Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 17 august 2008

Argumente şocante

Cum poţi să aduci un argument şocant…dacă te numeşti…Nietzsche? Poate argumentul de tipinstinctual, de tip Nietzsche, să determine un adevăr? Filosoful german se gândea dacă putem să abordăm realitatea în termenii potenţialităţii de tip voliţional pur. Adică, mai pe înţeles…dacă putem să introducem în schema gândirii noastre…ideea că şi neadevărul e un bine şi că, în definitiv, se poate trăi bine…dacă eşti imoral.

Friedrich Nietzsche, în orgoliul său nebun de a destructura din interior creştinismul, mă rog, racordările la creştinism ale Europei – creştinism pe care îl numea un platonism – dorea un cetăţean european care să gândească în termenii utilităţii şi nu ai…adevărului. Şi, se pare, că instinctual – nu instinctiv! – mulţi cetăţeni ai Europei găsesc că e mai bine să fii imoral…decât să fii moral.

Dacă dai cu ochii prin presa din toată lumea vezi că vinde numai sexul, moartea, cancanul şi sportul, însă şi politica, mai mult sau mai puţin. Toate cinci enumerate aici sunt văzute teluric, prea teluric. Toate ţin de aparenţe…şi nu de conduita morală. Ca să fii regina porno nu trebuie să ai morală…ci antimorală. Dacă eşti pasionat de moarte şi stai cu ochii în filme şi în senzaţii puternice nu ţi se cere să fii moral…ci să nu treci de limitele unei legităţi…care nu îţi cere să fii moral, ci să ai aparenţa moralităţii.

Ca să fii un om moral trebuie să trăieşti în adevărul lui Dumnezeu, să simţi cum ţi se schimbă viaţa, cum te sfinţeşti în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii tăi. Adevărata moralitate nu este de faţadă. Însă civilitatea poate fi de faţadă. Respectabilitatea poate fi…numai faţadă, numai o perdea de minciuni frumoase…sau de nimicuri încântătoare. Şi, dacă eşti om politic, om de cultură, om de ştiinţă, om al Bisericii…pentru ca să fii respectabil nu trebuie să fii neapărat şi sfânt…ci trebuie să ai morga care ţi se cere, alura proprie gradului tău social.

Dar tu poţi să fii un impostor, unul galant, unul spălat, şpreiat, umblat…dar un ditamai impostorul. Poţi să fii…pentru că logica jocului social nu e creată de sfinţi şi nu vizează sfinţenia şi nici altruismul, ci egoismul, lupta pentru putere, lupta pentru intensitatea singurătăţii pe care ţi-o doreşti. Tocmai de aceea singurătatea interioară e pe măsura gradului de dezumanizare. Cu cât încerci să fii mai mult o canalie, o brută, un farsor…cu atât ai în tine – şi nu în afara ta! – propria ta dramă.

Bineînţeles că nimic din jurul tău nu te satisface dacă nu te ai pe tine! Tu, numai tu, ştii cât de împuţit eşti, cât de escroc, cât de rău eşti, ce mult rău eşti în stare să faci. Dar tot tu, tu, numai tu, ştii că tot ce ai…eşti, şi tot ce eşti…ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Şi când te scurgi în iad pas cu pas, când îţi asumi iadul, când ţi-l construieşti, oricât te-ai detesta…ai început să ţi-l şi placi.

De ce Nietzsche credea că nu o să înnebunească şi… a înnebunit într-un mod jalnic? De ce nu credea că mila e importantă, de ce credea că credinţa creştină e o mare caricatură, o mare greşeală, dar a sfârşit prin a se simţi învins de propria sa…animozitate interioară? Când îţi poţi aduce argumente…şocante chiar şi pentru tine, reconvertitoare? Când ai timp…să vrei să fii bun cu tine însuţi. Dacă vrei să te argumentezi credibil, să îţi asumi realitatea ta…trebuie să te accepţi ca rebut, ca greşeala…propriilor tale alegeri.

Pare atât de simplu…dar nu e simplu pentru cine nu vrea să se…simplifice. Orgoliul e o paiaţă care se crede cerul lui Dumnezeu, o pasăre în zbor…şi e o biată pală de fum. Ca să accepţi că eşti prost şi urât la suflet…e o adevărată luptă cu tine însuţi. Mai mare eroism nu există decât acela de a te lua în serios…şi de a te răstigni serios în faţa lui Dumnezeu. Dacă crezi că eşti mare numai cu argumente exterioare…nu ai niciun argument. Măreţia e atunci când nu ai niciun argument pentru nimeni şi nici nu vrei să ai, dar eşti întru slava lui Dumnezeu, care este cea mai mare argumentare posibilă a adevărului unei vieţi de om.

Stam de curând cu cineva de vorbă şi…acesta dorea să mă facă conştient de faptul că eu, din cauza muncii noastre ştiinţifice şi a vocaţiei noastre…nu avem contact cu lumea reală. Argumentul său era următorul: Dv. credeţi că lumea noastră merge după principii, după reguli, după raţiune… Însă aici, cel care gândeşte este un pericol social, e suspect. Totul se face prin relaţii de cumetrie, prin a te mânji, prin a fi toţi o apă şi un pământ. Dacă cineva dovedeşte că e mai bun decât alţii, toţi la un loc vor veni ca să-i demonstreze că nu e bun de nimic şi că trebuie să renunţe la o pretinsă superioritate a lui faţă de ei. Dacă nu renunţă, îl socotesc un nimeni. Dacă le arată că este ca ei, atunci toţi vin şi îl laudă, cu toate că ştiu că nu este…ca ei.

Şi ce îmi spunea acest om? Ce spune Nietzsche în primele câteva pagini ale lui Dincolo de bine şi de rău. Pentru că germanul nostru ne spune, în esenţă, că nu trebuie să fii moral…ca să fii. Că nu trebuie să ai adevăruri…ca să fii ovaţionat. Că nu trebuie să fii o valoare…ca să ai un public care să rămână vrăjit de tine. Nu! Ci trebuie numai să speculezi prostia oamenilor [ adică oportunităţile], trebuie să fii loial clicii tale, să te prefaci că eşti respectabil când eşti în faţa camerei de filmat sau a unui public…dar tu, acasă, în inima ta, să fii ce vrei.

Nu ştiu dacă confidentul meu îl citise pe filosof…însă intuise substanţa gândirii lui. Trăia ca acela. El înţelesese că nu trebuie să fii cineva cu adevărat, ci, pentru oamenii orbi ca şi tine, e de ajuns să fii un escroc atent, care să apeşi pe butoanele, pe firele care trebuie…pentru ca cei mai proşti decât tine să te aduleze sau să se facă că te respectă.

Dumnealui credea că nu am înţeles acest lucru…Când noi vorbim de despătimire, de curăţire de patimi, vorbim în esenţă de tot felul de asemenea lucruri reale, pe care le simţi, le vezi, ţi se perindă pe sub nări…şi miros greţos rău de tot. Noi vedem multe, ştim multe…însă, dacă părem că nu spunem tot ceea ce vedem şi ştim…nici nu ştim de fapt şi nici nu vedem…

Dar ce poţi să vezi…când nimeni nu vede? Ce poţi să vezi când toţi suntem orbi? Ce poţi să vezi când toţi preferă…să zâmbească. Iadul nu e pavat cu intenţii bune…ci, în primul rând, cu zâmbete tulburător de demonice. Ca să fii mare în iad, da, trebuie să faci drăcii imense…Însă acum nu mai vrem un iad adânc…ci ne limităm numai la a zâmbii mânzeşte, la a ridica din sprâncene, la a părea indiferenţi, la a fi…diplomaţi.

Nu mai suntem şocanţi? Da, credem că nici şocanţi nu mai ştim să fim, şi nici nu mai avem argumente. Fără argumente, fără sentimente, fără iad adânc…fără…

Pr. Dorin

Totally Free Burner: un copiator rapid de cd-uri şi dvd-uri

DOWNLOAD

Burn Audio CD using mp3, wma, ogg and wav files Burn VideoCD from Mpeg1 VCD files Burn Data CD/DVD ISO9960 and Joliet (Multisession) Burn Data CD/DVD UDF Burn Video DVD from existing DVD files Burn CD/DVD from BIN/ISO image directly

Aici pentru pagina sursă.

FeedReader 3 pentru rss-uri şi atomi externi

Download Installer from Fileforum

Download Zip package from Feedreader.com

Aici pentru pagina principală.

Psa. Gianina

Evocare a Sfinţilor Mucenici Brâncoveni

Sfarsitul sau seamana cu cel al martirilor din primele secole crestine

Datorita unor carti si articole scrise chiar de romani, s-a impamantenit zvonul ca noi nu avem vocatia tragicului, ca toate tragediile noastre sfarsesc in comedii, ce mai tura-vura, ca am fi un neam neserios. Insa Constantin Brancoveanu nu e nici macar singurul nostru voievod care a sfarsit-o tragic. Dar ceea ce-l deosebeste cu totul de ceilalti este motivul martiriului sau: refuzul de a trece la o credinta straina tarii sale.

Sfarsitul sau cumplit seamana cu cel al martirilor din primele secole crestine: uciderea prin taierea impreuna cu cei patru fii ai lui si cu credinciosul sau vistiernic Ianache Vacarescu, la 15 august 1714, in piata Ialikiosk „Chioscul Marii”, din Constantinopol, dupa mai bine de un sfert de veac de domnie. Cu toate acestea, oficial, Biserica Ortodoxa Romana (BOR) l-a trecut foarte tarziu in randul sfintilor.

In sedinta din 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al BOR a hotarat ca „de acum inainte si pana la sfarsitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin, stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul Ianache sa fie cinstiti cu sfintii in ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe si cantari de lauda in ziua de 16 august, fiind inscrisi in sinaxar, cartile de cult, precum si in calendarul Bisericii noastre”. S-a mai decis sa se tipareasca viata si slujba lor, iar chipurile lor sa fie zugravite in icoane si in biserici, alaturi de ale altor sfinti de neam romanesc.

Cumplita osanda la care au fost supusi martirii nostri a avut un ecou international, impresionandu-i chiar si pe necrestini. Moartea lor a fost consemnata in putinele ziare europene care apareau atunci, dar si de rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. Cum era de asteptat, moartea de mucenici a Brancovenilor a avut un larg rasunet in sufletul romanilor, care l-au jelit in cantece si balade populare. Inca din 1730 s-a fixat in scris un cantec popular, care se raspandise mai demult in Moldova, cu titlul „Istoria Maririi Sale Constantin Voda Brancoveanu din Bucuresti”.

O celebra balada a fost culeasa in veacul al XIX-lea de Vasile Alecsandri, in care se prezenta pe larg martiriul lui „Brancoveanu Constantin / Boier vechi si domn crestin”. In balada este invocat motivul principal datorita caruia voievodul starneste mania sultanului – strangerea unei averi impresionante, care ar fi putut afecta relatiile directe cu Inalta Poarta:

„De averi ce tot strangea / Sultanul se ingrijea / si de moarte-i hotara, / Caci vizirul il para”. Se pare ca adevaratul motiv nu ar fi fost aceste bogatii ale Brancoveanului ci intentia de a obtine independenta Tarii Romanesti. Nu se stinsese dorinta de libertate a neamului! Chiar si baterea unor monede de aur demonstra intentia domnitorului, dupa cum se spune in balada: „Adevar e c-ai chitit / Pan-a nu fi mazilit / Sa desparti a ta domnie / De a noastra-mparatie? / Ca de mult ce esti avut / Bani de aur ai batut, / Far-ati fi de mine teama, / Fara a vrea sa-mi dai seama”. Raspunsul voievodului la propunerea sultanului de a-si lepada legea stramoseasca este cat se poate de hotarat si de limpede: „Faca Dumnezeu ce-o vrea! / Iar pe toti de ne-ti taia, / Nu ma las de legea mea!” Suflet fara de teama, dar si cu sfasietoare mila de copiii sai, voievodul ii blesteama de dusmani: „Alelei, talhari pagani, / alei, voi feciori de caini! / Dar-ar Domnul Dumnezeu / Sa fie pe gandul meu: / Sa va stergeti pre pamant / Cum se sterg norii la vant, / Sa n-aveti loc de-ngropat, / Nici copii de sarutat!”

La scurta vreme dupa uciderea celor sase mucenici, mitropolitul Calinic al Heracleei a alcatuit, la 1726, un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brancoveanu”, din care s-au pastrat doar patru impresionante tropare. Unul dintre ele suna astfel: „S-a aprins astazi pentru iubitorii de praznice un sfesnic cu cinci lumanari ce-i lumineaza pe credinciosi si sarbatoare cu cinci raze de lumina, al lui Brancoveanu cel vestit impreuna cu copiii lui”.

O slujba pentru martirii romani a fost alcatuita si in manastirile muntene, circuland in scris. Iata un tropar, glasul 5, din aceasta slujba: „Pe florile Romaniei, cel de taina, pe cei intocmai ca mucenicii cei vechi, pe Sfant Domnitorul Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin cel Viteaz, stefan cel Minunat, cu Radu cel Vrednic de Lauda, cu Matei cel Mic, dar cu mintea ca un barbat desavarsit. Pre Ianache Vacarescu, cel cu suflet ravnitor… Toti noi trebuie sa-i laudam si cu cantari nevinovatia lor sa o fericim, ca se roaga Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre”.

Iata si un icos: „(…) Bucura-te, domnitorule si mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit peste patimi, Constantine Brancovene! Bucura-te, viteazule intre mucenici, Ianache, vrednicule de lauda! Bucura-te, cel ce cu inima barbateasca ai rusinat pe muftiul cel urat, Constantine Brancovene, fericite! Bucura-te, cel ce ai indraznit a ocari cu cuvinte marete pe sultanul cel pagan, stefane, alesule intre mucenici! Bucura-te, ravnitorule cel adevarat al lui Hristos, Radule, prea intelepte! Bucura-te, mai micule intre frati, dar mai mare intre mucenici, Matei cel minunat! … Bucurati-va toti impreuna si pentru noi faceti rugaciuni, ca sa ne ierte pacatele noastre, sa ne sfarsim in pocainta, ca mantuindu-ne, sa putem canta si noi impreuna cu voi lui Dumnezeu: Aliluia!”.

Mare erou a fost voievodul Constantin Brancoveanu! Sa ne gandim ce s-ar fi intamplat daca el si coconii lui ar fi trecut in legea turceasca! Adio, autonomia Tarii Romanesti si a Moldovei, ca sa nu mai spunem de nadejdea independentei noastre! Am fi devenit repede pasalacuri. Am fi avut, poate, si noi aceleasi probleme ca tarile din fosta Iugoslavie, din alte tari balcanice…

Istoria nu-l retine pe Constantin Brancoveanu doar ca martir. Printr-o diplomatie deosebita, domnul a ferit tara de jafuri si pustiiri din partea unor osti straine. In astfel de imprejurari prielnice, cei 26 de ani de domnie reprezinta un rastimp de suprema stralucire culturala si artistica. S-au inaltat atunci palate, manastiri si biserici, s-au deschis scoli de toate gradele, s-au tiparit carti in diferite limbi, au fost sprijiniti si incurajati oamenii de cultura, s-au trimis daruri bogate multor asezaminte bisericesti ortodoxe cazute sub dominatie turceasca, dar mai ales s-a pastrat nealterat spiritul national romanesc si nu a pierit nadejdea in independenta si maretia tarii noastre de mai tarziu.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Dan Puric intervievat de Elena Vlădăreanu

Vreau sa incep de la o curiozitate a mea: de cand am vazut „Don Quijote” la Teatrul National, nu incetez sa ma gandesc la simbolul din final si sa ma intreb daca nu cumva e prea mult. Mai ales ca deseori se scrie despre dumneavoastra ca despre „un Don Quijote al scenei romanesti”.

Finalul nu este unul simbolic, este unul firesc. Don Quijote, in ultima instanta, este un crucificat. Dar este simbolic pentru tine caci in educatia si mediul contemporan lucrurile firesti au inceput sa para anormale. Ce este asa de nefiresc pentru un om care se jertfeste ca in final sa fie crucificat? Tot spectacolul merge spre asta. Cum am spus eu, „Don Quijote este ultimul suspin crestin al Occidentului”, este o jertfa. Nemaifiind voi invatati cu ideea de jertfa, vi se pare o trasnitura, asa, un fel de gaselnita regizorala. Stau de vorba cu o generatie care nu mai are fiziologia jertfei, ci a utilitarului. Atunci jertfa trece la capitolul simbol.

Faptul ca Tudor Greceanu, marele pilot de aviatie, statea intr-o garsoniera nenorocita, in timp ce toate leprele care ne conduc stau acolo unde stau, e un simbol. E un simbol ca parintele Iustin Parvu sta pe o scandurica si doarme doua ore pe noapte. Un simbol pentru ce? Tot el, care a facut 17 ani de puscarie, si-a prelungit puscaria intr-un Sighet mai mare, intr-un Aiud mai mare care e Romania de astazi. Voi nu aveti cum sa intelegeti lucrurile astea pentru ca nu ati fost informati. Oricum, societatea in care traim ne condamna la Alzheimer. Atunci, asociatiile pe care le faci tu sunt asociatiile unui tanar de buna-credinta, dar fara repere emotionale adanci.

» „Don Quijote” mi se pare extrem de diferit de „Made in Romania”, care e mult mai ludic, mai inventiv, mai comic. Era o alta etapa.

» Hai sa vorbim putin despre aceste etape!


si lucrul asta as putea sa-l amendez, ca este un reflex anglo-saxon, de a imparti. Ceea ce nu apartine gandirii crestine. Titu Maiorescu spunea ca toate lucrurile tremura la margine. Poti sa-mi spui clar, ca sa-l citez pe bunul meu prieten profesorul de filosofie Gheorghe Ceausu, cand ai trecut de la adolescenta la maturitate? Este o fiziologie a creatiei. Cand am facut „Made in Romania”, eram in plin metabolism creator. S-ar putea ca peste doi ani, daca Dumnezeu ma mai lasa sa traiesc, sa tasneasca altceva. Atentie la lucrurile astea, pentru ca noi ne etapizam destul de penibil, traim din cincinale. Lucrurile sunt mai importante, apropo de taina. Cum spunea Paul Evdochinov, „nu noi traim taina, taina ne traieste pe noi”. Romania ne traieste, identitatea aceasta de roman, identitatea de crestin ne traieste. si cand am facut „Made in Romania” am fost cinstit, si acum sunt cinstit.


» De ce simtiti nevoia sa vorbiti tot timpul despre Dumnezeu, despre apropierea/indepartarea oamenilor de Biserica?


Buna intrebare. Un mare filosof, Lao Zi, cu vreo 450 de ani inaintea lui Hristos, spunea ca in cetatea in care nu exista virtute se vorbeste ingrozitor de mult despre virtute. Simt o lipsa, e un semnal de alarma. In mod normal, eu, ca actor, nu ar fi trebuit sa vorbesc despre lucrurile astea, sunt altii legitimati sa o faca. Inseamna ca undeva s-a intamplat un accident. Daca am face putina cazuistica medicala: intr-un accident, daca bratul stang nu mai functioneaza sau emisfera stanga nu mai functioneaza, multe lucruri le preia cea dreapta, asa cum poate, mai balbait sau mai putin balbait, cat sa repuna organismul in miscare. Romania este un copil care a facut un accident si acum are o pareza. Eu sunt unul dintre neuronii care incearca sa tina legaturile pierdute. Crezi ca, daca traiau Petre Tutea, Mircea Vulcanescu sau Constantin Noica, Dan Puric ar mai fi vorbit? si-ar fi vazut de treaba lui. Dar, fiind vid, gol din punctul de vedere al intelectualului cu verticalitate profunda si lucrare, imi asum riscurile. Despre ce ati vrea sa discut? Despre clasa politica? Vi se pare asta un lucru demn de discutie?

» Apropo de asta. Am auzit ca ati intrat in politica.


Nu am vrut si nu intru in politica, pentru ca politica este o improvizatie. OK, pot sa am o intalnire cu un personaj politic, mai mult sau mai putin accidentala, este dreptul meu. Nu ma judeca pe mine o populatie bezmetica si imbecilizata pe internet. Eu, Dan Puric, sunt liber sa ma intalnesc cu oricine si sa discut. Maica Tereza l-a vizitat pe Iliescu si asta n-a insemnat ca a intrat in PSD.

» Dar nu va temeti ca discursurile dumneavoastra pe teme religioase pot fi folosite de politicieni?


Ei, saracii, au folosit si compromis aceste teme cu mult timp inaintea mea. Au compromis totul, si ideea de identitate nationala. Un lucru ilegitim are obsesia legitimarii permanente. Nu are cum sa fie confiscata atitudinea mea, pentru ca ea are un singur suport: sinceritatea sufleteasca. Aceasta nu poate fi manipulata si nici mimata.



» Si cum poate face cineva distinctie intre dumneavoastra si Gigi Becali, de exemplu?


In primul rand, nu trebuie facute asemenea diferente, pentru ca intram cu unitati de masura false. De ce poporul roman nu se masoara cu unitatea de masura deplina, care este Mihai Eminescu? Primul lucru pe care l-au facut intelectualii nostri de astazi a fost sa dea in Eminescu. De ce? Ca sa distruga unitatea de masura. Haideti sa masuram poporul roman cu Mihai Eminescu, cu Mircea Vulcanescu, cu Petre Tutea, cu Iustin Parvu!

De ce sa masuram cu lucruri din spatiul politic? Nici nu trebuie condamnati, sunt rezultatul unei societati-ghetou. Romania este un Aiud mai mare, un ghetou de munca fortata, cu praf de democratie pe deasupra, in care libertatea se confunda cu libertinajul. In timp ce stau cu tine de vorba, din zece tineri, noua fug in strainatate. In timp ce stau de vorba cu tine, 51% din suprafata tarii este defrisata. Iar aceasta este una dintre cauzele criminale ale inundatiilor catastrofale de astazi. In timp ce stau de vorba cu tine, in economia romaneasca se lucreaza cu coeficientul de la cinci judete. In timp ce stau de vorba cu tine, pensionarii sunt condamnati la moarte lenta.

Despre ce sa vorbesc, atunci? Despre competenta si morala oamenilor politici? Este cu mult mai rau decat inainte. Inainte se omora fizic, acum se omoara sufleteste. De-aia am zis ca traim intr-un Aiud generalizat. Instinctul bun al parintelui Iustin Parvu de a-si pastra patul lui de lemn vine din stiinta ca celula continua, dar ca si lupta trebuie continuata. Dar poporul roman are geniu. Ii trebuie o respiratie mai puternica si o diagnoza: nu poti confunda mizerabilitatea din Romania cu destinul ei. Daca vezi Romania din punctul de vedere al lui Sancho Panza, este un ghetou neocomunist, fara perspectiva. Daca o vezi din punctul de vedere al lui Don Quijote, este gradina Maicii Domnului.

» Dar din punctul de vedere al unui artist care traieste, lucreaza in Romania?


Te situezi pe pozitia lui Dan Puric, care stie ca Romania nu este ceea ce este acum si crede in potentialul ei. Eu lucrez in posibil, domnisoara, eu lucrez in virtualitatea ei. Poporul acesta a dainuit datorita virtualitatii. Meteorologia istoriei este penibila. Pot sa spun si eu ca Noica, „istoria a facut pipi pe mine, dar si eu am facut pe ea”.

» De ce spuneti asta? Nu e cam prea mult?


Nu am spus-o eu, a spus-o Constantin Noica. Cat de mult credeti ca a suferit Noica sa poata spune asa ceva?

» Dar dumneavoastra nu va puteti plange de lipsa succesului.


Crezi ca, dupa ce 25 de ani am stat cu dosarele pe langa Televiziunea Romana, aceasta tara nu putea sa aiba un divertisment, un umor de talie mondiala, facut cu tinerii de aici? Nu sunt primit. Crezi ca nu as fi putut face o cinematografie care sa arate tonusul si vitalitatea acestui neam? Daca Brancusi s-ar fi intors in Romania, ar fi ajuns profesor de desen la scoala Populara de Arte. Ce mult conteaza invecinarea! Cu cine sunt eu invecinat, domnisoara, de ma poate respira in chestia asta? Cu un public inteligent, cu tineri extraordinari care ma respira. Ai vazut vreo institutie care ma ajuta? Ai vazut Ministerul Culturii interesat sa ajute fenomenul pe care l-am creat eu in Romania? Ministrul Culturii nu a stiut cum sa-mi ia mai repede cladirea Rapsodia.

» Am inteles ca, din toamna, veti infiinta chiar o fundatie acolo. Prin urmare…


Va fi o fundatie. Sunt ajutat de domnul Hossu, un om care, in sfarsit, a inteles ca se poate naste ceva aici. El m-a ajutat cu concesionarea acestei sali, voi face un centru de arta. Dar in loc sa vina ministrul Culturii si sa zica: „Domnule Puric, sunteti pe drumuri de atatia ani, ati facut gratis atatea lucruri, ati facut atatea pentru aceasta tara, poftiti un milion de euro!”… Conditia mea e jenanta in Romania, unde nu pot sa construiesc nimic. In Elvetia sau in Franta, Béjart sau Marcel Marceau ar fi fost tratat la fel de catre oficiali?


» De ce nu ati plecat?


Pentru ca timpul care a venit, al rasturnarii, era un alt timp istoric, pentru ca nu vreau sa ma realizez de unul singur, vreau sa ne realizam impreuna. De ce sa nu plece ei? Toate haimanalele astea, cu milioane de euro in banca, de ce sa nu paraseasca ele tara? Pleaca tot ce avem mai bun. Coloana vertebrala a tarii este plecata. Dar aceasta subspecie a ramas aici, cu mana pe tubul de oxigen al tarii. Iar noi traim din sandvisuri. A fost distrus, cum ar zice Constantin Radulescu-Motru, fondul sufletesc al neamului. Cartea pe care am scris-o a ajuns la 50.000 de exemplare in trei luni. Cum va explicati asta? Eu nu sunt scriitor, am crezut ca mai mult de 500 de exemplare nu o sa vand.

» Dar sunteti foarte popular, mie mi se pare firesc.


Eu nu cred ca este vorba despre asta. Popularitatea nu poate sa acopere doar o mica parte. Inseamna ca oamenii stiu ca am dreptate. Inseamna ca oamenii vor sa se lamureasca. Inseamna ca oamenii au nevoie de acel altceva. Nu din curiozitate a cumparat poporul roman cartea, ci din necesitate.

» Din necesitate?


Da. Din nevoia de a sti, de a cunoaste. Curiozitatea cade la coltul strazii. E de televiziune sau de revista care se ocupa de viata intima a nu stiu cui. Popularitatea asigura un tiraj, dar tirajul, de data asta, nu e asigurat de curiozitate. E necesitate.

» Stiu ca ati vrea sa faceti un film.


Am realizat doua scenarii. Am anuntat ca este un film axat pe pantomima, pe un limbaj nonverbal, si mi-au dat 2 pentru dialog. Ce zici de comisia asta? Asta este soarta lui Dan Puric?


» Sper ca asta nu este frustrare, pentru ca mai devreme mi-ati explicat de ce nu plecati din Romania.


Nu este frustrare, este tristete. Frustrarea face parte din dorinta legitima a unui om de a fi vazut, de a face cariera, dar cand depasesti lucrurile astea te apuca o tristete fantastica. Eu stiu ce valori avem in tara si nu iesim cu ele. Eu stiu in ce garaj sunt bagate valorile din Romania si cu ce se defileaza in afara. Am tot dat exemplul duhovnicilor, care sunt tinuti in garaj. Ce zici de gestul extraordinar al parintelui Iustin Parvu, care s-a dus la Sighet, a ingenuncheat in fata suferintei romanesti – si acolo sunt si greco-catolici, si protestanti – si a zis ca puscariile din Romania sunt altarele bisericilor noastre? Acolo unde a ingenuncheat el, daca ar ingenunchea tot poporul roman, s-ar ridica o forta extraordinara; daca ar ingenunchea toata Europa, s-ar ridica o umanitate extraordinara.

» Ar fi prea mult daca v-as cere sa faceti o lista: ce ar trebui prezentat in afara din cultura romaneasca, astfel incat sa nu mai „defilam” cu false valori?


Adica sa inlocuiesc o lista cu o alta. In primul rand, ar trebui schimbata lista celor care fac liste. Talentele autentice trebuie orchestrate in zona valorilor profunde. Lucruri autentice sunt date la o parte pentru lucruri de fatada. De exemplu, cum ar fi fost Capitala Culturala Europeana daca toti oamenii care au venit sa ne viziteze ar fi avut si ocazia sa ne cunoasca? Dar ei au vazut calusii, niste piese de teatru – cele mai multe patologice –, au vazut folclor… ce vedeau si inainte. Se puteau face lucruri astfel incat aceasta tara sa fie cunoscuta: traduceri din gandirea rasariteana ortodoxa a marilor filozofi. Se puteau face DVD-uri cu rana aceasta deschisa, care este Romania, proiectii de filme, colocvii ca sa stie oamenii unde au venit, sa realizeze un contact cu istoria.

Cum sa fiu eu, Dan Puric, fericit? In timp ce facem acest interviu, ma chinuiesc sa strang sponsori, sa fac la Rapsodia un centru cultural, in loc ca Ministerul Culturii sau Guvernul sa fie implicat in sustinerea acestui fenomen. Ar trebui sa fiu ajutat sa fac scoala, dar pe ei nu-i intereseaza.

» Totusi, ce se va intampla din toamna la Rapsodia? si pe cand un nou spectacol?


Vreau sa deschid acest centru international de arta cat mai repede. Daca voi primi bani si voi gasi oameni constienti de frontul moral pe care vreau sa-l fac acolo, lucrurile se vor misca mult mai repede. Este incurajator ca primarul general al Capitalei s-a oferit sa ma ajute. Deocamdata, m-a sponsorizat o studenta, dar din interior am primit enorm de putin. Voi face un nou spectacol impreuna cu Doina Levintza, care se va numi „Moda Regala”. Trebuie sa avem si noi instinctul ierarhic al monarhiei, ca ati vazut unde am ajuns cu democratia…

Conditia mea e jenanta in Romania, unde nu pot sa construiesc nimic. In Elvetia sau in Franta, Béjart sau Marcel Marceau ar fi fost tratat la fel de catre oficiali?” Dan Puric

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Despre dramatica moarte a bibliotecilor de la sate

Cu biblioteca ce aţi avut? După ce găsise în casa părinţilor săi, ţărani din Ţara Făgăraşului, doar două cărţi: Biblia şi Acatistul,un puştiulică intra pentru prima dată în biblioteca comunală a satului său natal, cu sfiala cu care se intra într-o catedrală.

De atunci au trecut aproape 50 de ani, dar şi acum când, foarte rar, mai intră într-o asemenea instituţie de cultură, o face cu aceeaşi sfială şi chiar dacă s-au schimbat multe, mirosul de carte proaspăt imprimată îl urmăreşte şi-l îmbătă. Din motive atât de bine cunoscute şi analizate după 1989, în acea perioadă din bibliotecile româneşti lipseau uneori chiar şi clasicii literaturii naţionale, darămite literatura „imperialistă”. Dar chiar şi „Mitrea Cocor”, „Tânăra Gardă” sau „Povestea unui om adevărat” îţi dădeau acea senzaţie inegalabilă, pe care o simţi când ţi o carte în mână, când o deschizi şi vezi slova scrisă.

Din fericire pentru elevul de atunci, în vacanţa din vara anului 1964, urma să găsească – uitată, intenţionat sau nu – pe un raft al bibliotecii, o carte „imperialista”: Robinson Crusoe a lui Daniel Deffoe. Era ceea ce lipsea pentru definitivarea „declicului” pe care l-a simţit de la prima vizită la bibliotecă. „Calatoria, aventura” începută atunci cu Robinson Crusoe, continua şi acum, şi-l va urmări până la sfârşitul vieţii… Întors de atâta amar de vreme în satul natal, cu o curiozitate care a deranjat pe mulţi, de atâtea ori, a răscolit rând pe rând tot ce-i amintea de copilăria fericită şi fără griji. Biblioteca comunală a rămas ultima… Două lăcate ruginite, nedeschise ani de zile, geamuri prăfuite şi pe alocuri, sparte, nu numai că nu-l atrăgeau deloc, dar îl şi făceau să se teamă că nu va mai găsi căldura şi mirosul de carte proaspăt imprimată şi că scadenţarul de lemn, în care se acumulau fişele cărţilor împrumutate, risca să fie gol.

În sfârşit, la nivel de subconştient, se simţea incapabil să răspundă la posibila întrebare declanşată la intrarea într-un mediu atât de familiar: unde eşti copilărie, cu biblioteca ta, cu tot ? Iată ca în acest sfârşit de iulie 2008, la aproape 50 de ani de la întâlnirea cu Robinson, cele doua lăcate ruginite – ca atinse de iarba fiarelor – s-au desfăcut ca prin farmec iar uşa, aproape înţepenită, s-a deschis larg, chiar dacă scârţiind sinistru. Pe hârtie (şi in statele de plată ale Primăriei!!!), ea funcţionează „zilnic de la…la”, de ani de zile. Iată-ne deci în Biblioteca Comunală din Arpaşu de Jos; o sală lungă, mizeră, cu tavanul impregnat de infiltraţii pluviale, fără instalaţie de încălzire, fără birou, cu podeaua neacoperită şi… pe rafturi, de-a lungul zidurilor, deşărtăciune a deşărtăciunilor , prăfuite şi aruncate de-a valma, ca scăpate dupa incendiu de la Biblioteca din Alexandria, cărţile…

Acele cărţi care au încălzit inima, mintea şi sufletul atâtor generaţii, devenite acum obiecte de inventar inutile. Alături, „camera bibliotecarului”, despre care perplexitatea mă împiedică să scriu ceva, lăsând doar imaginile să vorbească. Scăpată din ghearele comuniştilor, „uşurata” de volumele cu coperte roşii, Biblioteca Comunala din Arpaş agonizează în aşteptarea loviturii finale, de ani de zile. De tot atâţia ani, cineva, undeva, a semnat zilnic o condică de prezenţă în dreptul menţiunii „bibliotecar” şi a încasat sumele aferente acestei activitaţi ( adică a „activităţii” de a semna în condica de prezenţă).

Şi gândul îmi zboară iar spre copilărie: grup vocal, echipa de teatru rural, fluieraşi, cor, echipa de dansuri, conferinţele de informare din fiecare duminica dimineaţa, ţinute de câte un profesor (ştiu, organizate de comunişti ca să nu ajungem ala biserică!)… Amintiri, istorie îndepărtată, realitate de mult inexistentă. Aş fi vrut să mă întreb: unde ne sunt dascălii, unde ne sunt intelectualii satului, ce au făcut ei în atât amar de vreme. Dar am tăcut jenat! Recunosc, se pot da explicaţii, se pot evoca probleme fel de fel… Chiar daca o parte le pot înţelege, mi le pot explica, o întrebare nu mă pot abţine totuşi să-mi pun: Cu biblioteca, totuşi, cu biblioteca, ce aţi avut?

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Eclipsa de lună, de azi-noapte, 16 august 2008, prin ochii a doi creatori online

Doru şi Arpagic ne provoacă să revedem eclipsa de lună de aseară…prin ochii lor.

Psa. Gianina

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno