Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 3 august 2008

Pentru un film cu subtitrare colaterală aveţi nevoie de…BS Player

Vă recomandăm formula gratuită de aici, cea de 52. 87 mb.

Main features of BS.Player are:

Sound Equalizer
Fully skinnable windows (Media list, Play list, Equalizer)
Bookmarks support (add, edit)
Chapters support (create, move to, skip)

Custom aspect ratios
Multiple audio stream switching
Frame capture (video to picture)
Plugin support (Winamp DSP plugins and others)

Multilingual interface
Fast forward and fast rewind option
Frame stepping (playback video one frame at a time)

WinLIRC support (user defineable remote controllers)
Support switching between multiple (different language) subtitles

Pan-scan and custom pan-scan option
Support for multiple audio streams and switching between them
Every action can also be assigned to WinLIRC button

Playback of incomplete AVI files and locked files (files in use, files still downloading or recording)
Command line support (for example „bsplayer.exe movie.avi -fs” will start playback of movie in full screen mode)
Support a lot of subtitles formats (MicroDVD, SubRip, Subviewer…), custom subtitles position, color, font, transparency…

BSI/INI files support and dynamic DirectShow filters loading (so everything can be burned on CD and played without installing anything)
Almost every action can be assigned to user selected key (even two keys) and different keys can be assigned for full screen and windowed mode

Support for all popular media formats (audio and video): divx, avi, mpeg 1, mpeg 2, xvid, 3ivx, ogm, matroska, asf, wmv, DV, m1v, m2v, Quicktime mov, mp4, mpv, QT, Real rm, SWF, vob, wav, mpa, mp1, mp2, mp3, ogg, aac, ac3, aif, ram, wma…

Pr. Dorin

Răspunsuri pentru un greco-catolic

1. Sfântul Ioan Gură de Aur şi alţi o mie de Părinţi şi toţi ştim…că episcopii şi-au luat asupra lor făgăduinţele monahale [şi asta e întrebare pentru Dr. Mihail Neamţu….]…însă remuneraţia de la stat se face pe baza legislaţiei statului român, şi una sunt banii şi alta…e alipirea de bani. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur avea bani, şi Sfântul Constantin cel Mare, şi Sfântul Ştefan cel Mare, până şi noi avem bani – chiar şi noi! – şi nu banii sunt cei care ne fac să…fim nesimţiţi sau nemilostivi. Aceasta e o remarcă gratuită.

2. Creştinismul ortodox e naţional şi supranaţional în acelaşi timp. Fiecare român face parte din naţia română, fiecare rus din cea rusă, fiecare sârb din cea sârbă…Asta nu ne face să reducem Ortodoxia la o naţiune, dar nici să nu vedem că fiecare naţiune/popor/neam aduce şi are aportul său personal la Biserica lui Dumnezeu, în materie de explicitare teologică, cult, arhitectură, cultură, ştiinţă, tehnologie…

3. Personal nu acuzăm şi nici nu invidiem Biserica Catolică, Biserica mormonă sau Biserica satanistă că membrii lor au bani, că sunt luxurianţi sau că sunt mai frumoşi ca noi. Bravo lor! Pe noi ne interesează raportarea teologică la aceste Biserici sau curente teologice, filosofice, economice sau politice.

Şi, din acest punct de vedere, urmărim cât sunt de departe sau de aproape de adevărul Bisericii Ortodoxe, de adevărul Bisericii lui Hristos. Nu ne dăm înapoi să citim, să folosim sau să ne însuşim puncte de vedere corecte din aceste Biserici, sisteme, moduri de orânduire social-politică, pentru că lucrurile adevărate sunt iradierea lui Dumnezeu în oameni. Asta nu înseamnă că dacă îmi place o frază din Toma de Aquino, băncile dintr-o Biserica catolică sau că vreau să văd cum arată Cartea lui Mormon…m-au dat pe spate de admiraţie! Încercăm să alegem, să deosebim…

4. Părintele Stăniloae nu a devenit un fetiş…ci un Sfânt al Bisericii noastre, aşa cum îl percepem noi din multe puncte de vedere sau pentru multe lucruri pentru care îi suntem recunoscători.

5. Părintele Dumitru Stăniloae şi-a recunoscut întotdeauna limitele…şi că a fost un om sub vremi… şi că…şi-ar fi dorit prieteni mai buni şi mai mulţi, computere ca noi şi biblioteci vraf/la tonă, pe un DVD cu mulţi terabiţi.

6. Părintele Dumitru prefera mai mulţi, adică iubea mai mulţi Sfinţi Părinţi, pe care îi cunoscuse pentru că îi tradusese şi îi adâncise şi e normal să fie aşa. Astfel ar trebui să facem şi noi: să traducem cât mai mulţi Sfinţi şi să-i comentăm şi, astfel, să ne împrietenim cu ei şi ei cu noi!

Îl iubea pe Sfântul Grigorie Palama, pe Sfântul Maxim, pe Sfântul Atanasie cel Mare, pe Sfântul Chiril al Alexandriei, pe Sfântul Simeon Noul Teolog…Da, îi iubea pe mulţi şi a învăţat de la mulţi, fapt pentru care acum e cu…cei mulţi Sfinţi ai Bisericii lui Dumnezeu, pentru că a respirat şi a suferit împreună cu ei, bucurându-se de bogăţia iubirii şi a milei lui Dumnezeu.

7. Părerea sa vizavi de greco-catolicii români e simplă şi genetică şi izbitor de adevărată: Biserica greco-catolică a apărut când un grup de oameni a dorit să se unească cu Roma pentru beneficii materiale. Biserica Ortodoxă s-a disociat de această grupare, au trecut 300 de ani, istoria ei proprie e neimportantă pentru Biserica Ortodoxă de pretutindeni şi…punct.

Dacă Dr. Bădiliţă îşi face astăzi o Biserică ortodoxo-baptistă cu Dr. Marius Cruceru şi eu spun că e o organizaţie a doi particulari, un ONG teologic…şi că ea nu are nimic de-a face cu Biserica, peste 300 de ani adepţii lor mă scot cel mai înverşunat adversar al lor – pentru că? – le-am spus pe nume. A chemat Hristos…pe grupul iniţial al greco-catolicilor români ca să devină Biserică separată…sau traista cu bani şi pretinsele privilegii pe care nu le-au mai primit sărmanii? Bineînţeles că ştim şi …ştiu şi dumnealor răspunsul…

Biserica Greco-Catolică din România e tot la fel de „providenţială” cum e Biserica lui Luther sau cea a lui Calvin. Nu i-a chemat nimeni la separatism, la singularizare…şi acum, toată lumea crede că are dreptate. Bineînţeles poţi să ai dreptate dacă joci în… Rinocerii lui Ionesco sau în …Max Peine.

Dacă e să fim…plastici şi corecţi în acelaşi timp cu adevărul [ Iorga vorbea de struţo-cămilă], arhitectura Bisericii Greco Catolice sub raport doctrinar şi organizatoric e asemenea constituţiei somatice a unui transsexual: adică nu e nici bărbat şi nici femeie, pentru că are caracteristici de la ambele genuri. Dacă te uţi la îmbrăcămintea preoţească şi nu îi vezi slujind…îi poţi confunda cu ortodocşii. Dacă însă îi laşi să slujească şi auzi substanţa Liturghiei lor şi a mesajului lor teologic…înţelegi că sunt romano-catolici. Şi dacă sunt şi una şi alta…nu sunt nici una şi nici alta ci o mixtură postmodernă de zile mari.

8. Ne îndoim că părintele Dumitru nu l-a citit pe Origen. El nu i-a dat importanţa pe care vrem să i-o dăm astăzi unii dintre noi. Părintele Dumitru Stăniloae respecta hotărârile Bisericii şi nu confunda…pe eretici cu Sfinţii. Asta nu îl făcea însă să nu ia cele mai bune lucruri de la toată lumea.

9. Pe noi Dr. Bădiliţă nu ne-a deranjat cu nimic, ci credem că s-a deranjat pe sine în raport cu învăţătura ortodoxă. Iar părintele Dumitru Stăniloae rămâne un om, şi Grigorie Palama rămâne un om…dar rămân acei oameni, din corul acelor oameni, de care lumea nu este vrednică.

10. Noi nu reproşăm nimic în calitate de traducător şi coordonator Dr. Bădiliţă…pentru că ne place diversitatea personală. Noi citim orice traducere, orice carte, orice Sfânt, orice eretic, orice star de film, orice balerină…adică orice carte fără mofturi. Citim cărţile şi le subliniem. Ne luăm notiţe. Vorbim despre cărţi şi folosim cărţile într-un mod judicios.

Noi citim şi folosim cărţile Dr. Bădiliţă şi ne interesează tocmai personalul traducerii. Chiar dacă noi am traduce altfel un cuvânt, un pasaj, am fi văzut altfel cartea, am fi vrut să fie mai lungă sau mai scurtă…nu considerăm aceste lucruri motive întemeiate ca să nu citim cartea respectivă. Cu cât e mai anacronică, mai bună sau mai dezolantă cu atât ne încordăm nervii sau ne adâncim admiraţia ca să o citim.

Şi asta pentru că nu aşteptăm traduceri perfecte şi nici traduceri pentru o mie de ani. În 20-30 de ani [uneori şi în mai puţin timp] avem nevoie de o altă traducere la Scriptură, Părinţi, Liturghie, cărţi de rugăciune, pentru că limba, mentalitatea socială se schimbă.

Nouă nu ne plac derapajele teologice asumate ale Dr. Cristian Bădiliţă sau ale altora şi nu cărţile sau munca lor în ansamblu. Numai învăţăturile care o iau pe arătură nu ne plac…În rest, mulţumim pentru efortul lor lui Dumnezeu şi ne împărtăşim cuviincios de efortul lor şi de mărinimia lor traductorială sau editorială.

11. Nu credem că Stăniloae e o copie xerox a lui Barth şi această afirmaţie e o nerozie. Cine poate să gândească treaba asta înseamnă că îl poate confunda pe Barth cu Scriptura, pentru că Barth a mers în toate părţile în Scriptură în operele sale. Nici noi şi nici dv., suntem siguri, nu aţi citit opera lui Barth în integralitate. Aici ar trebui să fiţi mai modest…

12. Dacă doriţi o istorie teologică a continuităţii învăţăturii despre vederea lui Dumnezeu sau a trăirii energiilor necreate, noi, personal, ne-am ocupat de acest lucru de la convertirea noastră până astăzi, adică de vreo 18 ani şi vă putem spune că Scriptura şi Părinţii atestă experienţa mistică a vederii lui Dumnezeu de la Sfântul Adam şi pănă astăzi, la diverşi Sfinţi. Ceea ce Sfântul Grigorie Palama a apărat era o realitate de când e lumea, dacă mărturisim, conform Scripturii, că Protopărinţii Adam şi Eva convorbeau, în mod extatic, cu Dumnezeu în Paradis.

13. Sfântul Maxim nu a susţinut pe Filioque.

14. Crime au înfăptuit şi ortodocşii, şi catolicii, şi baptiştii, şi musulmanii, şi luteranii…chiar şi liber-cugetătorii. Sfântul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Augustin au protestat împotriva sclaviei, a imoralităţii şi a nedreptăţilor sociale. Sfântul Antim Ivireanul, cu date textuale vă putem arăta, a vorbit împotriva iobăgiei şi despre nevoia imperioasă de a se sluji în limba naţională în Biserică şi, ca ei, presupunem, sunt mulţi. Nu am făcut studii niciodată pe această temă. Arătaţi-mi studiul dv. pe această problemă, pe baza căruia aţi ajuns la această concluzie!

15. Da, la mai mulţi Sfinţi Părinţi vorbitori de limbă latină se găsesc erezii pe care Biserica Ortodoxă nu le acceptă cu toate că ei le-au profesat.

16. Cinstim pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, ca întreaga Biserică Ortodoxă, însă, noi, personal, nu cunoaştem tratate ale sale în care a teoretizat primatul papal.

17. Sfântul Isaac Sirul este ierarhul cetăţii Ninive, un stâlp al Bisericii Ortodoxe ecumenice, tradus de-a lungul secolelor în Mănăstirile noastre şi, dacă doriţi să cunoaşteţi literatura teologică tradusă de Sfântul Paisie Velicicovski şi de ucenicii săi, mulţi dintre ei Sfinţi, veniţi la Academia Română şi cereţi fondul de carte aferent de la manuscrise, pentru ca să vedeţi câţi Sfinţi Părinţi se traduceau în România acelor vremuri şi că, între ei, este şi Sfântul Ierarh Isaac al Ninivei. El nu a fost niciodată nici monofizit şi nici nestorian. Ştim însă…şi ceea ce vrea să ne spună cercetarea teologică actuală.

18. Atmosfera sinodului de la Ferrara-Florenţa e trunchiată în expunerea dv. Dacă punem declaraţiile teologice ale Sfântului Marcu al Efesului vizavi de cele ale teologilor romano-catolici sinodali…observăm cât de ridicole sunt. Noi, prin amabilitatea unui coleg preot care a tradus din greacă o mare parte din discuţiile teologice de la Ferrara-Florenţa ne-am dat seama cât de departe era derapajul Bisericii Romano-Catolice încă de la acea vreme faţă de Ortodoxia Părinţilor. Şi, când s-a discutat purgatoriul sau primatul s-au adus argumente tranchiate ca cele pe care le vehiculează Dr. Bădiliţă, pe care Sfântul Marcu – pentru că era purtătorul de cuvânt al părţii ortodoxe – le-a expediat metodic în spaţiul deriziunii. Despre aceste lucruri îmi amintesc acum, pe loc, fără să accesez traducerile ca atare ale discuţiilor sinodale.

19. Fotie cel Mare şi Marcu Eugenicul sunt doi Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, ai Bisericii una, cu acte în ordine, care au scris în limba greacă fără să fie…neapărat şi greci, după cum şi Augustin, Ambrozie, Leon cel Mare, Grigore Dialogul sau Beda sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, ai Bisericii una, care au scris în limba latină…fără să fie toţi latini. Noi, personal, ne asumăm pe toţi Sfinţii, fie ei de la Roma, Constantiopol, din Asia, Africa sau România şi ştim, că ne trebuie zeci de vieţi ca să avem timp să îi cunoaştem după cum ne dorim şi după cum am vrea. Da, pe Sfinţii Bisericii Ortodoxe şi… nu orice pseudo-sfânt.

20. Sinoadele locale nu au valoare ecumenică, însă, în absenţa întrunirii unui Sinod Ecumenic, unele sinoade locale ortodoxe au răspuns unor probleme spinoase de-a lungul timpului. Biserica Ortodoxă poate să întrunească oricând doreşte, de comun acord, un Sinod Ecumenic, neconsiderându-se nedeplină dacă partea romano-catolică, monofizită, nestoriană, armeană sau greco-catolică nu este împreună cu ea.

Sperăm, că după oboseala de duminică ne-am ridicat măcar la 1% din cererea dv., pe când dv….aţi rămas numai ultimul levit din…lume, adică o curiozitate tipic românească. Asta e chiar o ştire…senzaţională, care poate da palme…Magdei Ciumac de la OTV.

Eminescu şi Ortodoxia. Despre „demonism” în poezia lui Eminescu [XVIII]

Continuarea articolului de aici.

Aşadar, personajul central al acestui poem dramatic este Andrei Mureşanu, fruntaş al revoluţiei din 1848 din Transilvania (vezi biografia sa aici), având studii de teologie şi filosofie, poet şi autorul versurilor imnului nostru naţional (vezi aici). Din nefericire, Mureşanu a murit după multă suferinţă, părăsit şi în mizerie, fapt ce i-a provocat şi un dezechilibru nervos.

Eminescu încearcă să compună o dramă poetică pornind de la ideea destinului său nefericit. În prima parte a poemului eminescian, îl vedem pe Andrei Mureşanu îndurerat, cum se roagă Domnului pentru o soartă mai bună a neamului său. El cere de la Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa spre români, să nu-i dea uitării, şi întreabă de ce în mintea poporului său nu pătrunde:

…a minţii Tale raze,
Lumina Ta de aur, lumina ce-nviază?

O! toată ţara asta ai dat altor popoare
Încât altar să-ţi facă poporul Tău loc n-are.
Arând un câmp de pietre în crudele-i sudori,
El seceră spinişul din lucru-i fără spori,
Privirea lui e cruntă şi lacrima venin,
Blestăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin.
Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viaţa naţiunii mele…

Luminarea minţii de către Dumnezeu este un crez pe care Eminescu nu l-a amintit aici în mod aleatoriu, întrucât acesta a fost chiar versificat de către Mureşanu într-un poem al său care se intitulează Mintea:

Te măresc Fiinţă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-Ţi sântă a făcut,
De la om şi feară, până l-acea floare,
Carea vegetează numai un minut!

Ce mă face însă, ca să Te ador
Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte,
Ca şi un luceafăr, în al nopţii nuor,
Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte,
De când văd lumina, şi până când mor!

Ea-mi conduce paşii, să mă pot feri
De leu şi de tigru, care varsă sânge,
De foc şi de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să ştiu resfrânge
Cursele duşmane, verunde vor fi.

Ea departă ceaţa de la ochiul meu,
Ca să nu amestec credinţa deşartă
Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu
Care o propuse simplu fără ceartă
Ca la fraţi din fire, însuşi Fiul Său.

Seculi se-nchinase genul omenesc
Soarelui şi lunei, stelelor pompoase,
Până când să vie Dascălul ceresc
Ce prin suferirea morţii glorioase
A plântat în lume spirit creştinesc.

În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi
Să revarsă umbră în loc de lumină,
Ură-n loc de pace între fii şi fraţi
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină

Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.

Te măresc Fiinţă fără de finit
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă,
Carea greu mă mustră de-am păcătuit,
Şi mă desfătează cu bunăvoinţă,
De-am făcut dreptate celui asuprit!

Eminescu a avut în vedere poemele şi scrierile lui Andrei Mureşanu, precum şi anumite detalii biografice, când a compus triada sa de poeme dramatice cu titlul Mureşanu. Pe filiera celor afirmate până acum, se vede că nu degeaba am vorbit în articolul precedent de lupta ascetic-isihastă minte contra minte, adică, minte umană luminată de har contra minte demonică. Vom vedea în continuare că ceea ce face Eminescu în aceste poeme ale sale este să ilustreze această confruntare duhovnicească, plecând de la amănuntul biografic al slăbirii puterii mintale a lui Mureşanu din cauza bolii, singurătăţii şi sărăciei.

Întorcându-ne la textul eminescian pe care îl comentăm, observăm că cel ce apare să dispute cu Mureşanu şi care interferează în cugetarea şi rugăciunea acestuia este Anul 1848, care iese din pământ, cu înfăţăşare demonică, şi care pretinde că scopul său este acela de a distruge poporul român: Ieşit-am eu ca astăzi naţiunea ta să sting!

Însă atingerea scopului său distructiv este împiedicată de prezenţa unei unei minţi treze şi a unui glas care cheamă la deşteptarea naţiunii, care e cel al lui Mureşanu.De aceea, Anul 1848, care se identifică singur cu un demon şi este ulterior denumit demon de către Mureşanu (putem vorbi despre o apariţie demonică sub întruchiparea simbolică a Anului 1848), declară: Atins-am cu paloarea-i [a morţii] poporul tău român / Şi-acum din umbra-i moartă eu văd un chip senin [al lui Mureşanu], / O rază ce mă-neacă, un gând ce urăsc eu, / Cum demonul urăşte un gând de Dumnezeu? Este o interogaţie retorică, în sensul interogaţiei pe care o foloseşte sultanul Baiazid, în Scrisoarea III, când nu crede că puterea sa imperială se poate împiedica de un ciot precum Mircea cel Bătrân. În poemul despre care vorbim, demonul care aduce moartea şi nimicirea se simte sfidat de opoziţia pe care o întâlneşte într-un singur om şi pe care o consideră insignifiantă.

Însă Mureşanu are curajul să îl desfidă pe acest demon al morţii. El, poetul paşoptist, apare ca un geniu care crede în viitorul ţării sale, având dăruit de la Dumnezeu un suflet divin, cu puteri deosebite:

Eu stelele le spulber ca frunze-ngălbenite,
Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreţ,
Înmormântez sisteme în spaţii nesfârşite,
Eu munţii îi cutremur şi mările le-ngheţ,
Astup cu a pustiei nisipuri mări cumplite
Şi-ngrop ţări înflorite sub oceanul creţ –
Dezmint secol de secol, zdrobesc eră de eră,
Fac din a vieţii fapte lucire efemeră.

Puterile acestea sunt cam mari pentru o fiinţă umană, însă Eminescu atribuie adesea în operele sale eroilor-genii asemenea capacităţi (precum călugărului Dan/Dionis din Sărmanul Dionis), care sunt ale firii umane primordiale, nepervertite, spirituale, neîngrădite de materie, după care poetul manifestă o nostalgie evidentă, puteri care, în viziunea eminesciană, ilustrează asemănarea omului cu Dumnezeu.

Acestor pretenţii ale lui Mureşanu, demonul le răspunde aruncând asupra lui vraja blestemului său, prin care aduce întunericul nebuniei asupra minţii lui, înainte de a muri, ceea ce corespunde datelor biografice. Peste sufletul lui este trimis să se înstăpânească un seraf mut şi surd, un serafim al Iadului, evident, adică o căpetenie demonică:

N-ainte de-a te plânge al clopotelor cânt,
Nainte de-a-ţi aşterne în galbenul mormânt,
Pe drumul care duce din leagăn la sicriu
Moartea să te cuprindă în braţele-i de viu!
În suflet să-ţi domnească un seraf mut şi surd

Şi-o secetă cumplită în capul tău tăcut!
De viaţa ta mizeră moartea să nu se-atingă
Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă,
Să intre-o noapte vană cu aer amorţit
În inima ta stearpă, în capu-ţi pustiit.
Cu raza morţii negre eu fruntea ta ating

Şi harfa ta o sfarăm şi geniul ţi-l sting!

Mai înainte de a putea vedea urmările intrării lui Mureşanu sub această influenţă demonică, el cade însă într-un somn adânc. În această primă variantă a poemului (am spus că vorbim de 3 poeme cu titlul Mureşanu), Eminescu nu a intenţionat să facă evidente aceste urmări. Dimpotrivă, Mureşanu adoarme şi are un vis extatic, în care vorbeşte cu Lumina, care este o apariţie dumnezeiască, în faţa căreia Mureşanu este extaziat şi cade în genunchi. Aceasta vine din centrul lumei încoronat cu sori, afirmă că este mai presus de timp, pe care îl precede în existenţă, şi că are cunoştinţa viitorului, pe care nu-l vede nici ochiul unui înger. Însă Lumina face viitorul cunoscut poeţilor de geniu care, precum munţii, ai zilei sunt profeţi (o expresie eminamente biblică şi ortodoxă):

Şi capete de geniu când ard, când se inspiră,
Arderea lor arată, la lumea ce-i admiră,
Că ziua e aproape… Şi palizii poeţi
Profeţi-s plini de vise ai albei dimineţi.
Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut
Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut (…)
Cu raza zilei albe, eu, geniul ţi-l aprind.

Ultima dorinţă a lui Mureşanu este odată încă-n viaţă să mă-nec în lumină, / Să caut armonia a sferelor senină / În inima-mi zdrobită… şi-apoi să mor… Să mor.

Însă urmările demonizării se văd abia în celelalte două poeme, intitulate Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act) şi Mureşanu. Din aceste poeme noi am citat mai multe versuri elocvente în prima parte a articolului nostru (vezi aici). Acolo am văzut afirmată concepţia potrivit căreia răul este esenţa lumii, că el conduce lumea şi se află în fiinţa fiecărui om. Însă Eminescu ne lasă să înţelegem din contextul poemelor sale că Mureşanu, eroul poeziilor sale, nu a ajuns la aceste concluzii de unul singur, ci determinat de intervenţia demonului care a căutat să se răzbune pe el.

În aceste condiţii, e destul de dificil să mai susţinem că Eminescu credea el însuşi în esenţa rea a lumii. Antagonismul dintre Lumina dumnezeiască ce îi apare şi îi vorbeşte lui Mureşanu într-un vis extatic şi demonul întunericului care aduce moartea cu sine, nefericirea şi nimicirea, este, fără îndoială, de esenţă creştin-ortodoxă şi relevă concepţia adâncă ortodoxă pe care o avea Eminescu.

În ce-a de-a doua variantă a poemului, Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), după ce vorbeşte ca un inspirat de demonul ce l-a luat în stăpânire, spre sfârşit Mureşanu îşi vine oarecum în fire şi se roagă iarăşi către Dumnezeu:

Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii
Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi trăieşte,
Coboară-Te în mine, mă fă să recunosc
C-a Ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper
Că liber-mare-mândru prin condamnarea Ta
N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,
Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân –
Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,
Inima mea întoarsă de-o cugetare beată,
Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinile sfărâmate
A lumii-mi dinăuntru.

Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,
El îmi arată planul adâncei întocmele
Cu care-şi mişcă sorii.

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), în studiul său dedicat lui Eminescu, a insistat foarte mult asupra expresiei planul adâncei întocmele, care vorbeşte despre rostul lumii, însă nu a făcut nicio referire la un posibil demonism esenţial al viziunii poetului.

În fine, în ce-a de-a treia variantă a poemului apare femeia iubită, meintă ca să aline suferinţa poetului.

Concluzii

Tot ceea ce Eminescu scrie despre Mureşanu stă într-o anumită măsură, în chip simbolic, şi sub semnul propriului său parcurs autobiografic, pe care însuşi poetul îl mărturiseşte cu mai multe ocazii şi care cuprinde următoarele etape: o copilărie şi o primă adolescenţă fericită, luminată de credinţa în Dumnezeu, în care simţea că are o minte senină, apoi o criză sceptică, prin care a simţit că intră sub o influenţă întunecată şi nefastă, din care cu toate zbaterile n-a putut să iasă şi, în fine, o încercare de a se salva, de a-şi găsi liniştea, serenitatea, pacea prin iubire, prin iubirea pentru o femeie care trebuia să fie îngerul său păzitor, îngerul şi femeia plină de har cu ajutorul căruia să fie restaurată în sufletul său credinţa în iubirea şi fericirea veşnică. Cum o asemenea persoană nu a fost de găsit, Eminescu s-a întors la Dumnezeu prin asceza cumplitei sale suferinţe, care a făcut-o pe Maica Benedicta să-l numească mucenic (vezi studiul său despre Eminescu), iar pe Arghezi să-l califice drept răstignitul culturii române.

Prin urmare, nu putem vorbi de un sâmbure de demonism în opera şi viziunea eminesciană, aşa cum propunea Ion Negoiţescu şi au susţinut şi alţii, atâta timp cât pentru el neantul şi moartea au permanent un aspect negativ. Pieirea şi aneantizarea nu sunt un fapt bun în sine, ca în concepţia budistă, ci un pustiu negru care stă sub semnul nefericirii şi al ratării, al erorii fatale. Atunci când afirmă că îşi aşteaptă moartea şi o doreşte, ea apare, cu toată amprenta durerii lui, ca o detaşare de suferinţa pământească chinuitoare şi o trecere într-o lume care înseamnă continuitate, în care este vegheat de luceferi şi de lună şi ascultă glasul izvoarelor şi al foşnetului pădurii. Ori această lume nu seamănă deloc cu Nirvana. E o lume vie şi nu una moartă, nu e un neant, ci un Rai.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Convorbiri teologice cu Fericitul Dumitru Teologul

Găsiţi aici cartea şi o puteţi downloada făcându-vă cont pe Scribd.

Psa. Gianina

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno