D-l Alex Negru ne anunţă iniţierea celui de al cincilea concurs de blogging pe care îl găzduieşte pe Roblogs.info

E vara, vacanta si se cunoaste asta. Bloggeri si-au luat si ei vacanta, dar totusi mai este putin si se aduna 2000 de bloguri inscrise in recensamantul bloggerilor. In tot acest timp am reusit sa finalizam 4 concursuri. Acum incepe al 5-a concurs.

El este organizat impreuna cu magazinultau.ro iar toate detaliile sunt pe pagina aceasta.

HORA

Detalii despre intrarea in retea gasesti pe www.horablogs.net

P.S. Stii ca intre timp am lansat reteaua de bloguri HORA Blogs Network?

***

Pr. Dorin

Notă de subsol

Dr. Mihail Neamţu a pus acum câteva minute două studii ale sale în engleză pe blog [ 1 şi 2], ca să ne arate cum…scrie în engleză, ceea ce se constituie într-un lucru foarte bun şi util pentru noi.

Având în faţă o felie de pepene roşu…citeam la unul dintre articole. Doamna preoteasă vine şi mă întreabă ce citesc. Îi spun că Mihail ne-a lovit…în engleză. Stă cu mine şi citeşte puţin şi apoi o aud spunând: „Dacă nu mi-a spus nicio idee teologică în română…de ce să cred că o să-mi spună adevărul Ortodoxiei în engleză!”. Adică e de un nihilism…atroce.

Cu toate condiţiile atmosferice dezavantajoase…vom încerca să fim cu Mihail şi în engleză…ca şi în română! Numai că s-ar putea să se întâmple…imprevizibilul.

Pr. Dorin

Antiteza cantităţii

Mulţi dintre confraţii noştri…ne tratează tot timpul în acest fel, ca în fotografia supra! Însă dacă eşti…şi te comporţi aşa…acest lucru te caracterizează!

***

1. Pe spatele tricoului ei scria: st. anger… Scary, very scary… Sfânta mânie a… cui? Nu era specificat. Fuma îndelung…încât vreo 4 metrii de nor a trebuit să traversez fără să…respir. Dacă vrei să nu iei miasme la bord…trebuie să nu respiri. Trebuie să nu vezi, să nu respiri, uneori chiar să nu…exişti, când treci pe undeva. Toată lumea ştie că nu e bine să te pui cu nebunul pentru că…e sănătos la cap. Şi, mai ales, să nu te pui cu băiatu’/fata cu chef de ceartă, căruia/căreia i s-a suit inteligenţa, umoarea, ciclul sau alte fantasme la cap.

Unele fraze se întâmplă anapoda. Când eşti prea aproape de realitate, realitatea ţi se arcuieşte în faţă, chiar te scuipă în faţă. Dacă nu eşti… balerină şi vezi…paraşute, te gândeşti cât costă, cât timp pierzi dacă te machezi două ore, trei ore te uiţi în oglindă, 4 ore îţi faci unghiile, cincizeci de minute te fardezi, 6 ore vorbeşti la telefon şi restul mănânci sau dormi…Dar dacă vezi …combinatori, care numără cuvintele în timp ce flegmează…la o adică îţi vine să fii, cu aceşti oameni…anti-androgin…dacă vrei…anti-teză.

***

2. Se iubeau în…supermarket. Nu se iubeau pe… tunuri, nu se iubeau…pe trepte, nu se iubeau pe imaşuri…ci în supermarket. Ei se sărutau de mama focului în timp ce…cântăreau zarzavaturile. Ce romantic! Nu conta că oamenii se uitau la ei ca la nişte proşti, ca la nişte lingăi [ ştiu, e scabros…], ca la nişte…tineri. Ei se iubeau…în supermarket în timp ce puneau roşiile să se coacă pe cântăritorul de roşeaţă…Însă ploaia de nesimţire…nu se mai simţea pe obrazul lor…

***

3. Nu contează că mă calci pe picioare. Chiar mă bucur…că eşti nesimţită. Dacă ţi-aş spune că eşti nesimţită ai crede că e o interjecţie. Ce contează dacă mă crezi prost, ce contează dacă eşti prost…ce contează dacă nu contează… Trebuia să mai pun nişte semne de întrebare…dar doamna m-a călcat din…atenţie. Dacă eşti prea sensibil domnu’ părinte, nu mai veni la cumpărături! –Da, o să mă duc pe Marte să cumpăr pâine!…

***

4. De ce le place oamnilor Big Brother, OTV-ul, ciomăgeala, cataroiala, trasul de păr în stradă, violul, crimele în serie? Pentru că vor să îşi vadă fantasmele cu ochii. Mintea, oricât de mintoasă ar fi…e numai pentru tine. Însă, tu, care vezi în capul tău numai mardeală, numai violeală, numai ce eşti tu de obicei, vrei să vezi şi pe stradă, şi la TV şi la veceu şi la…tupeu. Tocmai de aceea există televiziuni cu porno şi televiziuni cu wrestling, televiziuni cu fiţe de doamnă şi televiziuni cu fotbal, unde se drăcuie portarul cu ambasadorul, chelnerul cu primarul, toată lumea cu… toată galaxia.

***

5. De ce nu le plac…până nici ortodocşilor lucruri serioase, ci au nevoie de părintele Savatie care le aduce… scandaluri sau de ziaristul Victor Roncea care aduce…revendicări? Pentru că nu mai pot să gândească mult, intens şi sugestiv. Am început să gândim…instinctiv. Să moară patriarhul!, spune gura lui. Să moară comunistul!, zice gura ei. Să moară infractorul!, zice gura lor…Dar nu vreţi să muriţi şi voi…pentru o nouă ştafetă? De ce oţărâtul nu vrea să moară şi el…ca să lase pe altul? La prima impresie pare că e terfelit în viaţă, în istorie, în carieră… Dar, omul zice, se gurilează [ se descarcă verbal…deşi nu foloseşte numai verbe] şi cam asta îi este oftica…Ce fel de oftică avem noi…care arată ca mana care cade pe viţă?

