Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 9 august 2008 Page 1 of 2

Prima medalie de aur a judoului românesc obţinută prin…prestaţia Alinei Dumitru

În textul sursă găsiţi şi file video ale meciului în care a câştigat medalia olimpică.

Psa. Gianina

Cântec de…cicade

Mai multe date de aici, din articolul sursă.

Like a bird

If you want to be a bird,
that fly through the depth of the sky,
… then be flight!

If you want to fly
and have wings,
may you not look back,
because the flight is illuminating…

Oh, God,
what flight ends into Thee,
in Your love?

What flight is only light?

The bird wants to reach You.
The bird wants to be a star.
The bird wants to be light.

What bird
what kind of bird,
must I be,
to be …
its flight
to You?

Psa. Gianina

A drege, a primeni, a cocoloşi

Capitolul 1. Dacă nu ştii să dregi…înseamnă că nu te-ai dres

Gigel drege pantofi. Dacă ai o problemă, Gigel ţi le cârpeşte, îţi pune flecuri [ nu fleacuri…], îţi lipeşte tocul, îţi repune fermoar la cizmă şi…plata jos! El îmi cere plată…şi eu trebuie să îi dau …plata, fără tocmeală. Dar, dacă mă duc să îi sfinţesc casa, nea Gigel, se uită cam chiorâş, dacă cer…popeşte, ci vrea să se târguiască cu mine. Deci el mă taxează…pingeleşte şi eu fac pe fraieru şi îi dau cât îmi cere, dar când vine vorba să îl taxez şi eu, după nivelul cunoştinţelor şi al facultăţilor mele, crede că nu sunt…smerit! Însă preţul…poate fi smerit…dacă nea Gigel e duplicitar şi trage spuză/cenuşă numai pe turta lui [turtă = pâine făcută în cuptoarele ţărăneşti]?

Însă munca lu’ Gigel se calează pe expresia: Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Îi duci pantoful stricat…îi dă o brumă de spoială pe el, îl porţi două zile…şi a treia zi iarăşi e…paralizat. Paralizia pantofului este direct proporţională cu volumul de muncă depus şi invers proporţională cu…suma de bani contorizată pentru…reparare. Însă, da, în adevăratul sens al termenului a drege înseamnă a repara, a repune în funcţiune, a îndrepta eroarea de calcul. Însă, în adevăratul sens al realităţii, a drege…seamănă, din ce în ce mai mult, cu…a te face că lucrezi…numai banu’ să iasă.

Observăm – o observaţie dureroasă – că românii se îndepărtează tot mai mult de originaritatea limbii lor. Nu mai ştiu sensul de bază al cuvintelor…şi, folosesc, numai sensurile metaforice sau pe cele…inventate din burtă. Puseurile noastre de normalitate lingvistică sunt, de cele mai multe ori, reacţii viscerale la turpitudinea cu care e lovită…sfânta, martirizata noastră limbă română. Dacă nu mai vezi sfinţenia, naturaleţea şi frumuseţea unei limbi, adică sensul ei profund, pe care îl simţi în rugăciune şi în revărsarea iubirii tale către Dumnezeu…nu te ajută nicio academie, niciun examen, nicio şcoală, pentru că o vorbeşti…în mod instinctiv prost.

Şi nu o vorbeşti prost pentru că nu ştii toate formele unui cuvânt sau toate sensurile lor [nu credem că le ştie nimeni!], ci pentru că nu simţi…ceea ce e formulare aiurea, ce nu se poate formula atât de prost încât să te doară urechile şi… nu ai gust şi nu te minunezi de frumuseţea fragilităţilor ei năucitor de multe.

Ne întoarcem la…berzele noastre! Omul drege…bicicleta, îşi drege viaţa, chiar glasulDupă băutură omu’ se drege cu zeamă de varză sau cu…o altă sticlă de ţuică. Chiar dacă… parul să fie de soc, ca să am mai mult noroc sau chiar dacă…vara nu-i ca iarnadresul e o dregere. O dregere oripilantă pentru unii…şi o maiestuoasă îndobitocire pentru alţii.

Există şi dregerea mâncării…cu sare. Adică potrivirea gustului…Dacă ai… gusturi nepotrivite, în sens ortodox, adânc uman…înseamnă că ori eşti gay ori eşti…maniac…sau killer în serie. Iar dacă îţi …dregi glasul…ca să dai bine…eşti ori efeminat…ori prefăcut…ori transsexual.

Există însă şi fraţii mai vechi ai colanţilor numiţi…dresuri. Iar dresurile sunt tot nişte ciorapi, numai că pe alte vremuri se numeau în alt fel, conform proverbului: altă prăvălie…cu aceeaşi ie, adică …faţă. Sau, mai pe şleau [ trebuie să vorbim odată şi de şleau, că şi ăsta e impozant de complex] se zice: e tot un drac! Adică, dacă îi zici ciorapi, colanţi, dresuri…e tot un drac, adică e tot aia. Limba română, după cum se vede, l-a băgat şi pe dracu printre…dresuri.

Cu ceva vreme mai în urmă…dresurile erau…fardurile. Feţele domnişoarelor şi ale doamnelor nu sunt…ca… mierea tot timpul. Uneori se mai lasă, se mai deteriorează, chiar se buhăiesc. Urmările păcatelor…merg cu noi, se văd pe faţă, se văd urât de tot…se văd…se văd…se văd… Dacă ai vrea să le ascunzi cu ceva pudră, rimel, ruj sau…cu o întindere a pielii, urmările se văd…pentru că ne urmează.

Însă, ca să ai o faţă frumoasă…trebuie să fie luminată dinăuntru. Dacă e luminată doar din afară…e un fel de supermarket cu…zarzavaturi de 3 săptămâni, cu untul lăsat la cărţi…şi cu hârtia igienică la DVD-uri. Aşa e, din grabă – tu gândindu-te la lucruri filosofice, la intelectualitate, la cât de frumos şi deştept eşti – uiţi mărarul la veselă şi bei din suc, pe furiş, pentru că supermarketul e mare. Sau, îţi dai cu spray…pentru ca să nu-l cumperi.

Dar, dacă lumina lui Dumnezeu te inundă dinăuntru, chiar dacă eşti mai urât, chiar dacă eşti mai bolnav, chiar dacă eşti mai ţigan, chiar dacă eşti mai prost într-ale şcolii…dai impresia că eşti un om cu care se poate discuta…cu multă plăcere/bucurie/folos. Adică, când te dregi, când te vindeci…faci şi pantofii bine, nu îţi mai dai cu farduri din osânză de vacă pe faţă, ştii să fi respectuos, ştii să vezi în faţă, frumos pe om…şi nu mai eşti mitocan. Atenţie: diferenţa între mitocan şi …mohican e ca între Vezuviu şi Gibraltar!…

Capitoul 2. Primeneşte-mi casa sufletului meu, Dătătorule de lumină!

Ca să mergi la slujbă trebuie să te…primeneşti. Adică trebuie să faci baie, tată! Iei vreo două ciubere/vedre/găleţi de apă, le încălzeşti sau dai drumul la apă în cadă…şi te speli. Cum te speli? Cu atenţie! Omul se spală mai întâi pe cap, se spală bine, apoi pe faţă, apoi pe corp…terminând cu picioarele. O iei de la cap…spre…pământ şi nu invers, pentru că murdăreşti apa. Pentru cei care nu muncesc de felul lor…murdărirea nu e obligatorie! În schimb, pentru cei care muncesc …îmbăierea e mai mult decât obligatorie!

Şi, după ce te ştergi cu prosopul…şi te usuci la păr…te culci, pentru ca a doua zi, după ce te trezeşti, după ce te duci la veceu şi îţi faci rugăciunea…să poţi merge la Biserică. Şi, ca să mergi…nu te duci în…ea goală la Biserică ci te primeşti, adică te îmbraci în haine noi, curate, smerite, neîmpopoţonate…şi o să fie bine!

Dacă e să vedem numai partea exterioară a problemei, primenire ar însemna doar îmbrăcare…cuviincioasă. Cuviincios trebuie explicat. Cuviinţa e mama atenţiei, e atenţia în act, faţă de tot ceea ce faci, spui, mişti, miroşi, gândeşti… Ca să fii cuviincios trebuie să te mişti potrivit conştiinţei tale mânate/conduse/luminate de către Dumnezeu. Adică cum înţelegi că e mai bine să te comporţi aşa să te comporţi! Şi cine e prieten cu conştiinţa lui, cine şi-o ascultă…are zile bune şi somn bun…şi răspuns bun la înfricoşata Sa judecată.

Deci nu poţi să te primeneşti doar la costum, ci şi la inimă. Primenirea inimii sau neprimenirea ei se vede în discuţiile tale cu alţii, în mersul tău pe stradă, în venitul tău la Biserică, în modul cum umpli pe oameni de iubire sau de…consternare. E adevărat, unii mai caută şi nod în papură ca să se smintească de tine. Când nu te primeneşti prin pocăinţă şi dreaptă credinţă la suflet…te sminteşte munca multă a altora, darurile altora, te sminteşte propria ta invidie, te sminteşte propria ta prostie, te sminteşte propria ta acreală.

Pentru că există şi smerenie închipuită. Există şi smerenie orgolioasă. Există smerenie care îţi plănuieşte numai rele şi te vorbeşte de rău pe unde se duce. Există o smerenie curvară, duplicitară. Există o smerenie leneşă. Şi mai regăsibilă e smerenia proastă, plină de prostie…în care autentica smerenie şi bunul simţ…sunt egalizate cu stupizenia, incultura şi bădărănia.

Însă…să ne întoarcem la…primenire. De fapt am vorbit şi vorbim numai despre primenire. Şi vorbim atât de mult despre primenire…că toată lumea simte să rămână…la fel. De ce? Pentru că prostul până nu e şi fudul nu e prost destul. Iar prostul, până nu e şi mândru…nu e de ajuns. Pentru că prostia…e leneşă. Tu te zbaţi, te uzmeşti, te încordezi…şi prostia râde!

„Dar ce vrea să ne dovedească? Dar ce…el e Sfânt ca Sfântul Antonie cel Mare? Dar ce…el e Părintele Cleopa?” Şi, săracu’ Părintele Cleopa, era tot la fel de iubit, înţeles şi urmat în timpul vieţii sale…cum e şi acum. Tocmai de aceea poţi întâlni un admirator înfocat al aceluia sau mai mulţi, care, la o adică, pune câinii…pe tine. Şi asta numai din…smerenia aceasta specială, care se cheamă: prostie, intoleranţă, îngustime de orizont, lipsă de bun simţ, necumsecădenie, aroganţă.

Dăm pagina…Când se căsătoreşte cineva…se primeneşte casa, se face curăţenie generală, se aduc îmbunătăţiri, se cheltuie la greu. La fel, când moare cineva: se cheltuie. Dacă te…atrage spitalul la el şi …atunci se cheltuie. Românul, în aceste momente, îşi mai dă două rânduri de piele jos…pentru că costă. Şi costă, de te rupe! Dar, despre rupt…altă dată.

Ca să te primeneşti trebuie să te speli dar… şi să te împrospătezi, să te faci metanoic, să îţi schimbi viaţa. Şi, când ţi-o schimbi…merge mai bine! Părerea noastră!…

Cap. 3. Nu cocoloşi banul în sân…dacă ai copii de dus la şcoală!

„…Să făcu dodată cocoloş. Sta colo pe prispă…şi îl văz căzând. Ce faci, mă, Costică, ţi-e rău?!”…Costică murise. Şi, ca un om însingurat de ani…se făcu cocoloş, covrig, se aduse de spate…şi, căzu, făcut ghem, pe prispa lui, a casei lui, pe care o ridicase cu…mâinile lui.

Costică…nu mai e!

Dădurăm sfoară în sat.

Bătu clopotul…

S-a făcut cocoloş…

Îl luarăm şi îl spălarăm, îl primenirăm, ca să îl dăm gropii.

Îl îmbrăcarăm în hainele lui bune.

Costică, a fost un om muncitor, spuse Gheorghe…

Ion, cu care mai bea el pe furiş de Didina, dădu şi el din cap.

„Dumnezău să-l ierte!”, zise Gogu a lu’ Puşa când intră şi îl văzu,

întins, cu faţa suptă, şi cu obrazul vesel, pe

Costică…

Ceilalţi răspunsără şi ei: Dumnezău să-l ierte!…

în afară de Ioana a lu’ Axinte, care mai zisă:

a fost om bun, Costică, foarte bun!

Da, viaţa morţii e ca…o gripă, care vine când n-o vrei şi, mai ales, când nu te-ai pregătit pentru ea, ca să o întâmpini…primenit la inimă şi trup. Ţi se pare că ai un car de vreme, o tonă de timp…dar nu e aşa! Ce n-ai făcut ieri…s-a împuţit astăzi! Nu mai poţi să întorci vremea…Vremea e ca apa…mereu curge la vale. Şi… când ţi se-nfundă, când drumul ţi se baricadează…atunci înţelegi că tu ai fost un cocoloş de copil cândva [ bunicul meu Marin, de câte ori mă mângâia pe păr, pe atunci blond, îmi tot repeta: Erai cât o…lingură când te-ai născut!] şi că, dintr-un ţânc, dintr-un pui de om care se pişa în ţărână şi mergea dabuşilea…ai ajuns ditamai bărbatul, apoi ţi-ai făcut casă, ai făcut copii, ai văzut cum se însoară…

Iar…dacă vezi toate astea…nu trebuie să ţii banii cocoloş, ci trebuie să îţi ajuţi copiii! Dacă îi ţii cocoloş…se devalorizează…şi tu, ca părinte de copil…te devalorizezi…Şi dacă te devalorizezi, degeaba i-ai făcut, degeaba i-ai crescut o vreme, dacă nu ştii să îi cinsteşti ca pe nişte oameni maturi…atunci când au păreri proprii, o viziune proprie asupra vieţii.

Nu ţine banii cocoloş în sân!

Acest lucru…împute bunul simţ.

Dacă nu te mai vizitează copilul…

nu e nerecunoscător degeaba.

Undeva ai greşit!

Undeva ai greşit în mod constant!

Undeva nu ţi-a păsat în mod constant de el!

Dacă nu te mai vrea la maturitate…

e pentru că nu ai avut timp niciodată să îl auzi!

Ai trăit în vise,

el ţi-a tot repetat că nu îi place…

şi deodată nu a mai venit acasă.

Nu îl blestema! E vina ta că se petrece asta!

….

Motto de final:

Limba română e una din puţinele limbi în care dorul este…nespus de dureros şi inconfundabil!

Pr. Dorin

Predică la Duminica a 8-a după Rusalii…de la părintele Savatie Baştovoi

Intraţi aici!

Din ce am înţeles noi – că nu ne cam duce capul prea mult – părintele Savatie a vrut să ne spună că nu e bine să îţi furi căciula de unul singur, pentru că rămâi cu ea…în mână! Asta în primul rând!

Iar în al doilea rând, a vrut să ne spună că…până şi Prea Cuvioşiei Sale îi plac ratingurile nemuncite…

Vă rugăm să ne iertaţi dacă nu am înţeles toată predica! Dacă înţelegeţi mai mult…povestiţi-ne şi nouă continuarea!

Pr. Dorin

Istoria, patrimoniul şi arhitectura Palatului Patriarhiei Române

Palatul Patriarhiei (iniţial, Palatul Parlamentului) a fost ridicat între anii 1907-1908, pe terenul trecut în proprietatea statului, încă din anul 1883, ca urmare a unei hotărâri a Corpurilor Legiuitoare ale Ţării.

În perioada socialistă, edificiul a funcţionat ca sediu al Marii Adunări Naţionale, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989, aici a funcţionat sediul Camerei Deputaţilor. Pe măsură ce activitatea misionar-culturală a Bisericii Ortodoxe Române a devenit mai intensă, imobilul construit pe terenul Bisericii a revenit Patriarhiei Române. În Palatul Patriarhiei funcţionează, printre altele, TRINITAS TV şi Radio TRINITAS.

Puţini ştiu că ansamblul de construcţii – clopotniţa, Reşedinţa patriarhală şi Catedrala -, dominat de Palatul Patriarhiei, este amplasat pe vatra mănăstirii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, ctitorie şi danie domnească făcută Mitropoliei Ţării Româneşti de Constantin Vodă Şerban (1654-1658). Ceea ce conferă amplasamentului o înfăţişare aparte este diversitatea de stiluri în care sunt construite imobilele, fiecare dintre ele aparţinând unor epoci diferite.

Mitropolitul, preşedintele Divanului

Primul palat al Patriarhiei a fost ridicat între 1656-1658 de domnitorul Constantin Şerban Basarab. Palatul a fost terminat în timpul lui Radu Leon (1664-1669), domnitor al Ţării Româneşti, prilej cu care a devenit sediul Mitropoliei. Cu trecerea timpului, înfăţişarea sa a fost schimbată de mai multe ori.

Clădirea cunoscută astăzi sub denumirea de Palatul Patriarhiei a fost înălţată pe locul fostei săli a Adunării Deputaţilor. Construcţia este legată de istoria vieţii parlamentare româneşti, mai cu seamă de momentul adoptării în Ţara Românească a Regulamentului Organic (n.r. act cu caracter constituţional, adoptat în 1831, care a pus bazele parlamentarismului în Principatele Române).

Ca urmare a aplicării prevederilor Regulamentului, mitropolitul a fost numit preşedinte al Adunării Obşteşti a ţării, ceea ce a făcut ca marile evenimente istorice din viaţa Ţării Româneşti să se desfăşoare pe Dealul Mitropoliei. Unul dintre momentele care merită menţionat aici este cel cu privire la Adunarea electivă a Ţării Româneşti, de la 24 ianuarie 1859, prezidată de mitropolitul Nifon, în fosta sală a Adunării Deputaţilor, când s-a votat actul unirii Munteniei cu Moldova şi a fost ales Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Române.

Documentele vremii mai arată că amplasarea forului legislativ al ţării în preajma Mitropoliei ţinea mai mult de o cutumă a acelor timpuri. Este ştiut că sute de ani la rând, Ţările Române au avut un „Sfat domnesc“ sau „Divan“. Era un consiliu care avea în atribuţii alegerea domnitorului şi era reprezentat de marii boieri, demnitari şi şefi militari, cu atribuţii politice, administrative şi judecătoreşti. Preşedintele Divanului era mitropolitul ţării, care nu-şi părăsea reşedinţa decât pentru sfinţiri de biserici şi alte momente speciale. Prin urmare, întrunirea Adunării Deputaţilor la Mitropolie era un lucru firesc.

Lucrări de renovare

În 1907-1908, s-a înălţat aici Palatul Parlamentului (astăzi Palatul Patriarhiei) pe terenul trecut în proprietatea statului încă din anul 1883, ca urmare a unei hotărâri a Corpurilor Legiuitoare ale Ţării. În aceeaşi hotărâre se stipula ca biserica mănăstirii (actuala Catedrală patriarhală) să fie înlocuită cu o catedrală impunătoare. Din păcate, acest obiectiv nu s-a realizat.

În perioada socialistă, edificiul a funcţionat ca sediu al Marii Adunări Naţionale, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989, aici a funcţionat sediul Camerei Deputaţilor.

Pe măsură ce activitatea misionar-culturală a Bisericii Ortodoxe Române a devenit mai intensă, iar spaţiile insuficiente, ca suprafaţă, pentru desfăşurarea acestor acţiuni, imobilul construit pe terenul Bisericii a revenit Patriarhiei Române, căreia i-a fost dat în folosinţă prin Hotărârea Guvernului României cu numărul 941 din 8 octombrie 1996.

Construcţia a fost preluată de Administraţia Patriarhală, care s-a îngrijit să întreţină în bune condiţii amplasamentul, prin efectuarea de reparaţii exterioare şi reamenajări interioare, precum şi de remedieri la instalaţia electrică, de apă, canalizare şi încălzire centrală. Toate spaţiile imobilului sunt foarte bogate în arhitectură, au fost restaurate şi dotate cu mobilierul necesar. S-a instalat o centrală termică modernă, instalaţii de amplificare şi de conferinţe, centrală telefonică digitală, s-au montat în toate spaţiile instalaţii de aer condiţionat Totodată, s-a refăcut şi completat împrejmuirea curţii exterioare şi s-au trasat noi căi de acces, pe lângă cele existente.

Momentan, se fac lucrări de reparaţii şi conservare în interiorul palatului şi la scările exterioare care înconjură clădirea.

Prima clădire de beton armat din ţară

Palatul Patriarhiei (fostul Palat al Parlamentului) a fost construit de arhitectul Dimitrie Maimarolu, iar lucrările s-au realizat sub conducerea inginerului George (Gogu) Constantinescu. În construcţie au fost folosite elemente de beton armat, fiind prima clădire din beton armat din ţară. Cu timpul a suferit diverse modificări. Cea mai importantă a fost refacerea cupolei, care s-a prăbuşit la cutremurul din 10 noiembrie 1940.

Suprafaţa totală construită este de 7.000 de metri pătraţi. Clădirea are mai multe niveluri, care pot fi sesizate mai bine de pe latura de răsărit a dealului. Pe panta acestuia se ridică două subsoluri şi un extensol (subsol III parţial), parter şi două etaje. Ultimul etaj este în mare parte mansardă. Interiorul cuprinde mai multe săli, birouri şi anexe, grupate în patru aripi, dispuse în jurul unei aule mari, care este de altfel piesa dominantă a întregii clădiri. Imobilul este din zidărie masivă, iar acoperişul este în mare parte din beton armat.

Potrivit specialiştilor, arhitectura exterioară, cât şi cea interioară, se apropie de arta neoclasicismului, cu influenţe din barocul francez. Faţada centrală, cea mai expusă privirilor, este orientată spre catedrală şi paraclis, şi are intrarea evidenţiată printr-un portic impunător, care se sprijină pe doi masivi de zidărie şi şase coloane de piatră. Ele sunt aşezate pe câte un postament de piatră înalt de un metru. Pe fronton, sub cornişe, stă scris: Palatul Patriarhiei. Deasupra cornişei este acoperişul, o mare cupolă cu baza circulară şi ferestre rotunde de jur-împrejur, învelită cu tablă ornamentată, care se prelungeşte la vârf cu o boltă cu ferestre semicirculare şi un glob metalic pe care se înalţă o acvilă.

La întrarea principală, din spatele coloanelor de piatră, sunt trei uşi masive de stejar, în două canate. Doar un ochi format şi curios poate descoperi că pe fiecare canat există câte o plăcuţă de alamă incrustată cu stema Principatelor Unite (acvila Ţării Româneşti şi bourul Moldovei) şi anul 1908 (data construcţiei clădirii). O altă intrare, secundară, se găseşte în colţul de nord-est.

Privită dinspre clopotniţă, aripa de est a clădirii este deosebită prin echilibrul volumelor, forma şi dispunerea ferestrelor. De asemenea, impresionante sunt şi scările placate cu dale de piatră, care coboară domol panta de sud a dealului, în parcul din spate. Aici, o altă intrare, la fel de impunătoare ca celelalte. Parcul se întinde pe o suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi şi este o adevărată oază de linişte şi reculegere.

Mai departe, la parterul intrării principale, este un hol de marmură, în formă de patrulater, lung de 15 metri. Plafonul este de fapt o boltă cu arcade sprijinite pe coloane de marmură. Arcadele bolţii sunt ornamentate cu stucaturi. Încăperea este luminată de luminatoare mari, montate în plafon. Pereţii sunt placaţi cu panouri de marmură albă, în formă de rame, iar pardoseala cu plăci de marmură cu motive geometrice. Pe peretele de sud, între coloane, tronează icoana Maicii Domnului şi stema Patriarhiei.

Palatul Patriarhiei adăposteşte studiourile TRINITAS TV şi Radio Trinitas

În aceste încăperi mai există câteva icoane şi tablouri valoroase: „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, ferecată în argint, cu inscripţia: „Această icoană s-a îmbrăcat în argint de către IPS Mitropolit al Ungrovlahiei şi Primat al României Ghenadie Petrescu, în al III-lea an al păstoririi sale pe scaunul mitropolitan. 1896, 21 mai“; „Madonă cu doi prunci“, ulei pe pânză de Sava Henţia, Paris 1871; „Sfântul Sebastian“, ulei pe pânză, copie după Guide Reny, Paris, 1867; „Sfânta Familie“, ulei pe pânză, copie, Rembrand, Munchen, 1890; „Maica Domnului cu Pruncul Iisus, lângă prunc Sfântul Ioan Botezătorul“, ulei pe pânză de Sava Henţia, Paris, 1871; „Răstignirea“, ulei pe pânză de N. Verona, 1910; „Drumul spre Golgota, Răstignirea şi Învierea“, ulei pe pânză de Sava Henţia; „Maica Domnului“, ulei pe pânză de Ionel Ioanid, 1932.

Etajul nu este atât de bogat în ornamentaţii precum parterul. Mansarda, mai mică decât etajul, este în parte utilizabilă, în parte este pod.

Totul în interior, mai ales parterul, dă impresia unui ambient plăcut şi elegant, conceput şi realizat cu rafinament artistic. Diversele ornamentaţii, atât la exterior, cât mai ales la interior, nu au valoare funcţională, ci doar estetică.

Începând cu anul 1997, de când a revenit Patriarhiei, în diferite spaţii ale palatului se desfăşoară şedinţele Adunării Naţionale Bisericeşti şi ale Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, conferinţele preoţeşti, consfătuirile profesorilor de religie, întâlniri ale ierarhilor cu preoţi, profesori, studenţi teologi şi elevi seminarişti, concerte de muzică bisericească şi de colinde, expoziţii de icoane, alte activităţi bisericeşti. Tot aici sunt birourile unor sectoare ale Administraţiei Patriarhale, redacţia periodicului „Chemarea Credinţei“, a Biroului de Presă al Patriarhiei.

În ziua de 27 octombrie 2007, cu ocazia sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfinţit şi inaugurat studiourile posturilor de Radio şi Televiziune Trinitas, instalate aici şi dotate cu mijloace tehnice moderne.

Prin camerele palatului

Din orice parte e privită, clădirea se înfăţişează sub o altă dimensiune, cu excepţia aripii de vest, care a rămas din construcţie neterminată.

Înaintând, paşii urmăresc partea de sud a holului de marmură, unde se deschide un coridor, care înconjoară aula mare de formă circulară, în jurul căreia sunt dispuse toate celelalte încăperi şi coridoare. Câte un coridor circular, identic cu cel de la parter, se află la etaj şi la mansardă. Aula are 900 de locuri pe scaune, din care 400 la parter şi 500 la cele două balcoane. Accesul în sală se face din cele trei coridoare circulare, de la parter, etaj şi mansardă, prin 12 uşi de stejar în două canate. Mai departe, pe o platformă de lemn cu opt trepte se află un pupitru prezidial. La dreapta şi stânga acestei platforme sunt două pupitre semicirculare, cu scaune tapisate, ridicate cu patru trepte de la podea. Pereţii au lambriuri de lemn sculptate cu motive geometrice. Lumina naturală pătrunde prin plafon, unde se deschide o mare cupolă circulară, asemănătoare cu cea a Ateneului, cu ferestre rotunde şi geamuri colorate în armătură metalică. Mobila din lemn masiv şi fotoliile tapisate cu catifea purpurie, precum şi acustica sunt de calitate superioară.

Coridorul circular de la parter are ornamentate şi lambriuri, este mobilat cu fotolii şi canapele. Tot aici sunt expuse tapiserii şi tablouri în ulei ale unor ierarhi ai Bisericii, patriarhul Miron Cristea şi mitropoliţii Dionisie Lupu, Veniamin Costachi, Calinic Miclescu, Ghenadie Petrescu, Conon Arămescu Donici. De asemenea, palatul adăposteşte două picturi ce reprezintă momente importante din istoria României, respectiv a Bisericii Ortodoxe Române, proclamarea Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, ridicarea Mitropoliei la rangul de Patriarhie (1925) şi încoronarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Miron Cristea).

O încăpere cu ferestrele spre paraclis închide aripa de vest a palatului, rămasă neterminată. Această încăpere, cu pardoseala de lemn, cu trei candelabre din cristal de Bohemia fixate în plafon, şi mobilier modern, serveşte ca sală de şedinţe.

Spaţiile aripii de est au o construcţie şi ornamentaţie aparte. Sunt înalte şi spaţioase, cu ferestre spre curtea exterioară, uşi de acces din coridor şi uşi de trecere din una în alta.

Aici se găsesc: Salonul „Sanctus Apostolus Andreas“, Salonul „Sanctus Dionysius Exiguus“, Salonul „Sanctus Johannes Cassianus“, Salonul „Sanctus Niceta Remesianae“ (Episcopus), Salonul „Sanctus Princeps Stephanus Magnus“, „Sancta Parascheva“. Încăperile au primit de curând denumirile în latină din partea Preafericitului Părinte Daniel. Uşile mari, de stejar masiv, în două canate, sunt sculptate în partea de sus, ca şi tocurile de la ferestre, cu motive florale şi geometrice. Plafoanele şi pereţii sunt încărcaţi cu panouri dreptunghiulare de zidărie, ca nişte oglinzi înrămate şi ornamentate cu elemente baroce.

Predomină liniile curbe, frânte, care formează medalioane, rozete, făclii, ghirlande cu flori, frunze, fructe. Culorile predominante sunt roşu, albastru, vernil şi auriu. De plafoane sunt fixate candelabre mari de metal galben şi cristal de Bohemia, cu mai multe braţe. Toate încăperile sunt mobilate simplu şi sumar, cu excepţia celei din colţul de sud-est, numită Sala de întruniri Conventus (fosta „Nicolae Iorga“), dotată cu o frumoasă masă ovală de lemn sculptat şi scaune tapisate pentru conferinţe.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Alături de Sfinţii Moldovei

Timp de trei zile, meleagurile nemţene au devenit loc de pelerinaj pentru credincioşi din toate colţurile ţării. Zilele sfinţilor nemţeni au început marţi, 5 august 2008, la Biserica „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ“, aflată în curtea Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ şi au continuat miercuri, la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ de pe Muntele Ceahlău, încheindu-se joi, la Mănăstirea Sihăstria şi la Schitul Sihla.

Sărbătoarea care a deschis ciclul Zilelor sfinţilor nemţeni a fost cea a hramului de la Biserica „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ“. Credincioşii care au participat la Sfânta Liturghie arhierească s-au bucurat de prezenţa a trei ierarhi: IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, PS Siluan, Episcopul Episcopiei Române din Ungaria, şi PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.

„Un om ca şi noi“

După citirea pericopei evanghelice, PS Episcop Siluan a ţinut un cuvânt de învăţătură, în care a făcut referire la viaţa Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ: „Îl cinstim pe unul dintre vieţuitorii acestei mănăstiri, pe un om ca şi noi. Dumnezeu l-a chemat să trăiască în mănăstire şi l-a chemat la vremea potrivită. Sfântul Ioan Iacob a ştiut că în această lume chemarea Mântuitorului Iisus Hristos este mai de preţ decât toate. Şi iată a ajuns la ceea ce fiecare dintre noi oamenii ar trebui să ajungem, la împlinirea vieţii, la sfinţenie. Cu toţii cunoaştem câte ceva despre Sfântul Ioan Iacob, despre poeziile pe care le-a scris, care, într-un limbaj atât de simplu, ne transmit experienţa sa duhovnicească.“

Dorul după Dumnezeu

La finalul Sfintei Liturghii, IPS Mitropolit Teofan a vorbit despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul ca despre un sfânt care şi-a dorit să fie, prin trăire, pe Muntele Tabor: „Dacă citiţi viaţa acestui mare Sfânt Părinte – odrasla Neamţului, a Botoşanilor, a României – nu puteţi să nu sesizaţi dorul după Dumnezeu şi dorul după Tabor pe care l-a avut înrădăcinat în inimă. Nu a fost vreodată pe pământ un dor mai puternic, care să învăpăieze, să înflăcăreze inimile mai multor oameni decât acest dor al creştinului să se afle pe Tabor. Chiar dacă acest Tabor înseamnă biserica din satul lui, colţul de rugăciune din chilia lui. În interiorul omului există un dor după Hristos, pe care numai cei care l-au trăit în toată adâncimea lui pot să-l mărturisească. Şi de la Hristos încoace, până astăzi, au existat persoane, din sihăstriile mănăstireşti sau din viaţa de familie, care şi-au dorit din tot sufletul să fie pe Tabor şi să simtă cât de bun este Domnul şi să nu mai coboare în vâltoarea lumii. Printre cei care au dorit să fie pe Tabor se numără şi Sfântul Ioan Iacob“.

Catedrala Sihăstriei şi-a sărbătorit hramul

Mănăstirea Sihăstria, Schitul Sihla, dar şi Peştera Cuvioasei Teodora au devenit locuri de pelerinaj intens încă de joi după-amiază. Cu acatiste şi metanii în mână, oameni de toate vârstele au ţinut să fie prezenţi la sărbătoarea închinată Sfintei Cuvioase Teodora, chiar dacă unii dintre ei au fost nevoiţi să se odihnească doar pe cerdacurile mănăstirii. Slujba de hram de la Sihăstria a început din seara de 6 august, cu Privegherea Mare, la care a luat parte un sobor de preoţi şi diaconi. La Peştera Sfintei Teodora, aflată în preajma Schitului Sihla, oamenii s-au rugat şi au cântat toată noaptea, la lumina lumânărilor aprinse pe locul unde s-a nevoit Cuvioasa Teodora.

Dar de la Dumnezeu

Sărbătoarea Sfintei Teodora a fost încununată de vremea însorită care a subliniat frumuseţea slujbei arhiereşti. Încă de dimineaţă, pelerinii s-au închinat în biserică, iar mai apoi au mers să aprindă o lumânare la cimitirul mănăstirii, după care s-au îndreptat spre chiliile părinţilor Cleopa şi Paisie.

Sfânta Liturghie arhierească a fost oficiată de IPS Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. În cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor, IPS Mitropolit Teofan a vorbit celor prezenţi despre calea pe care Sfânta Teodora a ajuns la Dumnezeu: „Sfânta Teodora a simţit în adâncul inimii ei că Dumnezeu o iubeşte şi a hotărât să părăsească această lume, să se retragă în sihăstrie pentru a fi acolo cu mirele pe care Îl iubea, cu Domnul Hristos. Rugăciunea Sfintei Teodora revărsată asupra lumii din vremea sa a fost manifestarea iubirii ei faţă de Dumnezeu.

Încercând să înţelegem câteva dintre momentele trăite de Sfânta Teodora, putem reţine trei aspecte. În primul rând, Sfânta Teodora s-a născut într-o familie binecuvântată de creştini. În al doilea rând, Sfânta Teodora, a trăit în prima parte a vieţii sale în ascultare, într-o sfântă mănăstire din Munţii Vrancei. În al treilea rând, Sfânta Teodora a înţeles că viaţa ei în sihăstrie nu poate fi împlinită decât prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Un duhovnic al Mănăstirii Sihăstria o cerceta din când în când pentru a o împărtăşi.

Să facem şi noi loc în inima noastră darului lui Dumnezeu revărsat asupra noastră, pentru că aceasta este semnificaţia cuvântului Teodora, «dar al lui Dumnezeu» către oameni şi dar al oamenilor către Dumnezeu“.

Slujbă arhierească la Schitul Sihla

IPS Episcop Siluan, ca delegat din partea Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, a oficiat Sfânta Liturghie arhierească la Schitul Sihla cu hramul „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului“. 23 de preoţi au fost prezenţi la slujba închinată Cuvioasei Teodora de la Sihla. IPS Episcop Siluan a urcat apoi la peştera unde a trăit Sfânta Teodora.

În după-amiaza aceleiaşi zile, a urcat până la Peştera Sfintei Teodora şi IPS Mitropolit Teofan. Ierarhul a trecut mai întâi pe la bisericuţa dintr-un singur brad construită pe braţele stâncilor pe cărarea ce duce spre peşteră, unde a semnat Sfântul Antimis. În peştera Sfintei, IPS Mitropolit Teofan, în prezenţa a peste 100 de credincioşi, a citit Acatistul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla. Vizibil emoţionaţi, oamenii au cântat troparul sărbătorii împreună cu ierarhul lor, bucurându-se de binecuvântările primite: „Sfânta Teodora a lucrat aici. Până la 4:00 dimineaţa, preoţi şi mireni au citit aici acastiste. PS Episcop Siluan a oficiat Sfânta Liturghie. Aşa simţim că a venit blândul păstor la noi la schit. A trecut repede, dar ne-am bucurat alături de credincioşi“, a mărturisit părintele Pahomie, egumenul Schitului Sihla.

Taborul românesc

Mii de credincioşi au urcat miercuri, 6 august, pe muntele Ceahlău la o altitudine de peste 1.700 de metri, pentru a participa la hramul Bisericii „Schimbarea la Faţă“.

Am pornit şi noi din staţiunea Durău spre schitul de pe Ceahlău, la ora 6:00. După aproape trei ore, am ajuns pe platoul Ceahlău. Peisajul era fascinant. Pădurile de brazi, stâncile dau impresia că erup din munte. Lacul Bicaz semăna cu o palmă întinsă la poalele munţilor. Am continuat să înaintăm spre Schitul Ceahlău, care abia se vedea în depărtare. După alte câteva zeci de minute, am ajuns la biserică. În preajma schitului în sărbătoare, domina liniştea. Cei prezenţi îi aşteaptau să sosească din clipă în clipă pe IPS Mitropoit Teofan şi PS Episcop Siluan. Slujba desfăşurată în mirificul peisaj a fost încununată de cuvântul de învăţătură rostit de IPS Mitropolit Teofan: „Ceea ce se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii nu este altceva decât prelungirea a ceea ce s-a întâmplat pe Tabor. Dumnezeu Îşi arată slava Sa. Noi am urcat aici pe munte. Ar trebui să trăim, pentru câteva ceasuri, ceea ce au trăit cei trei apostoli împreună cu Mântuitorul Hristos, sus, pe Muntele Tabor. Viaţa noastră este un urcuş permanent. Dumnezeu ne oferă în viaţă clipe de bucurie, precum clipa aceasta“.

Mai aproape de Dumnezeu

Pelerinii care au venit la hramul Mănăstirii Sihăstria au mărturisit că simt ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunile Sfintei Teodora de la Sihla.

„Am venit în speranţa că mai putem şi noi să ne mai curăţim de păcate şi să încercăm ca măcar de acum înainte să facem mai mult voia Domnului, ca să ne ajute să fim mai buni“, a declarat doamna Steluţa din Buzău.

„Când vin aici, las toate grijile şi încerc să uit de necazuri. Am nădejdea că prin rugăciunile Sfintei Teodora voi reuşi să am mai multă linişte, să fiu mai aproape de Dumnezeu. Mă bucur că am ajuns şi în acest an la hramul Mănăstirii Sihăstria. Mi-a plăcut foarte mult slujba. Am simţit alături de ceilalţi creştini binecuvântarea lui Dumnezeu, linişte şi pace“, a mărturisit Elena din Galaţi.

„Ne simţim mult mai bine după ce plecăm de aici. Te încarci cu multă energie pozitivă, care ţine ceva timp, după care ţi-ai dori să te întorci. Totul este plăcut când vin aici. Este a doua oară când vin la hramul Mănăstirii Sihăstria, dar am mai venit în restul anului, sâmbăta sau duminica“, ne-a spus Maria, care urca spre chilia părintelui Cleopa.

„Am fost şi la celelalte hramuri. După ce am urcat pe Ceahlău, la Mănăstirea «Schimbarea la Faţă» m-am îndreptat spre Sihăstria, ca să nu pierd slujba Privegherii. Chiar dacă am dormit pe o pătură, nu mă plâng. M-am întărit gândindu-mă la Sfânta Teodora, care a dormit în peşteră“, ne-a spus Vasile din Bucureşti.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno