„Poeţi”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, „îngeri”
E-n ceruri al lor nume!

În aceste versuri este concentrată concepţia poetului Alexandru Macedonski despre poeţi şi chemarea lor în această lume. Nu este ceva nou în poezia românească şi nici nu este o concepţie romantică. Gheorghe Asachi (fiu de preot, ca mulţi alţi scriitori şi poeţi din literatura română) stabilea originea poeziei în Sfânta Scriptură, în Psalmii Sfântului David, pe care îl numea dintâi poeta (poeta, la genul feminin, ca în latină), rolul poeţilor fiind acela de a lumina conştiinţele, ca nişte adevăraţi purtători ai razelor dumnezeieşti. Aşa după cum scriitorii cronicari din secolele anterioare îşi întemeiau îndeletnicirea pe tradiţia Sfântului Moise, cu conştiinţa scrisului ca ocupaţie şi datorie sfântă.

Am văzut, în articolul precedent despre Eminescu, aceeaşi percepţie asupra statutului poetului în lume, deşi Eminescu nu s-a numărat printre poeţii favoriţi ai lui Macedonski, ba chiar dimpotrivă. Acest fapt este însă unul important pentru noi, care ne indică să înţelegem că, în ciuda similarităţilor masive uneori, la nivel ideatic, cu poezia lui Eminescu, aceasta n-a constituit o sursă de inspiraţie pentru Macedonski, ci rădăcinile acestei mentalităţi despre viaţă şi creaţie trebuie căutate adânc în spiritualitatea şi tradiţia ortodoxă şi românească.

Contemporan cu Eminescu (dar rival al său, ceea ce i-a scăzut mult din prestigiu) şi considerat un poet oscilant între romantism, simbolism şi parnasianism, primul nostru poet simbolist şi modern, vizionar atât în sens tradiţional (aşa cum fusese Heliade Rădulescu), dar şi în sens avangardist (scriind articole teoretice despre poezia viitorului), Macedonski este o personalitate în măsură să stârnească oricând controverse.

În personalitatea sa recunoaştem însă, din nou, acea împletitură de caracteristici specifică românilor şi popoarelor ortodoxe, acea mixtură dintre o concepţie de viaţă profund tradiţională şi capacitatea vizionar-avangardistă, inexplicabilă pentru cineva care nu înţelege caracterul Ortodoxiei şi structura spirituală a ortodocşilor, dar care i-a aşezat pe români în fruntea avangardei europene şi a dăruit culturii universale atâtea personalităţi de marcă, precum Brâncuşi sau Eugen Ionescu.

Din poemul cu care am început acest articol aflăm că poeţii sunt (ca şi pentru Eminescu) cei care ştiu să decodifice limbajul cosmic (concepţie păstrată şi transmisă numai de tradiţia ortodoxă şi bizantină, fără întrerupere, de-a lungul secolelor) şi care duc o viaţă dedicată spiritului şi idealurilor lor, pentru care sunt prigoniţi: Cu ei vorbesc frunzele-n cale, / Cu ei şi apele pe vale, / Şi bolţile albastre! / Iar dacă au un corp de tină, / Cu sufletele în lumină / Plutesc mai sus de astre! // De suferinţi, ei sunt exemple, / Când mor li se ridică temple / Şi falnice statuie! / În viaţă însă duc o cruce / Pe care toţi se-ntrec s-apuce / Să-i răstignească-n cuie! (Poeţii).

Viziunea ortodoxă asupra lumii ca vale a plângerii, în care sufletul şi omul în întregul său se află ca într-un loc de încercare, prin care trebuie să treacă ca să ajungă în cer, se regăseşte şi în alte poeme: La suflet (O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare / Şi scutură-te-odată de lutul pământesc, / Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare / Mai sunt şi mai trăiesc?), La harpă (Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite, / De epoce perverse, de suflete-njosite, / De secolii în cari ne naştem şi trăim! / Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină, / Cu sufletele suntem în raze şi lumină / Şi ne începem viaţa atunci când murim!), Excelsior (Din lumi astrale / Magia înfăşurătoare / Coprinde în a ei splendoare / A plângerilor vale. // (…) O! cer, natură, / O! Dumnezeu, mister albastru, / M-ai ridicat peste dezastru, / Peste blestem şi ură.), etc.

