Viaţa lui Aleksandr Soljeniţân a fost un dezastru: dictatură, război, lagăr, deportare, mizerie, cancer. Apoi s-a transformat într-un miracol. Printr-un miracol i s-a resorbit, fără tratament, cancerul. Printr-un miracol a reuşit să strângă date complete despre sistemul concentraţionar sovietic şi să scrie Arhipelagul Gulag (cartea care salvează de la moartea memoriei milioanele de necunoscuţi pe care regimul sovietic i-a condamnat la dispariţie, iar adulatorii săi occidentali, intelectualii de stânga, la uitare).

Printr-un miracol, un om total lipsit de putere a putut deveni problema insolubilă a unui sistem politic care nu doar că poseda toată puterea, dar era şi total lipsit de scrupule. Numai printr-un miracol cineva căruia regimul îi interzisese totul a putut deveni vocea tuturor celor care nu puteau avea vreuna. Numai printr-un miracol un singur om a putut sta nevătămat şi triumfător împotriva celui mai criminal sistem al secolului trecut.

Numai un miracol a putut face din dezastrul vieţii unui zek ruina sistemului care a inventat noţiunea de zek. Analiştii romani consemnau faptele importante fără să uite să menţioneze evenimentele miraculoase ori minunile naturale care le însoţeau, fie în semn de avertisment, fie de pedeapsă. Cum ar fi scris un analist roman despre soarta imperiului sovietic? Cu siguranţă, viaţa lui Aleksandr Soljeniţân ar fi fost evenimentul miraculos menţionat.

În termeni de teologie a istoriei, raportul dintre slăbiciunea vieţii lui Soljeniţân şi puterea nemăsurată a imperiului pe care l-a distrus evocă în mod irezistibil atât lupta lui David cu Goliat, cât şi cuvintele lui Hristos, „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“, pe care apostolul Pavel le-a prelungit prin două teoreme: una duhovnicească, „Când sunt slab, atunci sunt tare“, cealaltă teologică, „Dumnezeu şi-a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le distrugă pe cele tari“.

Ridiculizat de „deştepţii“ lumii (intelectualii „progresişti“, care îl denunţau ca reacţionar), batjocorit de „înţelepţii“ lumii (specialiştii în ştiinţe politice, care îl considerau un naiv ignorant), ameninţat şi urgisit de puternicii lumii (conducătorii sovietici, care l-ar fi vrut mort), Soljeniţân i-a ridiculizat şi pe deştepţi, arătând că au minţit cu bună ştiinţă, şi pe înţelepţi, arătând că s-au înşelat, şi pe puternici, arătând că sunt slabi.

Istoricilor care jură pe fapte şi cad în capcana cauzalităţii mecanice (triunghiul mecanic al forţelor) li se pot arăta faptele lui Soljeniţân ca o ilustrare matematică a puterii spiritului asupra materiei. Nimeni nu ar fi putut spune că e puternic, cât timp adversarii săi nu au făcut dovada că se vor prăbuşi. Dar, odată colosul sovietic prăbuşit, tuturor le-a devenit evident că acest Imperiu al răului nu de diviziile cărora le cerea Stalin dovada a fost învins, ci de puterea a ceea ce ideologia în numele căreia au fost ucise peste o sută de milioane de oameni a negat mereu că există: spiritul, Dumnezeu, bunătatea, curăţenia sufletească, puterea rugăciunii. Viaţa lui Soljeniţân a demonstrat că miracolele există.

Dacă e limpede că lupta sa împotriva minciunii a demonstrat puterea adevărului, ne putem întreba ce valoare profetică mai are, pentru noi, azi, dezvăluirea acelui adevăr? Mărturia lui Soljeniţân instituie o paralelă interesantă şi face un contrast enigmatic cu o alta, la fel de profetică. O sută douăzeci şi cinci de ani mai devreme, mărturia cea mai penetrantă asupra direcţiei spre care se îndreptau regimurile politice a fost dată de un francez plecat în Statele Unite, cu însărcinarea de a redacta un raport asupra sistemului penitenciar.

Trimis să inspecteze puşcăriile americane, Alexis de Tocqueville a descoperit mersul irezistibil spre democraţie al lumii moderne. Destinat să depună mărturie cu privire la sistemul concentraţionar sovietic, Soljeniţân a descoperit răul sădit în convingerea că istoria se îndreaptă în mod irezistibil spre o ţintă pe care numai anumiţi oameni o cunosc, iar aceştia au dreptul să îi oblige pe toţi ceilalţi să îi urmeze. Mărturia lui Tocqueville a fost profetică, pentru că ne-a înfăţişat cum va arăta viitorul, dacă prezentul e lăsat liber. Mărturia lui Soljeniţân a fost la fel de profetică, dar din motive inverse: el a arătat cum arată prezentul, dacă viitorul e obligat să fie într-un anumit fel. Lui Tocqueville i s-a cerut să facă un raport oficial despre puşcăriile legale şi a întrevăzut spre ce ne îndreptăm. Soljeniţân a făcut un raport despre un sistem concentraţionar pe care organizatorii lui îl ascundeau, iar adulatorii lui îl negau, şi a demascat astfel cea mai mare minciună a secolului.

La 1835, Tocqueville a descris adecvat prezentul, deoarece a înţeles viitorul. Un secol mai târziu, Soljeniţân a înţeles că, unde nu există viitor, prezentul e iadul însuşi. Pe vremea lui Tocqueville, pentru că minciuna era excepţia, a fi profet însemna a ghici viitorul.

În timpurile lui Soljeniţân (care însă mai sunt ale noastre), în care minciuna devenise regula, a fi profet însemna curajul de a spune cu voce tare, împotriva tuturor, ce vezi în prezent. În regimul minciunii consimţite şi al falsificării mediatice cu rating la public, a fi profet nu mai înseamnă a ghici viitorul, ci a dezvălui prezentul: a dezvălui ceea ce toată lumea vede, dar nu observă; ceea ce toată lumea arată, dar ascunde; ceea ce toată lumea ştie, dar ignoră. Soljeniţân rămâne profetul nostru pentru secolul XXI.

Cf. sursa.

Did you like this? Share it: