Reclama e sufletul comerţului, un suflet care vinde trupul, trupul produsului. Sufletul acesta este paradoxal, pentru că nu e niciodată un întreg, ci e o… metonimie. Întotdeauna reclama e metonimică: o expunere lapidară de evenimente semnificative, electrizante, o poveste sincopată care trebuie să te facă pe tine, privitorul, să cumperi Sprite sau altceva.

Reclama nu urmăreşte să-ţi demonstreze pas cu pas, cu dovezi reale şi oneste, proprietăţile unui produs. Nu, ci cumpărătorul e convins să cumpere şi să consume Pepsi Cola pentru că i-a plăcut cum sare ăla cu paraşuta în reclamă…pentru că şi lui îi place aventura sau maşina sau berea sau…femeile pe care poţi să le agăţi dacă ai cu ce să te arăţi cool.

Adică, îţi place ideea reclamei. Însă ideea reclamei nu este substanţa produsului. Ideea reclamei e…tare, dar teoria în sine sau regizarea ei nu e nici nutritivă, nici ecologică. Cumperi regia produsului, de multe ori, cumperi o idee care te manipulează, care te face să crezi că ai devenit trandy dacă te dai în spectacol cu produsul respectiv pe tine sau la tine. Însă, tu cumperi un produs pentru că îţi este necesar sau pentru că e un recomandator social? E util în sine sau e util datorită unor calităţi divergente?

Metafora comercială a reclamei e aceeaşi cu metafora mass-mediei, în care articolul sau emisiunea care se vinde bine e cea…concentrată, dar în care poate să fie concentrată şi minciuna. Dacă e colajată şi împachetată frumos, ea se vinde, chiar dacă e sincopat adevărul, moralitatea sau realitatea. Cineva ne recomanda să nu mai scriem atât de mult, pentru că astăzi lumea nu mai e preocupată de cultură sau de lectură, nu mai are timp de idei multe şi înalte, ci vrea intelectualitate de tip fast-food, vrea pastile de gândire… scurt şi condensat. Idei gata mestecate şi bune de…ingurgitat.

Să scrii, adică, editorial, pentru că dacă scrii pe lung şi pe larg, cu argumente solide şi vaste, devine… neinteresant, îi cade omului capu-n poală de somnolenţă. Că publicul actual nu mai prizează la autentic, la desfăşurarea logică de argumente, la idealuri şi sugestii înalte, ci la calupul de sodă caustică pe care trebuie să-l conţină secvenţa jurnalistică pe care o instrumentezi, oricare ar fi media care te difuzează.

Nu contează, altfel spus, cine eşti, contează numai dacă ştii cum să te vinzi. Să te vinzi, chiar dacă n-ai nimic veritabil şi original cu ce să te propui. Pentru că sufletul a devenit în economia de piaţă o reclamă care te vinde.

Psa. Gianina Picioruş