Macedonski n-a scăpat nici el de ispite şi de căderi, de blasfemiile aproape inerente poeziei moderne, nu în sensul că fără ele nu s-ar putea scrie poezie, ci pentru că sunt specifice epocii şi luptei interioare dintre gândirea nihilist-revoltat-secularistă şi credinţa adâncă a sufletului în Dumnezeu. Un exemplu este poezia În noapte, în care Macedonski declamă: Şi valuri îndârjite urca în mine ura, / Domnea Satan în mine, magnific înger pal.

Însă poetul recurge şi la mărturisirea poetică credinţei sale în Dumnezeu, ca şi a păcatelor, căderilor şi neputinţelor proprii, în poeme precum Mângâierea dezmoştenirii, Psalmii moderni sau Homo sum, din care vom exemplifica şi noi în cele ce urmează, spre edificarea cititorilor noştri:

Mângâierea dezmoştenirii

(…) Mi-a rămas adânc în minte noaptea Paştelor cea sfântă;
În bisericuţa văii mă revăd şi parc-aud
Vocea preotului care, leturghiile le cântă
În memoria Acelui ce-a-ndurat martir mai crud!
Lumea-n cerc îngenuncheată stă ş-ascultă în tăcere,
Sute de lumânărele se aprind însă treptat,
Iar cocoşii deodată vestesc ora de-nviere
Şi biserica răsună de „Hristos a înviat!”

Vai! S-a scurs de-atunci o vreme! Multe Paşte au trecut,
Pragul sfintelor biserici n-am călcat de nu ţin minte!
În blestemul tinereţii am râs chiar de cele sfinte,
Iar cu zilele răpuse, chiar pe tata l-am pierdut;
Am pierdut chiar amintirea inocenţii de-altădată,
Dar de câte ori soseşte învierea lui Hristos,
Ca-ntr-acea bisericuţă mă simt iar religios
Şi îmi sufăr a vieţii sarcină împovărată! (…)

Psalmi moderni

I Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit:
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr am uitat.
Am fost un cântec care trece,
Şi sunt un cântec încetat:
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Şi a mea inimă a-ngheţat…
Am fost un cântec care trece
Şi sunt un cântec încetat.

II Ţărână

Ţărână – suntem toţi ţărână.
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci re ă fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate:
Nicio pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filosofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni vestiţi prin necredinţă,
Nicio pieire nu s-amână…

Ţărână, suntem toţi ţărână.

III Iertare

Iertare! Sunt ca orice om!
M-am îndoit de-a Ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom..
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om – iertare.

V Zburam

Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca şi o fată
Neveştejită de ispite.
E azi mocirla noroioasă
Cu-adâncime-ntunecoasă
Şi cu miasme otrăvite.
Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinţei,
Redă-mi puterea biruinţei,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obştescul adăpost…

Zburam pe aripi strălucite.

X Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin Tine:
Şi averea, şi puterea,
Fericirea, mângâierea:
Ce ne trebuie ştii bine.
Dai cu dreaptă socotinţă
Mulţumiri şi suferinţă:
Lui Iisus I-ai pus o cruce
Căci ştiai c-o poate duce;
Când dureri ne dai şi nouă
Ne dai plânsul ca o rouă;
Când dai marilor putere,
Nu le dai nicio plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândeţe la victime.
Eşti puterea înţeleaptă
Şi justiţia cea dreaptă;
Fă oricând ce vrei din mine.

Doamne, toate sunt prin Tine…

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: