De la cartea Facerii, în care se descrie vederea lui Dumnezeu de către Adam, şi până la cuvântul tainic al Apocalipsei, întreaga Scriptură vorbeşte despre căutarea vederii lui Dumnezeu, dorul nestins al omului de a-L cunoaşte pe Cel Care l-a creat, de a căuta comuniunea cu El.

Această vedere nu înseamnă cunoaşterea Fiinţei lui Dumnezeu, ci o participare la energiile prin care Dumnezeu Se face prezent în lume şi în viaţa omului. Prezenţa harului dumnezeiesc aduce omului acea pace negrăită, o mireasmă fără asemănare în această lume – după mărturia Sfântului Serafim de Sarov.

În Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, relatarea Schimbării la Faţă ocupă un loc central. Hristos le vesteşte ucenicilor apropierea pătimirii şi morţii Sale, iar prin transfigurarea de pe Tabor, le întăreşte credinţa că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

Glasul Tatălui, în prezenţa celor doi mari profeţi ai Vechiului Testament, arată că toate profeţiile se împlinesc în Hristos. Prezenţa lui Dumnezeu-Tatăl este redată în icoanele vechi ale praznicului prin Mâna dumnezeiască, în semnul binecuvântării.

Icoana Schimbării la Faţă

Se ştie că în Muntele Athos exista în vechime o şcoală de pictură, iar la sfârşitul uceniciei, tânărul iconar trebuia să picteze icoana Schimbării la Faţă. De ce tocmai această icoană? Pentru că perspectiva icoanei acestui praznic este cea a lumii transfigurate, pe care numai o vedere luminată de harul lui Dumnezeu o poate reda prin arta icoanei.

Icoana Îl are în centru pe Hristos, Căruia faţa Îi străluceşte mai mult decât soarele, iar hainele Îi sunt strălucitoare ca lumina, avându-i

de-o parte şi de alta pe Moise şi pe Ilie. La picioarele lui Hristos, trei dintre ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, sunt copleşiţi de dezvăluirea slavei dumnezeieşti.

Deşi izvorăşte raze de lumină, Hristos, „raza Tatălui“, este înconjurat de un fond închis de culoare, aşa-numita mandorlă, prezentă şi în icoana Învierii, prin care se exprimă realitatea tainică, de nepătruns a firii dumnezeieşti. Lumina lui Hristos se răspândeşte împrejur, cuprinzând lumea întreagă, care prin Cuvântul s-a zidit.

Cei doi fraţi, Iacov şi Ioan, stau cu faţa plecată la pământ şi acoperită cu palmele, iar Petru pare că spune lui Hristos: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie“ (Luca 9, 33).

Sfântul Ioan Damaschinul învaţă că „Hristos S-a schimbat la Faţă nu asumând ceea ce nu era, ci arătându-le apostolilor Săi ceea ce era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători“. Prezenţa celor trei ucenici devine o prefigurare a Bisericii, după cuvântul Domnului, că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).

De ce Moise şi Ilie?

Pentru că ei s-au bucurat de mari descoperiri, unul pe Muntele Sinai, primind Tablele Legii, celălalt pe muntele Carmel. Cel care demult le vorbise proorocilor Vechiului Legământ, Cuvântul lui Dumnezeu acum întrupat, Se îmbracă „cu lumina ca şi cu o haină“ (Psalm 103, 2), vrând să arate strălucirea Învierii Sale.

Moise ţine tablele Legii în mână, iar profetul Ilie este reprezentat ca un bătrân cu părul lung. Dacă Moise a fost cunoscut drept chip al blândeţii, „căci era mai blând decât toţi oamenii de pe pământ“ (Numeri 12, 3), Ilie rămâne proorocul plin de zel pentru adevărata închinare adusă Domnului.

Amândoi – tâlcuiesc Sfinţii Părinţi – închipuiesc Pronia şi Judecata lui Dumnezeu sau cele două firi ale Mântuitorului. Sf. Maxim Mărturisitorul vede în Moise şi Ilie o reprezentare a celor două căi: calea căsătoriei şi cea a fecioriei, căci ucenicii „au învăţat că lângă Cuvântul sunt tainele căsătoriei şi ale necăsătoriei, cea dintâi prin Moise, care nu a fost împiedicat de căsătorie să se facă iubitor al slavei dumnezeieşti, cea de a doua prin Ilie, care a rămas cu totul curat de legătura căsătoriei“.

Prezenţa lui Moise pe Muntele Taborului ne aminteşte de făgăduinţa pe care Domnul o făcuse odinioară şi pe care acum Moise o vede împlinită: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi.“ (Deut. 18, 15) Evangheliştii ne spun că Hristos vorbea cu Moise şi cu Ilie despre moartea Sa, care avea să se întâmple în Ierusalim.

Sfântul Evanghelist Luca precizează că Hristos „S-a suit pe munte, ca să se roage“. Încă din Vechiul Testament, muntele apare ca loc al revelaţiei, al rugăciunii şi al contemplaţiei. Descriind urcuşul duhovnicesc pe Muntele Sinai, Sf. Grigorie de Nyssa scrie în „Viaţa lui Moise“ că vederea slavei lui Dumnezeu nu se face prin puterile omeneşti, ci prin iubirea care descoperă Izvorul iubirii. Coborând de pe înălţimile Sinaiului, Moise vorbea poporului, iar fiii lui Israel vedeau că faţa lui străluceşte.

Ultima sărbătoare împărătească a anului bisericesc

Relatările evanghelice ale Schimbării la Faţă, precum şi reprezentările iconografice au hrănit totdeauna reflecţia teologică în spaţiul ortodox. Transfigurarea de pe Tabor descoperă scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu: îndumnezeirea omului. Firea omenească întunecată prin Adam, în rai, se luminează acum prin lumina lui Hristos.

Schimbarea la Faţă anticipează şi Parusia, cea de-a doua venire a Domnului. Sfântul Grigorie Palama ne încredinţează: „Marea viziune a luminii Schimbării la Faţă a Domnului reprezintă taina celei de a opta zi, adică a lumii ce va să vină“. La sfârşitul veacurilor, „soarele se va întuneca“, pentru că Hristos Însuşi Se va arăta în toată slava, după cum vesteşte şi cartea Apocalipsei: „Şi vor vedea faţa Lui… şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină“ (Apoc. 22, 5). Nu întâmplător, praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă încheie anul bisericesc, întărind astfel sensul eshatologic al cultului ortodox.

„Când vede pe Domnul, sufletul se bucură“

Participând la slava lui Dumnezeu, omul se transfigurează, strălucind şi el. Vedem lucrul acesta pe chipul ucenicilor care, primind razele care vin de la Hristos, participă la slava Lui, „după puterea lor“. Cele mai vechi reprezentări ale Schimbării la Faţă redau bucuria, pacea şi uimirea ucenicilor. Din secolul al XV-lea însă, cele mai multe dintre icoane pun accentul pe teama ucenicilor înaintea luminii taborice, ca şi cum slava lui Dumnezeu ar fi cu totul inaccesibilă omului.

O posibilă explicaţie ar fi cea dată de părintele Alexander Schmemann: „Din timpul triumfului oficial al isihasmului şi al canonizării lui Grigorie Palama, mărturisirea învăţăturii sale a devenit, câteodată, absolut formală, fără o asimilare autentică a esenţei sale duhovniceşti creatoare“. Altfel spus, când omul pierde înţelegerea vie a adevărului de credinţă, atunci el se înstrăinează şi în experiere de sensul participării la descoperirea harului dumnezeiesc.

Vederea luminii lui Hristos şi calea sfinţeniei sunt ţinta oricărui suflet iubitor de Dumnezeu. Dintotdeauna sfinţii au mărturisit certitudinea vederii lui Dumnezeu de către cei „curaţi cu inima“. „Domnul îl iubeşte pe om – scrie Sfântul Siluan Athonitul – şi i se arată cum El Însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu smerenie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul Său. Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte; ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care Îl dă Domnul. Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte. Cine poate descrie această bucurie şi veselie?“

Vechimea sărbătorii

Sărbătoarea Schimbării la Faţă ar putea data chiar de la începutul sec. al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena zideşte o biserică pe Muntele Tabor. Există o legătură cu praznicul Înălţării Sfintei Cruci, care urmează la patruzeci de zile după Schimbarea la Faţă. Începând cu ziua de 6 august, la slujba Utreniei se cântă Catavasiile Crucii.

În Occident, a doua duminică a Postului Mare a fost consacrată Schimbării la Faţă, în timp ce în Răsărit, această duminică este închinată Sfântului Grigorie Palama, cel care a teologhisit despre vederea luminii necreate de pe Tabor.

Primele reprezentări iconografice păstrate sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica „Sfântul Apolinarie“ din Ravenna şi cel din Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai.

Cf. sursa.

Did you like this? Share it: