străbate
La ţintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiţi răi! Şi-urmaţi principiul ce lumea o domină –
Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi, în bine.
De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voştri,
Vedeţi că
sfânt şi bine sunt numai pentru proşti? (…)
Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata –
Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană
Trec înşelaţi pe lângă izvoarele vieţii.
Iar dacă un linţoliu, piroane de sicriu
Răsplata sunt virtuţii? (…)
În mână de vei prinde a istoriei carte…
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Răul şi iarăşi răul – că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire.
Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidios-avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă – o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul
Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii .

(Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act))

Ce plan adânc!… ce minte! Ce ochi e acolo sus!
Cum în sămânţa dulce a patimei a pus
Puterea de viaţă…(…)
…Şi în ureche-mi bate:
Că sâmburele lumii e-terna răutate!!
Cântaţi-o dar, popoară! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.

(Mureşanu)

Să nu ne înşelăm. Impulsul prim
La orice gând, la orişice voinţă,
La orice faptă-i
răul.
(Demonism)

Un ceas mai am şi iată că voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creată pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi…
Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată:
(…) un giulgi şi patru scânduri.
Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimilor rele viclenii le dau preţ.

(Gemenii)

După cum se observă, aceste idei apar doar o singură dată în poemele antume, în Împărat şi proletar şi apoi de câteva ori în selecţia postumă realizată ulterior de editorii operei eminesciene. Dacă privim exclusiv aceste versuri, fără a analiza sensul lor în context, facem din Eminescu cel mai mare nihilist pe care l-a născut România. Ceea ce nu este adevărat, pentru că citim în articolele sale faptul că el însuşi respingea ideologiile revoluţionare, socialiste şi nihiliste. Aşa încât nu ne mai rămâne decât să facem o discuţie aplicată asupra textelor, a momentului şi a situaţiei în care sunt plasate aceste idei, în poemele amintite de noi.

Continuarea acestui articol: aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş


[1] Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, ediţia a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1994, p. 6.

[2] Idem, p. 112.

[3] Ibidem.

Did you like this? Share it: