Argumente şocante

Cum poţi să aduci un argument şocant…dacă te numeşti…Nietzsche? Poate argumentul de tip…instinctual, de tip Nietzsche, să determine un adevăr? Filosoful german se gândea dacă putem să abordăm realitatea în termenii potenţialităţii de tip voliţional pur. Adică, mai pe înţeles…dacă putem să introducem în schema gândirii noastre…ideea că şi neadevărul e un bine şi că, în definitiv, se poate trăi bine…dacă eşti imoral.

Friedrich Nietzsche, în orgoliul său nebun de a destructura din interior creştinismul, mă rog, racordările la creştinism ale Europei – creştinism pe care îl numea un platonism – dorea un cetăţean european care să gândească în termenii utilităţii şi nu ai…adevărului. Şi, se pare, că instinctual – nu instinctiv! – mulţi cetăţeni ai Europei găsesc că e mai bine să fii imoral…decât să fii moral.

Dacă dai cu ochii prin presa din toată lumea vezi că vinde numai sexul, moartea, cancanul şi sportul, însă şi politica, mai mult sau mai puţin. Toate cinci enumerate aici sunt văzute teluric, prea teluric. Toate ţin de aparenţe…şi nu de conduita morală. Ca să fii regina porno nu trebuie să ai morală…ci antimorală. Dacă eşti pasionat de moarte şi stai cu ochii în filme şi în senzaţii puternice nu ţi se cere să fii moral…ci să nu treci de limitele unei legităţi…care nu îţi cere să fii moral, ci să ai aparenţa moralităţii.

Ca să fii un om moral trebuie să trăieşti în adevărul lui Dumnezeu, să simţi cum ţi se schimbă viaţa, cum te sfinţeşti în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii tăi. Adevărata moralitate nu este de faţadă. Însă civilitatea poate fi de faţadă. Respectabilitatea poate fi…numai faţadă, numai o perdea de minciuni frumoase…sau de nimicuri încântătoare. Şi, dacă eşti om politic, om de cultură, om de ştiinţă, om al Bisericii…pentru ca să fii respectabil nu trebuie să fii neapărat şi sfânt…ci trebuie să ai morga care ţi se cere, alura proprie gradului tău social.

Dar tu poţi să fii un impostor, unul galant, unul spălat, şpreiat, umblat…dar un ditamai impostorul. Poţi să fii…pentru că logica jocului social nu e creată de sfinţi şi nu vizează sfinţenia şi nici altruismul, ci egoismul, lupta pentru putere, lupta pentru intensitatea singurătăţii pe care ţi-o doreşti. Tocmai de aceea singurătatea interioară e pe măsura gradului de dezumanizare. Cu cât încerci să fii mai mult o canalie, o brută, un farsor…cu atât ai în tine – şi nu în afara ta! – propria ta dramă.

Bineînţeles că nimic din jurul tău nu te satisface dacă nu te ai pe tine! Tu, numai tu, ştii cât de împuţit eşti, cât de escroc, cât de rău eşti, ce mult rău eşti în stare să faci. Dar tot tu, tu, numai tu, ştii că tot ce ai…eşti, şi tot ce eşti…ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Şi când te scurgi în iad pas cu pas, când îţi asumi iadul, când ţi-l construieşti, oricât te-ai detesta…ai început să ţi-l şi placi.

De ce Nietzsche credea că nu o să înnebunească şi… a înnebunit într-un mod jalnic? De ce nu credea că mila e importantă, de ce credea că credinţa creştină e o mare caricatură, o mare greşeală, dar a sfârşit prin a se simţi învins de propria sa…animozitate interioară? Când îţi poţi aduce argumente…şocante chiar şi pentru tine, reconvertitoare? Când ai timp…să vrei să fii bun cu tine însuţi. Dacă vrei să te argumentezi credibil, să îţi asumi realitatea ta…trebuie să te accepţi ca rebut, ca greşeala…propriilor tale alegeri.

Pare atât de simplu…dar nu e simplu pentru cine nu vrea să se…simplifice. Orgoliul e o paiaţă care se crede cerul lui Dumnezeu, o pasăre în zbor…şi e o biată pală de fum. Ca să accepţi că eşti prost şi urât la suflet…e o adevărată luptă cu tine însuţi. Mai mare eroism nu există decât acela de a te lua în serios…şi de a te răstigni serios în faţa lui Dumnezeu. Dacă crezi că eşti mare numai cu argumente exterioare…nu ai niciun argument. Măreţia e atunci când nu ai niciun argument pentru nimeni şi nici nu vrei să ai, dar eşti întru slava lui Dumnezeu, care este cea mai mare argumentare posibilă a adevărului unei vieţi de om.

Stam de curând cu cineva de vorbă şi…acesta dorea să mă facă conştient de faptul că eu, din cauza muncii noastre ştiinţifice şi a vocaţiei noastre…nu avem contact cu lumea reală. Argumentul său era următorul: Dv. credeţi că lumea noastră merge după principii, după reguli, după raţiune… Însă aici, cel care gândeşte este un pericol social, e suspect. Totul se face prin relaţii de cumetrie, prin a te mânji, prin a fi toţi o apă şi un pământ. Dacă cineva dovedeşte că e mai bun decât alţii, toţi la un loc vor veni ca să-i demonstreze că nu e bun de nimic şi că trebuie să renunţe la o pretinsă superioritate a lui faţă de ei. Dacă nu renunţă, îl socotesc un nimeni. Dacă le arată că este ca ei, atunci toţi vin şi îl laudă, cu toate că ştiu că nu este…ca ei.

Şi ce îmi spunea acest om? Ce spune Nietzsche în primele câteva pagini ale lui Dincolo de bine şi de rău. Pentru că germanul nostru ne spune, în esenţă, că nu trebuie să fii moral…ca să fii. Că nu trebuie să ai adevăruri…ca să fii ovaţionat. Că nu trebuie să fii o valoare…ca să ai un public care să rămână vrăjit de tine. Nu! Ci trebuie numai să speculezi prostia oamenilor [ adică oportunităţile], trebuie să fii loial clicii tale, să te prefaci că eşti respectabil când eşti în faţa camerei de filmat sau a unui public…dar tu, acasă, în inima ta, să fii ce vrei.

Nu ştiu dacă confidentul meu îl citise pe filosof…însă intuise substanţa gândirii lui. Trăia ca acela. El înţelesese că nu trebuie să fii cineva cu adevărat, ci, pentru oamenii orbi ca şi tine, e de ajuns să fii un escroc atent, care să apeşi pe butoanele, pe firele care trebuie…pentru ca cei mai proşti decât tine să te aduleze sau să se facă că te respectă.

Dumnealui credea că nu am înţeles acest lucru…Când noi vorbim de despătimire, de curăţire de patimi, vorbim în esenţă de tot felul de asemenea lucruri reale, pe care le simţi, le vezi, ţi se perindă pe sub nări…şi miros greţos rău de tot. Noi vedem multe, ştim multe…însă, dacă părem că nu spunem tot ceea ce vedem şi ştim…nici nu ştim de fapt şi nici nu vedem…

Dar ce poţi să vezi…când nimeni nu vede? Ce poţi să vezi când toţi suntem orbi? Ce poţi să vezi când toţi preferă…să zâmbească. Iadul nu e pavat cu intenţii bune…ci, în primul rând, cu zâmbete tulburător de demonice. Ca să fii mare în iad, da, trebuie să faci drăcii imense…Însă acum nu mai vrem un iad adânc…ci ne limităm numai la a zâmbii mânzeşte, la a ridica din sprâncene, la a părea indiferenţi, la a fi…diplomaţi.

Nu mai suntem şocanţi? Da, credem că nici şocanţi nu mai ştim să fim, şi nici nu mai avem argumente. Fără argumente, fără sentimente, fără iad adânc…fără…

Pr. Dorin