***

Atenţie: pasaj non-ficţional!

6. Maşina 116. Maria păcătoasa, care vine de fiecare dată ca să îmi arate cât e de sfântă, bate metanii în mijlocul maşinii. Nimeni nu se uită la ea, că nebuna e în stare să îi îmbrâncească pe toţi, de la un cap la altul. Nu mă recunoaşte…şi răsuflu uşurat. Dracul are un fel de a fi foarte perfid, că a început de ceva timp să inventeze nebuni pentru Hristos din toate pramatiile, ca să necinstească acest mare statut de sfinţenie al Bisericii.

Maria păcătoasa e ucenica lu’ Ecaterina sfânta, şi…prima se dă de fostă demonizată…ultima de…fostă curvă. Şi, în mijlocul maşinii, gâlceavă teologică: Păi, da, eu sunt păcătoasă şi voi sunteţi sfinţi. Că voi nu ştiţi cum sunt eu. Eu am păcătuit în faţa lu Dumnezeu şi în faţa lui mă pocăiesc. Şi mă pocăiesc, pentru că aşa mi-a zis duhovnicul meu. Că eu fac metanii…şi mai face încă trei metanii…pentru ca să îmi ierte Dumnezeu păcatele. Că voi puteţi să râdeţi…dar nu ştiţi cât de păcătoasă sunt eu. Că voi nu sunteţi cu mine, ca să ştiţi cum trăiesc eu…

Până s-a dat jos…a vorbit cu glas tare. Prietena ei, Ecaterina sfânta, e o figură mai…perversă decât asta. Graţie unui domn librar, care are faţă interschimbabilă, când trebuia să intru la doctorat mi-a strigat vreo lună de zile în faţa fostei noastre locuinţe…blesteme de viaţă lungă şi Veşnica pomenire!

Acum, dacă m-a lăsat dracu cu această ispită…am ispita comentatorilor subtili…dar despre asta altădată.

***

7. Există un fel de ortodocşi de o asemenea bunătate…încât te-ar rupe în mâini. Trec pe lângă ei, îi aud şopotind, mă întâlnesc cu cititori ai blogurilor noastre travestiţi în vorbitori de rău…şi parcă semăn cu vrăjitorul din Oz. Dacă vorbeşti…despre anumite lucruri nedelicate la dumnealor, în loc să fie dânşii cu musca pe căciulă…pari tu infractor. Cum aşa? Dacă ai atacat grupul…e ca şi cum ai fi blasfemiat. Cazul Savatie…ne-a redovedit faptul că admiratorii nu numai că nu au nimic de-a face cu teologia, bunul simţ, cumsecădenia…dar până şi consemnatul de către Dor de blog 3, ne-a lustruit a doua zi cu parabola dintre Fericitul Selafiil [ atenţie cum l-am numit noi de când am citit cartea despre el!] şi ieroschimonahul înşelat…din care, adepţii au înţeles că…noi suntem de fapt înşelatul pe care l-a evidenţiat fostul chilier al Fericitului Selafiil.

La fel a fost şi cazul Danion…La fel a fost şi cazul Cruceru : cazuri trase la indigo, ceea ce înseamnă că în materie de fanatism şi de nesimţire şi baptiştii şi ortodocşii sunt…aceiaşi ciorbă neîncălzită. Tu te raportezi de unul singur la Cruceru, la Danion, la Savatie, le spui lor, personal, anumite lucruri, şi, în loc să aibă demnitate şi…altceva, care au bărbaţii [ vorba sintagmei]… te pomeneşti cu ceata lui piţigoi la comentarii, ca şi când ar acţiona din plăcere spontană…dar la niciun articol de teologie, la nicio predică, la niciun proiect nu vine niciun…utecist al comentariului.

Concluzia: le place numai huiduiala, vin când e la împingere, în mulţime, neidentificabili şi…când se retrage mulţimea ca apele din Moldova, rămâne numai nămolul comentariilor, nesimţirea lor…şi fanatismul drăcesc la care se dedau. Însă, păstrăm ca pe nişte pietroaie de arătat şi altora, o parte din aceste nestemate ale prostiei umane, cu sau fără faţă religioasă.

-Dar ce ai, părinte, cu ei?! Ce ţi-au făcut?!!!

-Nimic, dragă…Mie, personal…nimic. Noi doar constatăm…starea de lucru a pretinşilor noştri audianţi de conferinţe teologice ortodoxe, cum arată concluzia umană, rezultatul uman al marilor conferinţe ortodoxe şi al multor cărţi duhovniceşti tipărite şi răsfoite.

Însă, în faţa miturilor Cruceru, Danion, Savatie etc., cred că au înţeles cu toţii acest lucru…nu trebuie să te îndoieşti, nu trebuie să le pui în discuţie, nu trebuie să…le observi dedesubturile…pentru că devalorizarea lor aduce, în esenţă, non-beneficii altora: pierderi de venituri.

Adică, fratele meu, aici e problemă de bani…şi nu de sfinţenie! Chiar nu se poate observa acest lucru? Chiar aşa de neidentificabilă este sfinţenia? Când am zis de Cruceru, de Danion, de Savatie…imediat au apărut fronturi atmosferice întunecate deasupra blogului nostru, cei vizaţi au tăcut mâlc, nicio murmurare – pentru că ei le montau din umbră – şi, din mare sfinţenie, niciunuia nu i s-a părut o prostie sau că îi vede lumea…ca să amendeze pe cei care îi apară…ca minerii pe Iliescu în ’90. Nu! Ci au ovaţionat pe messenger pe minerii lor care au apărat partea din spate a mitului, care l-au apărat cu stoicism…şi s-au bucurat că duşmanul de clasă, în persoana noastră…e de fapt un tip căruia i s-au pus în cârcă…uri seculare, chestii patologice şi dureri de insignifianţă.

Însă, dacă nu se vinde cartea, faci gaură Sofiei în pungă sau a altor câteva astfel de oaze ale exclusivismului. Dacă cititorii încep să-şi pună întrebări…atunci cad miturile şi nu mai aveam altele. Aici e baiul! Pentru că miturile…trebuie să fie fanatice, puţin cunoscătoare ale Tradiţiei ortodoxe şi intolerante.

***

8. Cum se nasc miturile ortodoxe? Din oameni care vor să fie…o imagine a ceva. Imaginea predicatorului român…e formată numai din vreo 10 oameni pe care îi publicitează câţiva webmasteri ortodocşi extremişti cu obstinaţie. Dacă cauţi în paginile lor cine sunt predicatorii României găseşti numai pe aceeaşi: vreo 5-6 monahi, două monahii şi 3-4 mireni. Dacă cauţi cine sunt duhovnicii României…iarăşi găseşti vreo 6-7… dintre care…3 sau 4 sunt morţi…

Însă România are mii de preoţi mireni şi monahi, ierarhi, teologi preoţi sau mireni…şi nu 10 sau 20 pe care îi vântură onlineul! Dar pe aceştia toţi nu îi vede şi nu îi consemnează nimeni. Ai impresia că în fiecare Biserică a noastră e pustiu, că nimeni nu slujeşte şi nu predică…ci doar 10 preoţi din câteva mii.

De ce se doresc numai…aceştia evidenţiaţi de vreo 10 ani încoace? Şi, mai ales, de ce majoritatea celor evidenţiaţi…sunt antisistem? Adică ieromonahi sau arhimandriţi sau teologi ortodocşi care, în loc să cheme pe oameni la ascultare faţă de Sinod, la bun simţ faţă de oameni…ei sunt primii care pun în gardă pe toţi că trebuie să se teamă de proprii lor ierarhi sau de teologii Bisericii sau de preoţii de mir ai Bisericii.

Adică mireanul merge la Biserică, îl spovedim, îl împărtăşim…şi apoi merge la mănăstire şi vine cu idei extremiste, în urma unui simplu pelerinaj. Sau ieromonahul spune despre preotul de mir că e un ne-sfânt…şi că numai el s-ar putea să fie cel mai sfânt, pentru că nu are soţie.

Ni se pare că îndreptarea ochilor numai spre Sinod… ca şi îndreptarea ochilor numai spre preşedintele României…ascunde gunoiul sub propriul preş. Toţi suntem de vină pentru ceva anume…Dar nu e respirabil să fim mereu…antitetici, protestatari, pentru că ne crapă inima.

9. Începe filmul…La care film să te duci cu copilul, pentru că mai toate sunt deocheate? Stai prost cu alesul…Apoi, dacă vrei să te duci cu soţia undeva ca să te relaxezi sau să mănânci…s-ar putea ca neprevăzutul unei nesimţiri să te coste mai mult şi mai greu…decât statul acasă. E o enervare prelungă dacă mergi cu metroul, cu tramvaiul, cu înăbuşitoarele maşini. Dacă mergi pe jos…străzile sunt bulevarde şi bulevardele sunt magistrale… Osteneşti, ajungi sleit de mirosul de oxizi, paroxizi şi paraoxizi, şi, oxidarea…se vede în timp.

10. Da, uneori…nu îţi mai vine să faci nimic serios. Când vezi că prostia e mai bună ca munca, râsul ca sfinţenia, demnitatea e doar…o vorbă, sfinţenia…e doar fumuri şi tu, ortodoxul meu, eşti un scaiete care nu ştii decât să înţepi…îţi vine să laşi totul baltă. Poate că mulţi confraţi – ştim ispita această demonică, crunt de demonică, care ne-a încercat din prima clipă a convertirii noastre! – au lăsat-o mai încet sau deloc cu cititul, cu rugăciunea, cu predicatul în Biserică, cu viaţa preoţească autentică, pentru că nu au putut să facă faţă preamultului de nesimţire, de neghiobie şi de duplicitate care ne înconjoară, care ne taie cu lama pas cu pas, clipă de clipă. Şi, s-au dat…cu cântecul, cu jocul, cu afacerile, cu găştile, cu trepidaţiile motorului…

Şi, apoi, ne contemplăm nefericirea…şi excludem din faţa altora…orice fericire sfântă. Însă, mă rog de voi, de oricine ne călcaţi pragul: Vă rog frumos să fiţi mai puţin nesimţiţi, mai puţin bădărani, mai puţin aroganţi! M-am săturat să tot aruncăm mărgăritare…Orice om are limite! Vă rog să ne respectaţi eforturile şi să nu ne mai arătaţi în faţă…cum arătaţi pe dinăuntru, la modul absolut jegos. Ştim, simţim cum arătaţi! Vă rugăm, prefaceţi-vă că sunteţi sfinţi, fraţi ortodocşi, că mâncaţi toată ziua ghirlande, că sunteţi extraordinari! Am obosit să trec cu vederea…lucruri neingurgitabile!

Daţi-ne voie să ne bucurăm de dv. şi fără bădărănie, pentru că nu cred că e cazul după cum de bine vă tratăm noi! Faceţi ceva frumos pentru noi, ca să mă bucur dimineaţa când vin …sau seara târziu sau… la miez de noapte ca să lucrăm pentru dv. : nu mai fiţi nesimţiţi cu noi! Fără comentarii de doi bani, fără ameninţări, fără lucruri de îţi vine să îţi verşi maţele! Please!…Daţi-mi voie să nu mă mai smintesc zilnic de atâta ipocrizie ucigaşă!

Pr. Dorin

O istorie a imnului naţional

Cf. sursa.

Unul dintre simbolurile cele mai importante ale oricărei ţări este imnul. Alături de drapel şi stemă, imnul reprezintă sinteza valorilor, idealurilor, poporului care îl cântă. De asemenea, poate reprezenta simbolul casei regale (în cazul statelor monarhice) sau, şi acesta este şi cazul cântecului „Deşteaptă-te, române”, un cântec de luptă.

Posterităţii îi este recomandat un asemenea cântec de câteva condiţii care trebuie întrunite. Este vorba de emoţia publică pe care o generează intonarea acestuia, şi momentele istorice în care acesta este repetat. Acest din urmă element dorim să îl ilustrăm în continuare, sub amendamentul că nu vom putea face acest lucru exhaustiv. Vom puncta de aceea doar câteva momente istorice, legate în primul rând de Braşov, oraşul genezei acestui imn.

Încă de la apariţie, „Deşteaptă-te, Române” a fost un cântec menit să fie alături de români în cele mai grele momente ale istoriei lor. Versurile militante/combatante i-au chemat pe români la luptă, la (re)deşteptare.

Geneza unui cântec

La început a fost cuvântul.

Condiţia oprimată pe care au avut-o românii secole de-a rândul în cadrul regatului maghiar şi apoi în Imperiul Austriac au dus la marginalizare, izolare şi imobilism. Începutul revoluţiei de la 1848 îi găseşte pe intelectualii români preocupaţi de soarta conaţionalilor lor din Transilvania. Nu întâmplător, aceştia se situează în fruntea poporului, căruia încearcă să îi arate calea de urmat. Intelectuali de vârf precum George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian, episcopul Andrei Şaguna, sunt desemnaţi să îi conducă pe români în grelele momente ale revoluţiei.

Necesitatea mobilizării rapide, efective şi eficiente era evidentă. Însă acest lucru nu se putea face numai prin intermediul proclamaţiilor şi a declaraţiilor din presă. Era nevoie de încă ceva. Poetului Andrei Mureşanu, aflat pe atunci la Braşov în calitate de profesor la Colegiul Latino-German din localitate (instituţie de învăţământ condusă de vărul său Iacob Mureşianu) şi redactor la suplimentul literar „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” al periodicului românesc „Gazeta de Transilvania” condus de George Bariţiu, îi va reveni misiunea elaborării unui cântec de luptă.

După adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii (3/15 mai 1848), în rândurile opiniei publice româneşti emoţia era febrilă. Împrejurările în care a fost scrisă celebra poezie sunt descrise de soţia lui Andrei Mureşanu, Susana, în consemnarea profesorului Moroianu: prin a doua jumătate a lunii mai 1848 erau adunaţi la Braşov mai mulţi fruntaşi ai românilor din Principate, între care Bălcescu, unul sau amândoi fraţii Brătieni, Magheru, Cezar Bolliac, Alecsandri, Gh. Sion, Bolintineanu, fraţii Goleşti şi alţii, dintre care unii se înapoiaseră de la Adunarea Naţională din Blaj, la care luaseră parte.

În Braşov, aceşti fruntaşi din Ţara Veche se întâlneau adeseori cu fruntaşii locali ai românilor, cum erau cei doi Mureşeni, Iacob şi Andrei, cu Bariţ, cu protopopul Popazu şi cu dr. Vasici. (…) De la o asemenea întrunire s-a întors odată, pe la finea lui mai, bărbatul ei, târziu după miezul nopţii, fiind foarte agitat. El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu, după ce se făcuse ziuă, mai sculându-se din când în când de la masă şi plimbându-se prin odaie, citind din ceea ce scrisese. Erau strofe din Deşteaptă-te, române!

După aceasta poetul a început lupta pentru a da publicităţii creaţia sa. Despre aceasta ne relatează publicistul George Bariţiu: „După munca zilei ieşeam amândoi aproape regulat pe la cinci ore la aer curat. Astă dată Andrei venise la mine înainte de amiază ca să eşim spre pădure, că are să-mi mai citească ceva. Era Deşteaptă-te, române!. Oare cenzura ce va zice? Vom încerca într-un noroc. Censorul cel mai sever va pleca de acasă, numai câteva zile să aşteptăm. Până atunci doară îi voi afla şi o arie. Această stratagemă a reuşit, poezia fiind publicată în numărul 25 din 21 iunie 1848 al Foii pentru minte, inimă şi literatură sub titlul Răsunet. Atragem atenţia asupra confuziei generalizate, întreaga posteritate reţinând poezia mai degrabă cu titlul cuprins în primul vers.

Un cântec cu cântec

Iată deci cum, după ce versurile au fost puse pe hârtie, s-a pus problema identificării unui cântec adecvat, menit să pună şi mai bine în valoare stihurile. Aici apare o celebră controversă legată de persoana autorului melodiei. Pentru a cunoaşte sursele referitoare la problemă, vom prezenta în continuare cele trei ipoteze cunoscute.

Andrei Mureşanu părinte al versurilor şi a melodiei

Aceeaşi Susana Mureşanu relatează: „Andrei Mureşanu şi-a luat băieţii de români de la gimnaziul catolic din localitate şi băieţi de la şcoala primară a neguţătorilor români şi s-a dus cu ei pe Tâmpa, cântând Deşteaptă-te, române!, după o melodie veche, tărăgănată, care i s-a potrivit. Când s-a coborât de pe Tâmpa, băieţii îl cântau de minune. E bine deci să se ştie că melodia lui Deşteaptă-te, române! tot poetul Mureşanu i-a dat-o, cum povestesc mai sus, şi acest imn mai întâi a fost cântat, pe urmă a fost publicat.

Iacob Mureşianu compozitorul, răspunzând unei întrebări formulate de redacţia Arta din Iaşi afirma: „Autorul poeziei, cât şi a melodiei imnului Deşteaptă-te, române!, este Andrei Mureşanu. Armonizată însă a fost de un muzic boem la dorinţa autorului, şi s-a publicat într-un caet intitulat Flori române, împreună cu alte jocuri naţionale, pe la 1860. Melodia originală se vede în Muza Română, nr. 2/1888, la începutul putpuriului românesc”.

George Ucenescu, compozitorul ucenic al lui Pann

O consemnare autobiografică manuscrisă a discipolului lui Anton Pann, angajat al Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Braşovului indică o altă variantă privitoare la autorul moral al melodiei, el însuşi: Poetul Andrei Murăşanu, ca rudenie cu parohul Bonifaţie Pitiş, venea vara des la grădinile parohului pentru aer şi pentru cireşe. Sosind furiosul an 1848, poetul căuta o melodie după care să compuie pentru acest an un sonet (sic!) care să se cânte între amicii ce era să se adune la grădina parohului pentru o petrecere de seară cu mâncări şi beuturi în onoarea cireaşelor. Am cântat multe cântece de probă, iar sosind la următorul cânt, Din sânul maicii mele, şi cântându-l, a rămas poetul pe lângă această melodie.

Anton Pann culegător de cântece vechi

O teorie des uzitată, şi, din păcate, încetăţenită în rândul opiniei publice româneşti, îl desemnează pe celebrul culegător şi profesor de muzică veche ca fiind autorul melodiei. Oricât de convenabilă ar fi această teorie, nu există nici o sursă care să îl asocieze pe Pann cu geneza celebrului cântec. Mai mult decât atât, deşi cântecul religios Din sânul maicii mele, cel care se pare că stă la originea melodiei actualului Imn de Stal al României, a fost într-adevăr consemnat şi publicat de folclorist (abia în anul 1850), el era unul cu circulaţie foarte mare în epocă, noi putându-l considera astăzi ca un veritabil hit, des cântat, dar fără vreun autor nominalizat.

În concluzie, din datele expuse anterior, şi luând în considerare şi tradiţia orală a familiei Mureşenilor care îl indică pe Andrei ca fiind un muzician talentat (ştia să cânte la mai multe instrumente şi avea şi o voce deosebită), îndrăznim să avansăm ca fiind cea mai probabilă ipoteza în care Andrei Mureşanu a fost autorul propriu-zis al versurilor şi autor moral al melodiei.

Locul în care s-a cântat prima oară Deşteaptă-te, române!

Un alt subiect controversat legat de acest cântec istoric, şi care a făcut la rândul său istorie, este localizarea interpretării sale publice. Aflată în strânsă legătură cu controversa legată de autor, teoria conform căreia imnul a fost cântat prima oară în public la Râmnicu Vâlcea, în parcul Zăvoi, se bazează pe atribuirea paternităţii cântecului lui Pann.

Sursa, pe baza căreia s-a adoptat inclusiv legea Zilei Imnului Naţional al României, este Raportul nr. 10 al Comisarului extraordinar al districtului Vâlcea, D. Zăgănescu, către Ministerul trebilor din Lăuntru al Ţării Româneşti, publicat în Monitorul Oficial nr. 14, 1848, din 26 august. Datat în 30 iulie 1848, documentul anunţa că „ieri, joi 29 ale curgătoarei luni, cetăţenii din Râmnicu Vâlcea au manifestat într-o câmpie înconjurată cu arbori ce este la marginea cetăţii pentru constituţie, iar garda naţională a răspuns printr-un număr însemnat de arme cu salve detunătoare. Aflându-se în acest pompos constituţiu şi d-lui Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor românilor”.

Raportându-ne însă la toate datele care le-am enumerat până acum, nu putem să nu ne exprimăm rezervele faţă de localizarea la Râmnicu Vâlcea a locului unde s-a cântat Deşteaptă-te, române!, asta cu atât mai mult cu cât Anton Pann nu a consemnat niciodată faptul că ar fi interpretat acest cântec, în acel an, în acea localitate. Din cele expuse mai sus însă reiese indubitabil că Braşovul a fost locul unde s-a născut şi a fost cântat prima oară acest imn. Dar, fără a mai insista, lăsăm cititorilor plăcerea să aleagă între aceste ipoteze.

Un cântec face istorie

Condiţia pentru ca o melodie să devină imn naţional este ca aceasta să fie reluată în cât mai multe ocazii. Aceste ocazii nu au încetat să apară, practic în momente cu mare încărcătură emoţională românii au cântat acest marş revoluţionar.

Fără a avea pretenţia să acoperim exhaustiv momentele istorice în care acest cântec a apărut consemnat în presa epocii, vom marca totuşi câteva asemenea momente, bazându-ne inclusiv pe ziarul familiei Mureşenilor, Gazeta Transilvaniei.

Adunarea ASTRA din 1863

La Braşov are loc adunarea generală a ASTRA în anul 1863. În cadrul manifestărilor publice prilejuite de acest eveniment este inclus şi un recital la pian al lui Iacob Mureşianu, fiul redactorului Gazetei Transilvaniei. Acesta a interpretat „imnul naţional şi familial Deşteaptă-te, Române! de Andrei Mureşanu”. S-a presupus că şi autorul se afla în sală, era în ultimul an al vieţii.

La alegeri, cu cântec înainte!

Pentru românii ardeleni, momentul alegerilor pentru Dieta Transilvaniei din anul 1863 a fost unul cu semnificaţii deosebite. După secole de-a rândul de tratament inegal (românii fiind consideraţi toleraţi, conform legilor medievale), în urma prevederilor Diplomei Octroate din octombrie 1860, dar mai ales ale Patentei din februarie 1861, se hotăreşte organizarea de alegeri, bazate pe sistemul censual, care permit românilor plătitori de impozite (şi nu unele mici, de minim 8 florini) să intre în viaţa politică a principatului transilvănean.

Intrarea românilor în sistemul politic public al Transilvaniei descătuşează energii acumulate de mult timp, una dintre formele de manifestare fiind cântul. Şi astfel, la alegerile din comuna Teaca, descriindu-se pregătirile pentru alegeri se spunea: „În 30 Juniu demineaţia la 6 ore s-au ţinut serviciul Dumnezeiesc, pontificând D. protopop Gabriele Cheţianu în frunte la 20 preoţi şi un diacon. Pe la mijlocul serviciului Dumnezeiesc s-a sfinţitu steagul sub ceriul liber. După aceea s-a răsfirat afară, (la) care corul a cântat: Deşteaptăte Române. (…) În 1 Juliu s-au începutu earăşi cu serviciul Dumnezeiesc, flamura petrecută de chorul cu Deşteaptăte Române, ca şi în ziua dintâia, însă către amiază simţindu-se că nemeşii intrighează pe faţă, neîndestulare comună, şi indignare în contra lui Hoszu”.

Într-o altă relatare din acelaşi an 1863, este descrisă încheierea alegerilor într-o altă circumscripţie: „Preşedintele vru a mai vorbi, dar alegătorii prorupseră la vivate mai entusiastice decât veru când altădată, comisiunea rămase încremenită. Tenerimea Deşteaptăte Române, musica imnului poporal (subl. n.), şi aşa se fini astă alegere atâta de dubiu, despre a cărei bun resultat numai eu nu am desperatu”.

Marea Unire şi deşteptarea naţiunii

În agitatele luni noiembrie şi decembrie 1918, batrâna Gazetă reapare sub titlul Glasul Ardealului. În mai multe numere, trimiterile directe la poezia lui Andrei Mureşanu indică prezenţa incontestabilă a spiritului imnului în sânul opiniei publice.

În numărul 4, din 14 noiembrie 1918, articolul de fond se cheamă Acum ori niciodată. Încheierea de-a dreptul patetică a articolului indică agitaţia dinaintea marii adunări de la Alba Iulia: „Ridicaţi capetele voastre, fraţi Români spre ceriuri şi cu credinţa moştenită dela străbuni aprindeţi în sufletele voastre făclia curată a iubirii de neam, căci iată a sosit ceasul fatal, când ni se cere poate ultima sforţare a bărbăteştei hotărâri. Orice jertfă am aduce acum, ea dispare în faţa măreţiei momentului, căci cutremurând adâncurile, vă zicem: Acum ori niciodată!” (subl. în textul original).

Glasul Ardealului, nr. 25, din 11 decembrie 1918, reeditează 11 dintre strofele poeziei. Deşi cu siguranţă marea majoritate a românilor ardeleni cunoşteau celebrele versuri, editorii publicaţiei vroiau să se asigure că nu va exista nici un braşovean care să nu aibă măcar versurile.

Descriind serviciul divin din prima zi a Crăciunului, acelaşi ziar consemna: „Biserica Sfântului Nicolae plină-tixită de credincioşi între cari şi o companie de vânători. Au celebrat toţi trei preoţii, în frunte cu părintele-protopop Dr. V. Saftu. Corul măestrului G. Dima a stăpânit sufletele mulţumite. Solo din priceasnă al Doamnei G. Dima, cu vocea-i de un alt duios ne-a pătruns în faţa Tainei streine. Pastorala Dlui episcop dela Arad, I. Pap, plină de reflexii şi sfaturi înţelepte, a fost ascultată azi cu toată mândria conştiinţei naţionale a credincioşilor fericiţi. Obştea întreagă a intonat imnul naţional (subl. n.), Deşteaptă-te române şi s-a îndepărtat sufleteşte mulţumiţi, că Dumnezeu i-a făcut parte să ajungă acest cel mai fericit Crăciun românesc.

Înainte ca generalului Berthelot, aflat în vizită la Braşov, să i se cânte Marseilleza, de către corul aceluiaşi G. Dima, ilustrul oaspete a fost întâmpinat astfel: „Uralele: Trăiască generalul Berthelot! Vive la France! Trăiască România Mare! nu mai conteneau. Mulţimea adunată a intonat Deşteaptă-te Române, iar generalul aclamat din toate părţile a fost condus la liceul român”.

Un număr festiv, scris în duh legionar

La 1 decembrie 1940, la mai bine de două luni de la instaurarea regimului legionar în România, şi în urma abdicării regelui Carol al II-lea, Transilvania era ruptă în două. Prin pierderile teritoriale de după Dictatul de la Viena din 1940, românii ardeleni se aflau aproape în aceeaşi situaţie de dinainte de 1918, poate chiar mai gravă.

Nu surprinde de aceea editarea Gazetei Transilvaniei, sub frontispiciul: „Număr festiv, scris în duh legionar”. Sub poza mare cât jumătate de pagină a lui Andrei Mureşanu, sunt tipărite nemuritoarele sale versuri: Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/Decât să fim sclavi, iarăşi, în vechiul nost pământ.

Tot în aceste luni tulburi din istoria României, martori contemporani îşi amintesc cum emisiunile radioului public începeau cu intonarea imnului Deşteaptă-te, Române!, fiind apoi reluat de mai multe ori de-a lungul zilei, fiind unul dintre puţinele cântece mai vechi agreat de propaganda legionară.

Simbol al rezistenţei

Venirea comuniştilor la putere în România aduce acest vechi simbol al libertăţii românilor în postura ingrată de cântec interzis. În condiţiile eliberării aduse de armatele sovietice, deşteptarea clamată de Mureşanu devenea improprie, aducând mai degrabă aminte de libertatea pierdută, decât de cea câştigată.

Nu întâmplător deci acest imn începe o nouă viaţă, mai apropiată rezistenţei subterane din ţară şi Diasporei, decât regimului public. Cântat în unele medii cu obstinenţă (este cunoscut cazul muzeografului Mircea Gherman, de la Muzeul Casa Mureşenilor din Braşov care încerca intonarea publică a imnului şi i se interzicea acest lucru), melodia rămane în conştiinţa opiniei publice în ciuda opoziţiei oficialităţilor.

Răbufnirea muncitorilor braşoveni din anul 1987 readuce dătător de speranţe în conştiinţa publică mesajul şi spiritul imnului. Iată descrierea momentului făcută de istoricul Stejerel Olaru: „Muncitorii revoltaţi se întrebau ce se poate face, unde ar putea merge pentru a fi ascultaţi. Evident, sediul Comitetului judeţean de partid era locul cel mai potrivit, astfel încât coloana protestatarilor, mult mai mică de această dată, a decis să părăsească uzina. În jurul orei 10, liniştea oraşului era spulberată. În faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te, Române!”, ceea ce a eliberat oamenii de teroare” (subl. n.).

Un cântec însângerat

Pentru a completa cu adevărat motivele pentru care un cântec devine imn mai este nevoie de încă ceva. De sângele unor martiri, sânge pe care sistemul criminal comunist nu a ezitat să îl verse. Rememorând teribilele zile ale lui decembrie 1989, în grupajul de informaţii privitor la Timişoara, Rodica Palade rezuma: „Un grup de 30 de tineri se îndreaptă spre Catedrală. Urcă treptele şi desfăşoară un steag tricolor cu stema decupată. Încep să cânte „Deşteaptă-te, Române!”. Se trage în plin. Morţi şi răniţi. Doar câţiva reuşesc să fugă”.

Un participant la evenimentele din 16 decembrie 1989 din Timişoara, Miodrag Milin, descrie marea putere de mobilizare a acestui imn: „În complex, de la acea tribună improvizată (un bloc-transformator IRET), Oprea i-a îndemnat pe studenţi să vină cu noi! să demonstreze contra dictaturii!! S-a cântat „Deşteaptă-te, Române!”, s-a scandat Jos dictatura! Jos Ceauşescu! Vrem libertate. Mulţimea adunată a fost considerabil întărită de masa noilor veniţi din Zona Soarelui, de pe traseul Calea Girocului Strada Cluj. S-au hotărât atunci să plece din nou la catedrală”.

În încheiere ne exprimăm speranţa că generaţiile viitoare vor înţelege exact contextul în care s-a născut acest cântec, şi, mai ales, vor cunoaşte teribilele momente în care el a fost reluat, pentru a accepta importanţa şi, mai ales, actualitatea sa. Trecutul şi prezentul său sunt garanţiile viitoare ale acestui cântec nemuritor.

Valer Rus

Exercises of communication

I’m in front of a wall… and my eyes hearts me. I am ailing because this wall, which is a cemetery silence, doesn’t speak to me. Any situation like this, in that we does not communicate with somebody… is a speech in empty, in front of a wall. But the problem is that,  if  I want to communicate coherently, I must assume that the one in front of me is different from me.

I’m not he: this is the first fundamental truth for a good communication. If you do not forget that the one in front of us is quite another, compared with us … we can not discuss anything essential with other peoples. But the difference between us is not necessarily alternately and a difference of opinion. Two people, one group of people may think so if primarily they are related to the same values, traditions, creeds. The desire for salvation, for example, is the desire that most approximates the peoples very different and for this fact, we observe, that differences between us is not fundamental.

The dialogue joins honest people, those people who understand that life is the relationship, dedication, love. The desolation in front of the wall is for some so great, that they search, in despair, a friend, someone to understand them. We’re finding a man. A man who we feel essential, fundamental for us.

For this reason, in our Church, we seek to live our love of Christ in unity with the people, with our brothers. Loving others you understand what it means to be loved. When you love someone than love is no longer a simple word. Just when you suffer. When you believe.

Communication is not real until it is felt as fundamental to your life. For me, personally, communication is like a breeze of air. And is so, because we understand the fundamental role of communion between peoples. And communion is the foundation of our life, because the man, created by God, is created with a sense of profound communion of Trinity. When in Genesis the Holy Trinity said: „It is not good for the man to be alone. I will make a suitable partner for him”[ NAB, Gen. 2:18], God said that He wants to put the foundation of communion, not only between man and God but also between people.

In the Church and in family we learn to communicate, to be with spontaneity and with much opening to reality. The social life is a wall for us if we no one wants to know as it is. We do not communicate properly, substantially, just because we did not understand the founding meaning of communion. And you can not understand communion only in the Church of God, as a man who wants to be saved.

Father Dorin

Pentru că nu există neprevăzut

ce iarnă albastră, ce întins nesfârşit
este această lumină care doare
este această viteză a fulgerului
care nu are aripi

oare când am citit prima dată lumina în ochii tăi
nu i-am înţeles imediat cântecul?
din acea iarnă am început
să iubesc de la capăt zăpada
şi din cealaltă primăvară
mi-a revenit
lumina în dinţi

niciodată nu am întâlnit întâmplarea
ci numai lumina care are
aceeaşi culoare a inimii

Psa. Gianina Picioruş

Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii

„Poeţi”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, „îngeri”
E-n ceruri al lor nume!

În aceste versuri este concentrată concepţia poetului Alexandru Macedonski despre poeţi şi chemarea lor în această lume. Nu este ceva nou în poezia românească şi nici nu este o concepţie romantică. Gheorghe Asachi (fiu de preot, ca mulţi alţi scriitori şi poeţi din literatura română) stabilea originea poeziei în Sfânta Scriptură, în Psalmii Sfântului David, pe care îl numea dintâi poeta (poeta, la genul feminin, ca în latină), rolul poeţilor fiind acela de a lumina conştiinţele, ca nişte adevăraţi purtători ai razelor dumnezeieşti. Aşa după cum scriitorii cronicari din secolele anterioare îşi întemeiau îndeletnicirea pe tradiţia Sfântului Moise, cu conştiinţa scrisului ca ocupaţie şi datorie sfântă.

Am văzut, în articolul precedent despre Eminescu, aceeaşi percepţie asupra statutului poetului în lume, deşi Eminescu nu s-a numărat printre poeţii favoriţi ai lui Macedonski, ba chiar dimpotrivă. Acest fapt este însă unul important pentru noi, care ne indică să înţelegem că, în ciuda similarităţilor masive uneori, la nivel ideatic, cu poezia lui Eminescu, aceasta n-a constituit o sursă de inspiraţie pentru Macedonski, ci rădăcinile acestei mentalităţi despre viaţă şi creaţie trebuie căutate adânc în spiritualitatea şi tradiţia ortodoxă şi românească.

Contemporan cu Eminescu (dar rival al său, ceea ce i-a scăzut mult din prestigiu) şi considerat un poet oscilant între romantism, simbolism şi parnasianism, primul nostru poet simbolist şi modern, vizionar atât în sens tradiţional (aşa cum fusese Heliade Rădulescu), dar şi în sens avangardist (scriind articole teoretice despre poezia viitorului), Macedonski este o personalitate în măsură să stârnească oricând controverse.

În personalitatea sa recunoaştem însă, din nou, acea împletitură de caracteristici specifică românilor şi popoarelor ortodoxe, acea mixtură dintre o concepţie de viaţă profund tradiţională şi capacitatea vizionar-avangardistă, inexplicabilă pentru cineva care nu înţelege caracterul Ortodoxiei şi structura spirituală a ortodocşilor, dar care i-a aşezat pe români în fruntea avangardei europene şi a dăruit culturii universale atâtea personalităţi de marcă, precum Brâncuşi sau Eugen Ionescu.

Din poemul cu care am început acest articol aflăm că poeţii sunt (ca şi pentru Eminescu) cei care ştiu să decodifice limbajul cosmic (concepţie păstrată şi transmisă numai de tradiţia ortodoxă şi bizantină, fără întrerupere, de-a lungul secolelor) şi care duc o viaţă dedicată spiritului şi idealurilor lor, pentru care sunt prigoniţi: Cu ei vorbesc frunzele-n cale, / Cu ei şi apele pe vale, / Şi bolţile albastre! / Iar dacă au un corp de tină, / Cu sufletele în lumină / Plutesc mai sus de astre! // De suferinţi, ei sunt exemple, / Când mor li se ridică temple / Şi falnice statuie! / În viaţă însă duc o cruce / Pe care toţi se-ntrec s-apuce / Să-i răstignească-n cuie! (Poeţii).

Viziunea ortodoxă asupra lumii ca vale a plângerii, în care sufletul şi omul în întregul său se află ca într-un loc de încercare, prin care trebuie să treacă ca să ajungă în cer, se regăseşte şi în alte poeme: La suflet (O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare / Şi scutură-te-odată de lutul pământesc, / Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare / Mai sunt şi mai trăiesc?), La harpă (Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite, / De epoce perverse, de suflete-njosite, / De secolii în cari ne naştem şi trăim! / Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină, / Cu sufletele suntem în raze şi lumină / Şi ne începem viaţa atunci când murim!), Excelsior (Din lumi astrale / Magia înfăşurătoare / Coprinde în a ei splendoare / A plângerilor vale. // (…) O! cer, natură, / O! Dumnezeu, mister albastru, / M-ai ridicat peste dezastru, / Peste blestem şi ură.), etc.

Macedonski n-a scăpat nici el de ispite şi de căderi, de blasfemiile aproape inerente poeziei moderne, nu în sensul că fără ele nu s-ar putea scrie poezie, ci pentru că sunt specifice epocii şi luptei interioare dintre gândirea nihilist-revoltat-secularistă şi credinţa adâncă a sufletului în Dumnezeu. Un exemplu este poezia În noapte, în care Macedonski declamă: Şi valuri îndârjite urca în mine ura, / Domnea Satan în mine, magnific înger pal.

Însă poetul recurge şi la mărturisirea poetică credinţei sale în Dumnezeu, ca şi a păcatelor, căderilor şi neputinţelor proprii, în poeme precum Mângâierea dezmoştenirii, Psalmii moderni sau Homo sum, din care vom exemplifica şi noi în cele ce urmează, spre edificarea cititorilor noştri:

Mângâierea dezmoştenirii

(…) Mi-a rămas adânc în minte noaptea Paştelor cea sfântă;
În bisericuţa văii mă revăd şi parc-aud
Vocea preotului care, leturghiile le cântă
În memoria Acelui ce-a-ndurat martir mai crud!
Lumea-n cerc îngenuncheată stă ş-ascultă în tăcere,
Sute de lumânărele se aprind însă treptat,
Iar cocoşii deodată vestesc ora de-nviere
Şi biserica răsună de „Hristos a înviat!”

Vai! S-a scurs de-atunci o vreme! Multe Paşte au trecut,
Pragul sfintelor biserici n-am călcat de nu ţin minte!
În blestemul tinereţii am râs chiar de cele sfinte,
Iar cu zilele răpuse, chiar pe tata l-am pierdut;
Am pierdut chiar amintirea inocenţii de-altădată,
Dar de câte ori soseşte învierea lui Hristos,
Ca-ntr-acea bisericuţă mă simt iar religios
Şi îmi sufăr a vieţii sarcină împovărată! (…)

Psalmi moderni

I Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit:
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr am uitat.
Am fost un cântec care trece,
Şi sunt un cântec încetat:
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Şi a mea inimă a-ngheţat…
Am fost un cântec care trece
Şi sunt un cântec încetat.

II Ţărână

Ţărână – suntem toţi ţărână.
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci re ă fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate:
Nicio pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filosofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni vestiţi prin necredinţă,
Nicio pieire nu s-amână…

Ţărână, suntem toţi ţărână.

III Iertare

Iertare! Sunt ca orice om!
M-am îndoit de-a Ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom..
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om – iertare.

V Zburam

Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca şi o fată
Neveştejită de ispite.
E azi mocirla noroioasă
Cu-adâncime-ntunecoasă
Şi cu miasme otrăvite.
Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinţei,
Redă-mi puterea biruinţei,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obştescul adăpost…

Zburam pe aripi strălucite.

X Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin Tine:
Şi averea, şi puterea,
Fericirea, mângâierea:
Ce ne trebuie ştii bine.
Dai cu dreaptă socotinţă
Mulţumiri şi suferinţă:
Lui Iisus I-ai pus o cruce
Căci ştiai c-o poate duce;
Când dureri ne dai şi nouă
Ne dai plânsul ca o rouă;
Când dai marilor putere,
Nu le dai nicio plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândeţe la victime.
Eşti puterea înţeleaptă
Şi justiţia cea dreaptă;
Fă oricând ce vrei din mine.

Doamne, toate sunt prin Tine…

Psa. Drd. Gianina Picioruş