Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

407 ani de la martirizarea Fericitului Mihai Viteazul

Au trecut 407 ani de la moartea celui considerat de istoriografia românească drept primul unificator al Ţărilor Române şi erou naţional. Mihai Viteazul este domnitorul care a reuşit pentru prima dată – în anul 1600 – unificarea celor trei principate: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Domnitorul Mihai Viteazul s-a implicat activ nu numai în viaţa politică, ci şi în cea religioasă, căutând permanent îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale clerului, precum şi ale lumii de rând.

Ca membru al Ligii Creştine, a fost recunoscut de aceasta ca un apărator al credinţei, iniţiatorul Ligii, papa Clement al VIII-lea, numindu-l „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii“. Pentru întreaga sa activitate, a rămas să dăinuie de-a lungul veacurilor ca Mihai cel viteaz sau Mihai Viteazul, înscriindu-se astfel în galeria marilor domnitori români.

Mihai Viteazul, de la a cărui naştere se împlinesc, anul acesta, 450 de ani, a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai neamului românesc. S-a născut – după cele mai multe izvoare – în anul 1558, la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, în judeţul Vâlcea de astăzi.

Unele surse istorice ne indică faptul că ar fi fost fiul nelegitim al domnitorului Pătraşcu cel Bun, iar după alţii, ar fi fost fiul lui Pârvu Buzescu, tatăl fraţilor Buzeşti. Însă aceste informaţii nu sunt sigure. Mihai însuşi a fost nevoit în 1593 să jure în faţa lui Alexandru cel Rău (1592-1593) că nu este fecior de domn.

A făcut acest gest, pentru că originea lui domnească îl îndreptăţea să urce în scaunul Ţării Româneşti, ocupat pe nedrept de Alexandru, considerat nepot al lui Vodă Lăpuşneanu. Cronicarii români au lăsat totuşi posterităţii informaţia că Mihai era os domnesc, fiu natural al lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) şi al Teodorei. Mama sa a făcut parte din familia Cantacuzinilor, soră a lui Mihail Şeitanoglu şi a lui Iane banul, născut Canta-cuzino.

Având calităţi de conducător, ambiţios din fire, fiul lui Pătraşcu Vodă şi-a croit de tânăr drum spre tronul Ţării Româneşti. A început de jos, ocupând pentru început dregătoria de ban de Mehedinţi, apoi postelnic, mare agă.

La sfârşitul anului 1588, devenea stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593, ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

Sfântul Nicolae îl scapă de la moarte

Prin căsătoria cu doamna Stanca, Mihai ajunge posesorul unei mari averi, iar prin poziţia sa, unul dintre cei mai puternici oameni din Ţara Românească la acea vreme. Aşadar, descendenţa impresionantă, dar şi figura impunătoare a lui Mihai l-au înfricoşat pe Alexandru cel Rău, care l-a condamnat la moarte pe fiul lui Pătraşcu. În drumul spre locul execuţiei, Mihai cere voie să intre în biserica din apropiere, pentru a înălţa o ultimă rugăciune.

În faţa icoanei Sfântului Nicolae din Biserica Albă – Postăvari, situată în mahalaua cu acelaşi nume, Mihai făgăduieşte, în schimbul vieţii, ridicarea unei mănăstiri cu hramul „Sfântul Nicolae“. Rugăciunea lui a fost ascultată, iar călăul, privind chipul măreţ al celui care urma să fie decapitat, a lăsat să-i scape securea din mână, după care a exclamat: „Nu-l pot ucide pe bărbatul acesta“.

După acest episod fundamental în biografia viitorului domn, „banul Mihai a depus jurământ împreună cu doisprezece boieri înaintea lui Alexandru Vodă că nu iaste fecior de domn şi aşa au scăpat cu viaţă. Mai apoi, ajungând domn, mănăstirea încă o au făcut, care se veade şi se numeaşte Mihai Vodă, precum s-au făgăduit în nevoia lui“.

A domnit puţin, dar a înfăptuit multe

În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a ajuns voievod al Ţării Româneşti. La mai puţin de un an de domnie, adera la alianţa antiotomană numită „Liga Sfântă“, din care făcea parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana.

Legăturile de familie, precum şi dregătoriile deţinute în Oltenia, pe de o parte, şi sprijinul constant acordat de boierii Buzeşti au făcut ca Mihai să-şi pregătească în fieful din dreapta Oltului acţiunea ofensivă împotriva Înaltei Porţi, atacând cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hârşova, Silistra etc.).

Mihai Viteazul a domnit în două rânduri: între anii 1593 şi 1600, respectiv în anul 1601, pentru foarte puţin timp. Între 1600 şi 1601, Mihai a fost pribeag, în iarna dintre aceşti ani a fost învins la Mirăslău, căutând sprijin la Praga, unde s-a întâlnit cu împăratul Rudolf al II-lea.

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis, pe plan internaţional, cu lupta acerbă între cele două lumi, creştină, reprezentată de Rudolf al II-lea de Habsburg, şi cea musulmană, care îl avea în frunte pe sultanul Mohamed al III-lea. Pe fondul acestui conflict ce apăruse între Liga Statelor Creştine şi puterea Semilunei, scopul războiului era câştigarea supremaţiei asupra lumii, pentru sultan, iar pentru creştini, stoparea marşului turcilor spre inima Europei.

Fiul domnitorului Pătraşcu Vodă a aderat de bunăvoie la Liga Creştină, iar prin calităţile sale de mare strateg şi om de arme a ajuns să fie lăudat, dar şi invidiat pentru faptele sale de vitejie chiar de conducătorii Ligii. Domnitorul valah a repurtat o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti), culminată cu incendierea Rusciukului. Sub conducerea sa, au fost eliberate oraşele Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu.

Prima unire a Ţărilor Române

Cea mai importantă victorie a sa e cea de la Călugăreni, din 13/23 august 1595, evocată în poemul „Paşa Hassan“ de George Coşbuc. Această victorie a consolidat domnia lui Mihai, care trei ani mai târziu era recunoscută prin tratate încheiate separat, atât cu creştinii, cât şi cu turcii. Tot în anul 1598, când situaţia politică din Transilvania era tulbure, din cauza fraţilor Bathory, a lui Sigismund şi a cardinalului Andrei, care încheiase cu sultanul tratat de închinare, Mihai intuieşte momentul prielnic şi câştigă Transilvania, în urma luptei de la Şelimbăr din 18-28 octombrie 1958.

Actul de unire din 1600 este cel mai important eveniment din istoria domnitorului muntean. După victoria asupra lui Andrei Bathory, îşi face intrarea triumfală în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, realizând, astfel, prima unire a Ţărilor Române. Titulatura folosită de voievod era: „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“.

Ucis de teama că ar fi putut reînfiinţa Imperiul Bizantin

Ca membru al Ligii Creştine, Mihai Viteazul a fost recunoscut de aceasta ca un apărător al credinţei, iniţiatorul Ligii, papa Clement al VIII-lea, numindu-l „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii“.

Faptele sale de vitejie şi victoriile asupra turcilor au fost lăudate de arhiducele Maximilian, fratele împăratului Rudolf de Habsburg.

Unii istorici au apreciat în mod eronat că lui Mihai Viteazul i s-ar fi propus trecerea la catolicism în schimbul recunoaşterii sale ca principe al Transilvaniei din partea papei Clement al VIII-lea.

În august 1601, întors din pribegie de la Praga, cu ajutor de la împăratul Rudolf, Mihai Viteazul este ucis din porunca aceluiaşi împărat de generalul Gheorghe Basta. Pentru că poziţia pe care o dobândise în lumea creştină se consolida şi mai mult, deranjând prin faptul că în persoana lui se proiecta conducătorul care putea reînfiinţa Imperiul Bizantin căzut în mâinile turcilor în 1453, în tabăra de noapte de la Câmpia Turzii, la 9/19 august, în momentul când gărzile erau departe de cortul voievodului, Mihai Viteazul a fost asasinat de cei lângă care luptase în Liga Creştină.

Capul său a fost luat de unul dintre căpitanii domnitorului şi înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea mormântului de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei“.

S-a implicat activ în viaţa bisericească

Ajuns domnitor al Ţării Româneşti în 1593, Mihai Viteazul îl instala – un an mai târziu – ca mitropolit al Ţării Româneşti pe Eftimie, cel care – se pare – a fost egumen la Mănăstirea Cozia. Mihai Viteazul l-a trimis pe mitropolitul Eftimie în diferite solii peste hotare şi l-a ţinut pe lângă sine la Divan, oferind pentru aceasta câteva moşii Mitropoliei. Acest mitropolit avea să fie alături de domnitor la semnarea acordului din 1595, de la Alba Iulia, iar numele său este, de asemenea, consemnat în majoritatea actelor date de Mihai Viteazul.

Încrederea de care se bucura mitropolitul l-a determinat pe domnitorul Mihai Viteazul să-i ofere dreptul de a judeca neînţelegerile, în special cele legate de problemele de moştenire şi stăpânire a unor moşii.

Domnitorul a acordat Mitropoliei câteva sate, implicându-se activ în viaţa bisericească. În timpul domniei lui, în anul 1596, s-a ţinut un sinod la Târgovişte, în cadrul căruia s-a discutat despre o mai bună organizare a mănăstirilor şi a vieţii monahale.

Ctitor de biserici

În Muntenia, domnitorul a ctitorit Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Bucureşti, astăzi numită Biserica Mihai, Vodă, iar în Oltenia Mănăstirea Clocociov.

Pentru a consolida unirea, Mihai Viteazul a luat câteva măsuri urgente: adoptarea aceliaşi steme pentru toate teritoriile (stema avea în vârf vulturul cu crucea în cioc), a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia, care a servit drept catedrală, a acordat anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români şi a numit ca mitropolit al Transilvaniei pe Ioan de la Prislop.

Domnitorul s-a implicat activ şi în construirea de lăcaşuri de cult, printre care cea de la Lujerdiu. Cu ajutorul lui Mihai Viteazul, a ajuns episcop la Muncaci, egumenul Serghie de la Tismana, în 1597.

În Moldova, domnitorul a încredinţat conducerea bisericească lui Dionisie Rally, omul său de încredere până la alegerea noilor episcopi: Filotei, la Roman, şi Anastasie Crimca, la Rădăuţi.

Se poate observa că domnitorul Mihai Viteazul s-a implicat activ nu numai în viaţa politică, ci şi în cea religioasă, căutând permanent îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a clerului, precum şi a lumii de rând. În Ardeal, în timpul scurtei sale domnii, a pus sub protecţia sa Biserica Ortodoxă de aici, protejând preoţii români ortodocşi, conferindu-le aceleaşi drepturi cu celelalte confesiuni. Dincolo de munţi, a construit trei biserici: una la Ocna Sibiului, a doua în satul Luşărdea de pe Someş, şi ultima, aflată în apropierea cetăţii Făgăraşului.

Sursă de inspiraţie pentru poeţi şi scriitori

Fără nici o îndoială, personalitatea puternică a lui Mihai Viteazul a inspirat poeţii şi scriitorii vremurilor trecute şi actuale. Cel mai frumos portret a fost creionat cu mult stil şi rafinament de poetul George Coşbuc, în poemul „Paşa Hassan“.

Deşi titlul îl aduce în prim-plan pe sultanul Hassan, fără îndoială – prin procesul antitezei – personalitatea lui Mihai Viteazul este mult mai prezentă în poezie. Întregul poem înglobează chipul domnitorului român în mod particular, şi lupta şi demnitatea neamului românesc, în mod general. Istoria poporului român s-a clădit prin jertfa şi patriotismul predecesorilor noştri:

„Pe Vodă-l zăreşte călare trecând

Prin şiruri cu fulgeru-n mână,

În lături s-azvârle oştirea păgână,

Căci Vodă o-mparte, cărare făcând,

Şi-n urma-i se-ndeasă, cu vuiet curgând

Oştirea română.

Mihai îl zăreşte şi-alege vreo doi,

Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,

Ca volbura toamnei se-nvârte el roată

Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,

Şi-o frânge degraba şi-o bate-napoi

Şi-o vântură toată.

Dar iată-l! E Vodă, ghiaurul Mihai!

Aleargă năvală nebună,

Împrăştie singur pe câţi îi adună,

Cutreieră câmpul, tăind de pe cai

El vine spre paşă: e groază şi vai,

Că vine furtună.

Sălbatecul Vodă e-n zale şi-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte.

Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-i ajunge la cer

Şi Vodă-i un munte.

Chipul lui Mihai Viteazul, în istorie

În istorie, au rămas mai multe portrete înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Primele reprezentări apar la Mănăstirea Căluiul, apoi la Biserica Domnească din Târgovişte. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598, Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleşuv, slab şi ferm, îmbrăcat într-o platoşă şi acoperit de o blană miţoasă.

În mâna dreaptă ţine un baston de comandant, iar mâna stângă este sprijinită pe sabia care are la capăt un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia şi stema cetăţii Nicopole, iar dedesubt apare inscripţia „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la citŕ di Nicopoli nella Bvlgaria lâanno 1598“.

În ziua de 23 februarie 1601, Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – gravorul curţii, Egidius Sadeler realizează un portret în aramă al voievodului muntean. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii.

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă şi o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI“.

De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken al II-lea. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa, Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză.

În epoca modernă, o serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate de artişti precum Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman, Mişu Popp sau Constantin Lecca.

Testamentul maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul

Portretul mamei domnitorului Mihai Viteazul – pe numele ei de botez Teodora (sau Tudora) – nu este foarte bine cunoscut astăzi. Se ştie că a făcut parte din familia Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Cantacuzino. Spre bătrâneţe, ea şi-a ales ca refugiu Mănăstirea Cozia, fiind aici tunsă în monahism, cu numele de Teofana.

A fost înmormântată în pridvorul Mănăstirii Cozia, lângă mormântul altui domnitor al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. În Testamentul maicii Teofana se oglindeşte cu mult rafinament trăirea ei, precum şi grija deosebită pe care i-o purta fiului ei, Mihai voievodul:

„Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail voevoda din Ţeara Românească, vieţuit-am viaţa ceştii lumi deşartă… şi înşelătoare… şi am petrecut lumeaşte destul, în tot chipul în viaţa mea, până ajunsu şi la neputinţa bătrâneaţelor meale şi la slăbiciunea mea, în sfânta mânăstire, în Cozia la lăcuinţa sfintei troiţe şi la răpausul răposatului Mircea voevoda. Şi trăiiu de ajunsu şi luaiiu şi sfântul cin călugăresc derept plângerea păcatelor meale. Acuş mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiiului mieu Mihail voevod de sărăcia doamna sa şi a coconilor domniei lui prin ţărăle străine. Fuiu de plângere şi de suspine ziua şi noaptea.

După aceea, cu vrearea şi cu ajutoriul Domnului din ceriu şi cu rugăciunea cinstiţilor părinţi în zi şi în noapte şi plângerea mea şi suspinele sărăciei lor din ţărăle străine doară svenţia lui din naltul ceriului au auzit şi sâau milostivit de i-au scos din ţărăle străine în ţeara de moştenire.

Şi mai vârtos au cugetat la svânta mânăstire în Cozia pentru bătrâna şi jalnica lor maică. Şi deacă să adunară unii cu alţii, mare plângere şi suspin fu întru ei de jalea fiiu său Mihail voevod şi pentru patima lor ce-au pătimit prin ţărăle străine doamna Stanca şi fiiusău Ion Nicola voevoda şi fiiesa doamna Florica.

Fu după aceea întrebarea întru jale, cine cum au petrecut. Grăi doamna Stanca: cum am păţit noi, maică, să nu pată nime din ruda noastră. Dară molitva ta, maică, cum ai petrecut? Maica zice: cu mult foc de moartea fiiu mieu şi de jalea domniilor voastre, iară de către svanta mânăstire, am har dragului Domn din cer şi mulţumesc părinţilor din svânta mânăstire câam avut pace, răpaus şi căutare de molitvele lor la nevoi a mea.

Ziseră domnia lor: mulţumim şi noi molitvelor lor pentru molitva ta căci ai avut căutare de ei. Zise Maica Teofana: pentru aceea, featele meale am făgăduit sventei mânăstiri doao sate în Romanaţi: Frăsineiu şi Studeniţa pentru sufletul răposatului Mihai voevod şi pentru sănătatea fiiusau Nicolei voevod şi pentru pomeana noastră şi a tot neamului nostru să fiu pomeniţi la toate sventele pomeni, ci şi dumnezeeasca liturghie, în vecie. Domnia lor ziseră: Noi bucuroase, cum ţi le-au dat răposatul Mihail voevod, volnică eşti, fie date şi de noi şi de Nicola voevod şi de tot neamul nostru, în vecie, pentru pomeană, ca sa aibi molitva ta şi de icea înainte milă şi căutare până la moarte de molitvele lor.“

Maica Teofana a fost înmormântată în anul 7114 de la Adam, adică 1605-1606 de la Hristos. Piatra i-a fost pusă de nepoţii ei, doamna Florica şi Nicolae Pătraşcu.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Did you like this? Share it:

Previous

Peştele… şi cantitatea de zinc de care avem nevoie

Next

StumbleUpon: un alt mod de a vă publicita paginile web şi de a vă face noi prieteni

3 Comments

  1. Dosarul „Mihai Viteazul” se afla in mapele de lucru a celor din Comisia de canonizare a sinodului BOR.

    De la un membru din Comisie am aflat un lucru uluitor: se pare ca Domnitorul cunostea Psaltirea pe dinafara.

    Probabil, la vremea cuvenita, se va spune si sursa.

  2. Vă credem şi…ne bucurăm! Vă mulţumim frumos pentru mesaj şi pentru dorinţa de apropiere faţă de noi.

    Nu muşcăm caractere…ci numai oameni care vor să ne reliefeze lipsa lor de caracter!

  3. Nemeş Constantin

    Va recomand sa priviti cateva harti si gravuri din timpul domnitorului….
    http://antiqbooks2000.blogspot.com/

    Vizionare placuta!

    ……………..

    Domnule Constantin Nemeş, dacă dv. sunteţi cel de aici, făcând cunoştinţă cu locaţia dv. din blogspot…o consider fabuloasă şi cred că merită să fie cunoscută de cât mai mulţi.

    Vă mulţumim foarte mult şi vă dorim numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén