– E mai multă linişte în Bibliotecă, programul este redus la o singură tură…
– În Bibliotecă nu se stă vara, doar se diminuează puţin activitatea, fiindcă este perioada de concedii. Nu putem acoperi şi a doua tură, fiindcă suntem mereu mai puţini, în ciuda organigramelor existente. Dincolo de greutăţi, Biblioteca rămâne aceeaşi instituţie emblematică a Academiei, principalul ei laborator de cercetare, mereu la dispoziţia cercetătorilor din reţeaua academică şi a altora.

Gândul meu este să deschidem Biblioteca spre un public mai larg, să înlăturăm anumite bariere care obturează drumul cititorilor spre carte. Acum, alături de studenţii din primii ani, a apărut un public nou alcătuit din studenţii de la cursurile de masterat şi cei de la cursurile doctorale. Cum vedeţi, Biblioteca urmează tratatul de la Bologna şi invită tinerii să-şi facă lucrările folosind comorile aflate în conservarea sa. E o mişcare spre deschidere, care mie şi colegilor mei mi se pare obligatorie fiindcă ţine de ceea ce se cheamă comunicare.

Ediţia facsimilată a „Liturghierului” lui Macarie din 1508

– Între evenimentele acestei veri, remarcăm apariţia ediţiei facsimilate a „Liturghierului”, tipărit în 1508, de Macarie, editat de Arhiepiscopia Târgoviştei şi Biblioteca Academiei Române. La sfârşitul primului volum semnaţi un foarte consistent studiu despre „Literatura română de expresie salvă”. În jurul personalităţii lui Macarie s-au ţesut multe legende. Cine a fost?
– Era un călugăr slav sud-dunărean, care şi-a căutat un adăpost, greu de găsit atunci, pentru a-şi exercita meseria. Să nu uităm că era la un pas de secolul incunabulelor şi Macarie a înscris spaţiul nostru în spaţiul tipăririi cuvântului. Vremea era cea a lui Radu cel Mare (1495-1508), un domnitor aplicat către fapta culturală şi aş aminti doar ctitorirea mănăstirii Govora, ca şi altele la sud de Dunăre.

Soţia lui, Doamna Catalina, era de la sud de Dunăre şi cred că prezenţa ei în odăile domneşti din Valahia l-a încurajat pe Macarie să vină aici. Prima tipăritură „Liturghierul” a fost supravegheată de Radu cel Mare şi, probabil, a fost răsplătită domneşte.

E cartea cea mai importantă a slujirii în biserică şi Macarie a dat bisericii româneşti şi altor ţări din jurul Dunării, unde limba slavonă era limbă de cult, o lucrare esenţială. Gândul nostru este ca acest „Liturghier” să fie însoţit de un volum „500 de ani de tipar românesc” cu studii ale unor învăţaţi, care să apară tot la Monitorul Oficial şi pentru care căutăm sponsori.

– Câte exemplare din „Liturghier” s-au păstrat?
– În momentul de faţă, în ţară, sunt cinci exemplare, dintre care trei la Biblioteca Academiei Române – exemplarul 1 (primul tiraj), dubletul şi încă un exemplar incomplet. Ediţia facsimilată acum este reconstituirea primului tiraj, aşa cum a fost tipărit în 1508.

– Macarie a scos şi alte tipărituri?
– A tipărit alte două cărţi – „Octoihul”, în 1510, şi „Evangheliarul”, de la 1512, în vremea lui Neagoe Basarab, căruia Macarie i-a dăruit un exemplar de lux, aflat Biblioteca noastră.

– Ce se mai ştie despre Macarie?
– E o întrebare care deschide drumul poveştilor, pentru că mulţi cred că ar fi ajuns mitropolit al Ungro-Valahiei, dar nu există documente. Informaţiile sunt precare şi, de pildă, nu ştim unde a apărut această primă tipăritură slavo-română. Probabil într-o mănăstire bogată şi înclinată spre cultură. Poate la Bistriţa, poate la Govora, poate la Târgovişte, dar nu ştim cu precizie unde anume. De altfel, nu este un caz singular. Apariţia acestui „Liturghier” este semnificativă pentru activitatea Bibliotecii pe timpul verii. În luna noiembrie va fi organizată o sesiune ştiinţifică dedicată împlinirii a 500 de ani de la prima tipăritură românească. Un alt fel de a citi trecutul.

– Un alt eveniment. Curând, la Ed. Polirom, va apărea lucrarea Dvs. „Văduvele sau Despre istorie la feminin”.
– E ultima lucrare dintr-o serie ce intră în categoria mare a istoriei femeilor, în cadrul căreia am descoperit o categorie mai puţin băgată în seamă, deşi plină de merite şi, mai cu seamă, plină de responsabilităţi. Anume, grupul văduvelor, grupul trist, grupul cernit care se îndrepta de la cimitir către mănăstire. Pe acest drum, văduvele făceau imens pentru că asupra lor cădea responsabilitatea averii, creşterea şi educaţia copiilor, rostuitul fetelor şi al băieţilor. Despre ele am încercat să scriu, fireşte rămânând la perioada veche, până la jumătatea secolului XVIII. Aceste femei au făcut istorie şi pot vorbi despre istoria făcută de ele şi despre cea care se desfăşura în veac.

– Ce urmează?
– Nu obişnuiesc să-mi dezvălui planurile… Vreau să scriu despre Cantemir, dar un Cantemir citit altfel, pentru că am convingerea că poate fi citit şi într-un alt fel decât până acum. Cantemir pe care vreau să-l propun cititorilor va fi un Cantemir european.

Ideea mi-a venit la Paris, pe malul Senei, de la Domul Invalizilor către Turnul Eiffel, într-o piaţă veche, Sainte-Geneviève, unde este o bibliotecă cu acelaşi nume. Pe frontonul clădirii bibliotecii sunt incizate numele celor mai vestite personalităţi pe care i-a dat umanitatea. Dacă priveşti ceva mai sus, întâlneşti numele lui Dimitrius Cantemir, singurul român care a avut putinţa să urce acolo şi probabil singurul pentru multă vreme. Acolo mi-am zis că trebuie făcut ceva să sprijinim europenitatea lui Cantemir, dibuită de mulţi, dar… mai multe nu vă spun.

– Ne întoarcem la Eminescu… O facem cu Gabriela Dumitrescu, şef al Serviciului Manuscrise – Carte rară, implicată cu trup şi suflet, cum se spune, în proiectul ediţiei facsimilate a operei lui Eminescu încă de la început, în 2004. Despre acest proiect academic şi despre noile apariţii ne spune:
– Recunosc că-mi face plăcere şi că, pentru prima oară, ca să putem continua acest proiect am organizat şi o licitaţie. În această vară au apărut volumele XV, XVI, XVII şi, probabil, până la sfârşitul lunii vor fi gata şi volumele XVIII – XIX. Sper ca până la finele anului să apară şi volumul XX, în aşa fel ca pentru anul viitor să rămână de editat doar patru volume.

În cea mai mare parte, aceste volume vor cuprinde manuscrise care nu se găsesc în Biblioteca Academiei Române, ci în alte biblioteci sau la Arhivele Statului, şi care nu sunt încă pe suport digital. Trebuie să obţinem, mai întâi, o copie digitală a documentelor, ca să fie timp pentru a pregăti cele patru volume. Astfel, tot ceea ce a scris sau ceea ce este cunoscut că a scris Eminescu, va fi prezentat în această ediţie facsimilată.

– Şi apoi?
– M-am gândit la o serie numită „Patrimoniu”, care să prezinte publicului, în ediţii facsimilate, manuscrise importante pentru istoria şi cultura românească aflate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: