Zi: 20 august 2008

În orice biserică, când intri vezi mulţi oameni bătrâni, poate mai mulţi decât cei tineri. Oare de ce? Sunt mai mulţi bătrâni decât tineri în ţara noastră. Sunt ei mai credincioşi? Am încercat să aflăm de la o bătrânică în vârstă de 92 de ani, care merge la aceeaşi biserică de 60 de ani. Aici şi-a botezat copiii, nepoţii şi strănepoţii. Spune că „nu mă depărtez de biserică, până n-oi mai putea şi până m-oi duce pe ultimul drum“.

Într-una din după-amiezile călduroase ale postului Adormirii Maicii Domnului, am intrat în curtea bisericii de lângă staţia de metrou Grozăveşti. Peste tot erau oameni, pe sub copaci, la umbră, în cerdacul casei parohiale a părintelui, toţi se ascundeau de soare. Aşteptau să intre mai repede la părintele duhovnic Ştefan Monoranu, să scape de fierbinţeala păcatelor şi să se răcorească cu puterea vindecătoare a dezlegării. Ştiam că printre ei este şi o bătrână care vine la această biserică de 60 de ani. Mergi o viaţă întreagă la biserică, dar numai la una? Pot fi multe motive pentru care alegi o biserică, dar să rămâi fidel atâţia ani? Am fost curios şi de aceea am căutat-o.

„Să nu-mi pierd rândul la spovedit“

Stătea mai retrasă, pe o bancă din faţa casei parohiale, la umbra unui copac. Nici nu ştiu cine era mai bătrân, copacul sau bătrânica Antiţa. Era pe gânduri, probabil la ce să-i spună părintelui, ce păcate a mai făcut, să nu omită nici unul. După ce m-am prezentat şi i-am spus că vreau să vorbim, s-a bucurat. „Dar să stăm aici, să nu-mi pierd rândul la spovedit. Locuiesc departe, picioarele mă dor, nu vreau să vin şi mâine“, mi-a spus cu o voce blândă, care m-a liniştit, ducându-mă cu gândul la glasul bătrânilor plin de înţelepciune şi dragoste.

Mi-a spus că are 92 de ani, probabil mai tânăr copacul, şi s-a născut în noaptea Învierii, undeva în zona Teleormanului, într-o casă din comuna Lahovari. Copilăria a trăit-o fără tată. În acea noapte de Paşti, tatăl venise în permisie. „M-a văzut, a plecat, şi nu s-a mai întors“. A fost prima, dar şi ultima oară când şi-a văzut fiica. La scurt timp, au primit tulburătoarea veste că a murit pentru a-şi apăra ţara. Mama a fost cea care şi-a crescut cei patru copii şi nu s-a lăsat până nu i-a văzut pe fiecare cu rostul său.

Cum a descoperit biserica de lângă staţia Grozăveşti

Tânăra Antiţa şi-a găsit un tânăr militar pe care l-a luat de soţ. După ce a plimbat-o peste tot prin ţară din cauza serviciului, s-au stabilit în Bucureşti. „Oraşul nu era aşa dezvoltat ca acum, dar ne-a plăcut şi am rămas“, spune bătrânica noastră, care, prima oară după ce s-a mutat, şi-a căutat o biserică. „Am văzut una la Răzoare. M-am dus acolo un an de zile. Şi într-o zi, prin 1948, cred că Dumnezeu m-a îndrumat, am plecat să-mi fac piaţa. Am ieşit şi am văzut strada care trece acum prin faţa bisericii.

Stăteam undeva pe lângă Piaţa Leu şi mi-am zis că ce-ar fi s-o iau pe aici, să văd unde duce drumul ăsta, că nu cunoşteam Bucureştiul atunci. Şi mergând pe stradă, am văzut biserica, mi-a plăcut verdeaţa şi copacii din jurul ei, am intrat, şi de atunci am rămas aici. Stăteam aproape, la o staţie de tramvai, dar de când ne-am mutat în Drumul Taberei, trebuie să schimb două mijloace de transport în comun. La vârsta asta nu pot să mă mai reped după maşini şi, de aceea, fac şi mai mult de o oră până la biserică“.

Aici a învăţat să se roage

Nu a atras-o în mod special biserica, pentru că pe atunci „era un dezastru, înăuntru erau numai gropi, nu se mai vedeau sfinţii, era întunecoasă, dar am rămas. M-am lipit aici, am zis că Dumnezeu mi-a îndreptat paşii şi aici trebuie să rămân. Au fost mai mulţi preoţi, dar nici unul nu a făcut prea multe la biserică. Când a venit părintele Ştefan, care este al patrulea de când vin eu, s-a apucat şi a făcut renovarea. A fost multă muncă. Mai veneam şi noi şi ajutam, eram tânără, acum nu mai pot să fac nimic“.

Părintele Ştefan a fost cel care a ajutat şi oamenii, nu numai biserica. Bătrâna Antiţa Sava spune că de la el „am învăţat foarte multe, eram tânără, la Sfânta Spovedanie îmi explica fiecare păcat, noi nu ştiam, dar el ne arăta de ce nu este bine. M-a învăţat cum să mă rog, cum să mă port, ceea ce trebuia să fac, acum sunt bucuroasă că am urmat ceea ce mi-a spus. Mi-am botezat aici copiii, nepoţii şi strănepoţii, m-am legat cu tot sufletul de biserica asta şi acum, la 92 de ani, tot aici vin“. I-am urat mulţi ani înainte, iar bunicuţa Antiţa mi-a spus „Mulţumesc, dar sunt destul de mulţi. Nu e chiar aşa uşor.“

Pe patul de moarte, vindecată de rugăciune

La biserică o cunosc toţi oamenii. Îi place să spună că e veterana de aici; „am biserică în faţa blocului, dar nu pot, tot aici vin. Asta e dorinţa mea“. Am întrebat-o dacă nu s-a gândit să nu mai vină la biserică şi să stea acasă, dar imediat mi-a zis că „e o întrebare groaznică“. „Nu pot. Dacă nu viu la biserică, n-am nici un rost, nu am stare. Nu mă depărtez de biserică, până n-oi mai putea şi m-oi duce pe ultimul drum. Când sunt bolnavă şi nu pot, rămân acasă, dar când vin mă simt foarte bine. Dacă plec bolnavă de acasă, aici îmi revin, mă ajută Dumnezeu“.

Mi-a povestit că în urmă cu câţiva ani a fost foarte bolnavă. A mers pe la diferiţi doctori, dar nici unul nu ştia ce are. „Copiii, văzând că mă simt foarte rău, se pregăteau pentru plecare… Îi spun norei mele să nu mai cheme nici un doctor, ci „Te duci şi îl aduci pe părintele!“. A venit părintele la mine, mi-a făcut o slujbă, m-a spovedit, m-a împărtăşit. Nu puteam să mă ridic din pat, dar peste câteva zile am început să-mi revin. Nu am mai luat nici un medicament şi după două săptămâni am venit la biserică. Când mă duc la biserică, şi dau pomelnicul la altar, zice părintele: «A înviat mortul!»“, spune bunicuţa Antiţa, mulţumind lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

„Am ocupaţia să mă rog dimineaţa, la prânz, seara“

Rugăciunea este foarte importantă pentru ea. „În fiecare zi mă rog. Dimineaţa, la prânz, seara. Am ocupaţia asta. Rugăciunile sunt folositoare. Dacă faci o rugăciune, Dumnezeu o primeşte. Nu simţi imediat, dar prin toate acestea am scăpat de multe necazuri. Şi ştiu sigur că numai prin credinţă, rugăciune şi Sfânta Biserică. Nu-mi plac oamenii care nu vin la biserică, suntem creştini ortodocşi pentru ca să venim la Biserică, să ne rugăm.

Nu numai pentru mine mă rog, ci pentru toată lumea. Am carte de rugăciuni. Citesc paraclisele, psalmii lui David din Psaltire. Toate rugăciunile mă ajută, dar, când sunt bolnavă, fac Paraclisul Maicii Domnului, pentru că eu cred în ajutorul ei“, spune bătrânica a cărei faţă parcă s-a mai luminat.

Pentru biserică, pensia îi ajunge

În urmă cu ceva timp a avut loc o întâmplare hazlie. Am să las cuvintele ei să povestească: „M-am trezit fără pensie. M-am dus la poştă şi îmi spune că «Nu vă găsim». Mă trimite la Casa Pensiilor, de unde aflu că sunt trecută la morţi. «Cum? Dar sunt vie». Le-am dat buletinul, «Eu sunt!». Zice: «Completaţi un formular şi aşteptaţi că o să vă trimitem pensia». Aşa că am fost şi moartă“, şi începe să râdă. Are o pensie foarte mică, dar spune că pentru biserică îi ajung.

A ajuns la această vârstă nu datorită unui regim anume, ci spune că a mâncat de toate, dar ponderat, nu în exces. De un an nu mai aude bine, dar am reuşit să mă înţeleg foarte bine cu ea. Ochelarii îi foloseşte de puţin timp, şi doar la citit. Aş mai fi vorbit cu dumneaei, dar i-a venit rândul la spovedit. S-a ridicat cu atâta repeziciune de pe bancă, încât nici măcar nu îi dădeai anii pe care spune că îi are. Dar, de altfel, nici modul cum vorbeşte şi cât de repede deapănă amintirile nu sunt caracteristice vârstei. Dar, aşa cum spune şi ea, numai Dumnezeu are grijă de fiecare şi îi dă ceea ce are nevoie.

O familie unită

Îi place să se „laude“ cu familia ei. Pe nepoţii şi pe cele două strănepoate le iubeşte ca pe copiii ei. „Am o familie bine întemeiată, toţi sunt la casele lor“, spune cea care, dacă ar sta singură, ar suferi. De aceea locuieşte cu nepoata şi cu soţul ei, împreună cu fetiţa acestora. Se înţeleg foarte bine. În acelaşi bloc stă şi băiatul ei, singurul copil. „Eu stau la etajul cinci, iar el stă la nouă. Până nu vin eu de la biserică, ei nu mănâncă. Când mă duc acasă, găsesc bilet: „Mamă, hai la masă!“. În fiecare duminică şi sărbătoare mâncăm împreună. Am copii buni. Nora, parcă ar fi fata mea, mă respectă. Mă simt foarte bine în familia mea, întotdeauna a fost aşa“.

Nici comunismul n-a putut-o opri să vină la biserică

„I-am prins şi pe legionari şi pe comunişti. Cu comuniştii a fost mai multă muncă. Atunci lumea nu avea aşa multă libertate. Cred că lumea ştia mai mult de frică, decât de ruşine. Oamenii erau mai respectuoşi, cu toate că acum se spune că sunt mai intelectuali. Tineretul era mai liniştit. Ne ajutam între noi, oricum, era cu totul altfel. La biserică am mers şi în timpul lor. Îţi spun din suflet, atunci, aşa cum era comunismul, venea mai multă lume la biserică. Cred că era mai multă credinţă.

M-am simţit bine şi atunci, şi acum, pentru că politică nu am făcut, nu m-a interesat. Se mai întâmpla ca în zilele de duminică, de sărbătoare, la Paşti, la Crăciun, să ne cheme la servici, şi atunci nu puteam veni la biserică. Dar nu mi-a spus nimeni să nu merg la biserică. Acum, după Revoluţie, au venit cei de alte confesiuni la mine la uşă. Cineva care mă urmărea mereu când veneam la biserică mă întreabă: «Nu vrei să mergi cu mine?». «Unde?». «La adunarea noastră.» «Eu nu merg acolo». S-a ţinut doi ani de zile de capul meu, dar nu am mers, nici măcar din curiozitate“.

Cf. sursa.

Pr. Dorin