Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 22 august 2008

Fragmente din Vecernia odovaniei praznicului Adormirea Maicii Domnului

Înregistrarea e făcută de către noi la Sfânta Mănăstire Stavropoleos din Bucureşti, pe 22 august 2008.

O găsiţi aici [ 35. 21 minute].

Pr. Dorin

Un blog de „Drept canonic” craiovean creat de domnul Iulian Mihai Constantinescu

Via Dan Camen, am întâlnit în această seară blogul d-lui Lect. Dr. Iulian Mihai Constantinescu, cadru didactic al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Craiova, care, spre fericirea noastră, este fostul nostru coleg de an din Seminar. Nu ne-am mai întâlnit niciodată de la absolvirea Seminarului Teologic, şi, iată!, astăzi ne bucurăm să vă prezentăm blogul dumnealui, pe care vă invităm să îl urmăriţi şi pe care îl vom citi cu deosebit interes.

Pr. Dorin Picioruş

Comentăm un articol al Dr. Mihail Neamţu

Un podcast teologic, pe care îl găsiţi aici.

Podcastul are 61: 49 minute.

Pdf-ul discutat îl găsiţi aici.

Pr. Dorin

Şi la Constanţa apar construcţii mamut lângă locaşurile de cult!

PROTECTORII AFACERIŞTILOR ● Două monumente istorice în pericol


Sîmbătă, 16 august, la Geamia Hunkiar din centrul vechi al Constanţei a avut loc slujba cu ocazia sărbătorii de Berat. Musulmanii au marcat începerea lunii Ramazan şi s-au rugat pentru purificarea sufletului. De obicei, la finalul slujbei, turcii şi tătătarii se împrăştie spre casele lor. Sîmbătă, ei nu şi-au mai respectat programul şi au organizat în faţa moscheii un protest.

Cu muftiul Cultului Musulman, Iusuf Muurat, în frunte, credincioşii musulmani au cerut stoparea lucrărilor la imobilul cu subsol, două etaje şi mansardă ce se construieşte la un metru de lăcaşul de cult. Muftiul Iusuf Muurat ne-a declarat: „Eu şi credincioşii cerem să se respecte legea. Geamia Hunkiar este reprezentativă pentru musulmanii dobrogeni. A fost construită în 1869 şi este monument istoric din grupa A. Conform articolului 11 din Legea 422/2001, este interzisă orice fel de intervenţie asupra monumentelor istorice, fie ea directă sau indirectă, iar în articolul 59 din aceeaşi lege se spune că acolo unde nu este delimitată zona de protecţie pe o rază de 100 de metri nu se poate construi.

Acest şantier nu respectă legea şi nici pe noi, musulmanii care ne rugăm aici. Vineri, în timpul slujbei, se săpa pe şantier şi simţeam cum se zguduiau pereţii. Deja aceştia s-au crăpat. Ministerul Culturii şi Cultelor a dat avizul pentru ca noul şantier să se desfăşoare de la o distanţă de trei metri, şi aşa prea mică. Acum şantierul s-a extins pînă la un metru de geamie”. Sorin Mocianu este proprietarul terenului şi al proiectului ce acum prinde contur chiar lîngă moschee. Acesta spune că a înştiinţat Muftiatul încă de acum un an despre intenţiile sale şi că va construi doar pe 60% din suprafaţa terenului, pentru a nu lua faţa moscheii. Mocianu mai spune că va consolida cu piloni şantierul, pentru a nu afecta structura de rezistenţă a lăcaşului de cult.

ŞI ORTODOCŞII PĂŢESC LA FEL. Despre seria abuzurilor împotriva Bisericii Adormirea Maicii Domnului, lăcaş de cult cu valoare de patrimoniu, am mai publicat cîteva materiale. Biserica a fost construită în urmă cu aproximativ 101 ani şi reprezintă unul dintre obiectivele turistice care erau vizitate de turiştii aflaţi în concediu pe Litoral. În ultimii ani, Adormirea Maicii Domnului a fost eclipsată de extinderea mall-ului Tomis, care se ridică la aproximativ 12 metri de gardul casei Domnului.

Proprietarii mall-ului sînt deja celebri după scandalul catedralei catolice Sfântul Iosif din Bucureşti, pe care au agresat-o după ce au ridicat un bloc în imediata sa apropiere. Acum, construcţia blocului iniţiată de investitorii israelieni este oprită. La Constanţa s-a împămîntenit deja un fel de procedură, care nu este ilegală, şi care a fost inventată pentru a ocoli ordinea firească a procesului de obţinere a unei Autorizaţii de construire de la Primărie.

Mulţi dintre investitorii care au demarat proiecte în centrul oraşului procedează la fel. Întîi iau o autorizaţie de construire pentru şantier arheologic, după care obţin certificatul de descărcare de sarcini arheologice şi cu acesta apoi cer eliberarea unei alte autorizaţii de construire a unei clădiri. Ordinea este firească, de altfel, dar de multe ori lucrările arhelogice sînt exact lucrări pentru realizarea fundaţiei. Modelul a fost preluat şi de patronii israelieni ai mall-ului Tomis. Totuşi, sînt două puncte sensibile care pot bloca extinderea mall-ului: primul este legat de obţinerea avizului de la Ministerul Culturii şi Cultelor. În anul 2005, SC Tomis SA intenţiona să extindă clădirea Tomis Mall cu un corp S+D+P+2E, amplasat la intersecţia Mihai Viteazu cu Griviţa, care ocupa şi trama stradală.

PUD-ul este aprobat prin Hotărîrea Consiliului Local al Municipiului Constanţa 293/25.05.2005 de modificare a HCLM nr. 441/200386. Pentru că noua aripă afecta un monument istoric protejat prin lege – Biserica Adormirii Maicii Domnului – a fost solicitat, potrivit prevederilor Legii nr. 422/2001, un aviz de la Ministerul Culturii şi Cultelor. Atunci, MCC a refuzat, prin avizul 183/Z/14.09.2005, să acorde avizul pentru ridicarea corpului de clădire chiar în intersecţia Mihai Viteazu cu Griviţa. SC TOMIS SA a căutat o breşă pentru a-şi duce proiectul la bun sfîrşit.

La începutul anului 2007, patronii mall-ului au solicitat de această dată de la direcţia din Constanţa a Ministerului Culturii şi Cultelor avizul pentru un proiect identic cu cel prezentat ministerului în urmă cu doi ani. Motivaţia formală a solicitării a fost că se încearcă realizarea unui nou proiect de extindere. De fapt, era acelaşi proiect, cu mici modificări, iar amplasamentul este identic. În ciuda deciziei ministerului, direcţia judeţeană a dat avizul, cu condiţia efectuării în prealabil de cercetări arheologice în zonă. Aşa că cei de la Tomis au trecut la următorul pas: obţinerea autorizaţiei de construire pentru un şantier arheologic. Etapa e depăşită, pentru că a fost obţinută şi autorizaţia de construire a noii aripi a mall-ului.

Valentin Purica, preşedintele Asociaţiei Adormirea Maicii Domnului, declară: „Nimeni nu a ţinut cont de valoarea de patrimoniu a acestei clădiri, ce a fost construită în urmă cu aproape 101 ani. Pînă la extinderea actualului mall, clădirea bisericii se putea admira de pe Strada Griviţei pînă în piaţa cu acelaşi nume. După ce investitorii israelieni au preluat şi extins clădirea, biserica nu se mai vede din Strada Mihai Viteazu, şi acum se va construi şi pe Strada Griviţei, singura care mai făcea legătura cu Mihai Viteazu. Noua aripă este ca un zid care astupă biserica. Sîntem înconjuraţi de blocuri.

Şantierul afectează şi structura de rezistenţă. Pictura s-a crăpat pe interior o dată cu pereţii. În anul 2000, Biserica Adormirea Maicii Domului a fost renovată, iar acum deja structura suferă din cauza lucrărilor efectuate la prima extindere a mall-ului din 2002 şi cele de acum. Acum turla este plină de fisuri. Avem pe rol două acţini împotriva autorizaţiilor de construire pentru şantier arheologic şi consolidare cu piloţi a şantierului. Acum vom ataca şi autorizaţia de construire obţinută pentru noua aripă.

De fapt, s-a materializat ceea ce am arătat instanţei. Şi anume că s-a urmărit doar ridicarea unei noi aripi chiar pe trama stradală, şi nu valorificarea arheologică a zonei, aşa cum s-a lăsat să se înţeleagă în prima fază. Din păcate, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional are rol decorativ, pentru că acceptă şi chiar aprobă astfel de abuzuri. Noi vom organiza şi cîteva proteste pentru a atrage atenţia asupra abuzurilor din Constanţa”.

Conducerea Tomis SA păstrează tăcerea şi se bazează probabil pe influenţa tatălui directoarei Daiana Voicu, fostul preşedinte al Curţii de Apel Constanţa.

LIPSĂ DE RESPECT


„Acest şantier nu respectă legea şi nici pe noi, musulmanii care ne rugăm aici. Vineri, în timpul slujbei, se săpa pe şantier şi simţeam cum se zguduiau pereţii. Deja aceştia s-au crăpat. Ministerul Culturii şi Cultelor a dat avizul pentru ca noul şantier să se desfăşoare de la o distanţă de trei metri, şi aşa prea mică”
Yusuf Muurat, muftiu

BISERICA RENOVATĂ CRAPĂ


„Sîntem înconjuraţi de blocuri. Şantierul afectează şi structura de rezistenţă. Pictura s-a crăpat pe interior o dată cu pereţii. În anul 2000, biserica Adormirea Maicii Domului a fost renovată, iar acum deja structura suferă din cauza lucrărilor efectuate la prima extindere a mall-ului din 2002 şi cele de acum”
Valentin Purica, Asociaţia Adormirea Maicii Domnului

ADORMIREA MAICII DOMNULUI. Construită acum 100 de ani. Agresată de noua aripă a Tomis-mall

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Şi noi îi spunem „La mulţi ani!” domnului Andrei Pleşu

După noaptea oricât de adâncă urmează aurora. În cetate, atât noaptea, cât şi aurora nu sunt fenomene astronomice, ci fenomene umane. Ni s-a întâmplat parcă ieri să străbatem o asemenea noapte încât ajunseserăm să credem că zorii nu mai vin. Sau, mai grav, că zorii nici nu există. Ajunseserăm să credem că bezna e veşnică. Atunci când noaptea a eşuat într-un spectacol istoric, deopotrivă tragic şi lamentabil, aproape ne-am pierdut minţile.

Vulnerabili cum eram, am ajuns pradă uşoară pentru barzii vechii lumi, cei care ne spuseseră că grota umedă, oarbă şi înghesuită în care vieţuiserăm era chiar paradisul şi care se transformaseră într-o clipă în clopotarii libertăţii.

Erau dispuşi să ne vâre într-o altă iluzie cu gratii, probabil. Dar aurora are apostolii ei. Cuvântul lor, de-acuma liber, cădea din ce în ce mai greu şi ideile lor îşi revelau, tot mai limpede, virtuţile. Până la urmă, dimineaţa a sosit! Dintre acei apostoli ai aurorei posttotalitare, printre cei mai eficienţi şi, cu siguranţă, cel mai fermecător este domnul Andrei Pleşu.

Dacă asupra farmecului său nu există dubii, ştiu bine că mulţi dintre cititori au ridicat sprânceana când am pomenit de eficienţă. Prejudecata conform căreia intelectualii sunt cu cât mai rafinaţi cu atât mai neîndemânatici în cotidianul fractal al României de astăzi forjează încă multe percepţii.

Ca şi cum lecturile te-ar face inapt pentru lumea asta, iar scrisul te-ar inadecva trăirii obişnuite, se spune despre intelectuali că fac marea eroare de a crede că abstracţiunile din minţile lor sunt vii, izolându-se, fără să-şi dea seama, într-o realitate quijotească. Nu e locul aici să explic de ce această prejudecată este cu totul falsă, dar exemplul domnului Andrei Pleşu este cea mai bună dovadă a contrariului. Paradoxal pentru cei care nu-l cunosc – dar şi pentru cei care îl cunosc, poate -, domnul Andrei Pleşu a marcat România posttotalitară nu doar prin talentul său uriaş, prin inteligenţa sa debordantă şi prin irezistibila-i seducţie intelectuală, ci şi ca întemeietor de instituţii.

Chiar la o rapidă evocare, biografia domnului Pleşu cuprinde o dimensiune fondatoare. Cel puţin două instituţii create şi dezvoltate de domnul Andrei Pleşu sunt evidente: Colegiul Noua Europă şi revista „Dilema“, acum „Veche“. Despre influenţa masivă a acestor două instituţii în viaţa noastră intelectuală nu mai e cazul să vorbesc. Dar, pe lângă acestea, există şi alte instituţii ale căror naştere şi dăinuire i se datorează. De ministeriatul său la Cultură se leagă extraordinarul Muzeu al Ţăranului Român.

De ministeriatul său la Externe se leagă Academia Diplomatică, dramatic alterată de succesori, din păcate. Începutul extinderii reţelei de centre culturale româneşti este tot opera sa într-un moment în care nimănui nu-i stătea mintea la aşa ceva. Apoi, câteva dintre cele mai benefice cariere în serviciul public românesc postdecembrist i se datorează. Oricine a adus energii intelectuale proaspete şi de bună calitate pentru consolidarea noului drum al unor vechi instituţii sau a creat din nimic instituţii noi în acea Românie bezmetică şi rătăcită merită toată recunoştinţa noastră. Iar domnului Andrei Pleşu i se cuvine această recunoştinţă cu supramăsură pentru că dimensiunea reuşitelor sale în această privinţă este unică.

Pe vremea când „Dilema“ nu se învechise, în redacţia din Aleea Alexandru nu se aşeza nimeni pe scaunul din capul mesei lungi dinspre ferestre. Era scaunul pe care şedea la şedinţe domnul Pleşu, altfel cu nimic diferit de celelalte scaune din încăpere. Când a plecat temporar de la conducerea revistei pentru a prelua şefia diplomaţiei, cineva (sau Mircea Vasilescu, sau maestrul Radu Cosaşu, chestiunea se dezbate şi astăzi) a lipit pe scaun un anunţ: „Acest scaun aşteaptă căderea Guvernului“. Aşa a stat acel scaun vreme de doi ani spre amuzamentul tuturor celor care treceau prin redacţie.

Evoc acest episod pentru că trecerea domnului Pleşu prin diferite „scaune“ s-a petrecut într-un fel unic, în răspăr cu toată tradiţia amestecului dintre puterea administrativă şi intelectuali de la noi. Nu e vorba neapărat de graţia cu care şi-a exercitat funcţiunile, nu e vorba neapărat de naturaleţea cu care le-a părăsit la timpul potrivit şi nici măcar de faptul că, deşi a avut multe funcţiuni oficiale, nu a alergat niciodată după vreuna. E vorba despre fenomenul absolut unic al nealterării fibrei sale umane la contactul cu puterea. Dl Andrei Pleşu a fost mereu acelaşi, egal cu sine, înainte, în timpul şi după funcţie. Performanţă umană rarisimă pe malul alunecos al Dâmboviţei!

Cunosc legiuni de oameni, altfel foarte cultivaţi şi extrem de inteligenţi, pe care accesul la funcţie i-a smintit. Instalaţi în scaun au devenit importanţi, s-au umflat în guşă şi afişează un fel de eroism cu care îşi duc crucea de demnitar. După funcţie – că toate sunt trecătoare – apare o depresie frustrată care nu-i mai părăseşte. Şi, în anumite cazuri, o ambiţie vanitoasă pentru o altă funcţie, încă şi mai mare. Asta e regula. Domnul Pleşu este excepţia! Singura pe care o cunosc. Mă hazardez să schiţez o explicaţie, valoroasă cât o lecţie de viaţă.

Mai întâi, simţul dezvoltat al umorului – de aici capacitatea de a mânui mereu distanţa (auto)critică. Apoi, cultura asimilată până la a deveni prima natură – de aici conştiinţa dimensiunii reale pe care o avem noi toţi în raport cu lucrurile mari, precum poporul, istoria, statul etc. (un omuleţ printre omuleţi, cum ar spune domnul Liiceanu). În fine, reflexul sănătos al totalităţii – în fiecare secundă există conştiinţa clară că nu eşti buricul lumii, ci doar o parte a ei.

Scriind despre domnul Andrei Pleşu aş fi putut spune ceea ce ştie toată lumea. Că este un mare autor român. Stau mărturie multe pagini din „Pitoresc şi melancolie“, „Minima moralia“, „Jurnalul de la Tescani“, „Limba păsărilor“ sau „Despre îngeri“, scrisorile din faimosul „Epistolar“ şi vasta sa publicistică. Dar poate că cel mai important lucru pe care ni-l relevă scrisul domniei sale este bogăţia extraordinară a limbii române într-o vreme în care vorba rudimentară şi scrisul primitiv au devenit norme. Deliciul pe care îl ai atunci când îl citeşti vine şi din bucuria lăuntrică a (re)descoperirii expresivităţii splendide a limbii noastre. Am impresia că limba română are destinul multor bijuterii arhitectonice naţionalizate.

A căzut pe mâna unor proprietari care au cumpărat-o pe nimic de la moştenitorii dezinteresaţi şi o lasă în ruină anume pentru a o demola şi a construi în loc un bloc din termopan şi oţel inoxidabil. Domnul Andrei Pleşu, cu fiecare rând pe care îl scrie, salvează „monumentul“, arătându-ne că limba română nu este doar perfect locuibilă de către românul de astăzi, dar şi că oferă un confort sporit. Cred că dintre toţi vorbitorii ei actuali domnul Andrei Pleşu dă cel mai frumos onor limbii române.

În alt plan, domnul Andrei Pleşu ne dă sentimentul normalităţii şi prin faptul că are un asemenea succes de public. Dintre intelectualii de primă linie este, cred, cel mai citit, cel mai savurat, cel mai iubit. Este o dovadă că instinctele publicului nostru sunt totuşi corecte. Astfel, avem un bun temei de optimism.

Sigur că domnul Andrei Pleşu nu iese în afara tradiţiei noastre: ca orice alt intelectual care şi-a marcat timpul a fost şi este calomniat îngrozitor. Răspunzând, probabil, unui mai vechi sfat pe care i l-a dat Constantin Noica, răspunde foarte rar. Dar când o face este devastator. Vreţi să ştiţi cum se poate produce efectul unei bombe nucleare cu o graţioasă mânuire de floretă? Recitiţi cele câteva texte polemice semnate Andrei Pleşu.

Se spune că regina Victoria, întrebată fiind dacă îl preferă ca prim-ministru pe Disraeli sau pe Gladstone, ar fi răspuns: „Mi-e greu să mă decid. Când stau de vorbă cu Gladstone, sunt convinsă că este cel mai inteligent om din lume. Când stau de vorbă cu Disraeli, sunt convinsă că eu sunt cel mai inteligent om din lume“. Se pare că marea regină nu s-a putut hotărî niciodată, pentru că, în câteva rânduri, i-a numit succesiv pe cei doi adversari politici ireductibili în fruntea cabinetului ei.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc că regina Victoria nu a avut şansa de a lua masa cu dl Andrei Pleşu. Este şi Gladstone, şi Disraeli în acelaşi timp. La masă cu dl Pleşu nu ai nici un dubiu că vorbeşti cu cel mai inteligent om din lume care te face să te simţi cel mai inteligent om din lume. Regina Victoria nu ar mai fi schimbat prim-miniştrii atât de des, de asta sunt sigur, dar şi eu, trăitor în România începutului de secol 21, aş fi contemplat un peisaj intelectual cu mult mai sărac şi aş fi fost mai melancolic, simţind că-mi lipseşte ceva. O fi domnit ea peste cel mai vast imperiu din istoria lumii, dar n-a fost regina Victoria aşa de norocoasă precum sunt eu…

La mulţi ani, domnule Profesor!

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Meşterul Petre Ciornei, fără studii de arhitectură…dar a ridicat 82 de Biserici în cei 82 de ani de viaţă

De fiecare dată când ne plecăm capetele la rugăciune într-o biserică sau mănăstire, ne bucurăm de intensitatea momentului. Rareori avem curiozitatea să aflăm câţi oameni au trudit în arşiţă sau ploi, pentru ca noi să ne găsim liniştea, sau cine este acela care a coordonat planurile construirii lăcaşului. Pe unul dintre aceştia, renumit în toată ţara pentru meşteşugul aparte de a înălţa ziduri trainice spre cer, l-am cunoscut de curând, undeva prin munţii Bucovinei.

Meşterul Petre Ciornei construieşte biserici de la 28 de ani. Nu a făcut o şcoală de specialitate şi nici n-a urmat cursuri de perfecţionare. A învăţat meşteşugul mai mult de unul singur şi s-a perfecţionat în timp, astfel încât astăzi este ctitorul a 82 de biserici, răspândite în toată ţara. I-a plăcut meseria, care l-a adus, spune el, „mai aproape de Dumnezeu“.

Este mulţumit cu ceea ce a realizat în viaţa lui şi liniştit, la cei 82 de ani, că şi-a îndeplinit rolul pe pământ şi că nu a lăsat darul de la Cel de Sus să se risipească.

Între zidurile Mănăstirii Suceviţa e forfotă mare. Biserica a adunat laolaltă, în curtea principală, naţii diferite de oameni, care îşi vorbesc fiecare propria limbă, dar se roagă la acelaşi Dumnezeu. Sunt fascinaţi de frumuseţea aşezământului pe care îl studiază cu ochi măriţi şi cu obiective de fotografiat performante. Nimănui nu-i trece prin minte că, la câţiva paşi, într-o curte lăturalnică a mănăstirii, unde se aude zgomot de drujbă şi ciocan, coordonează lucrările unui paraclis unul dintre cei mai renumiţi ctitori de biserici de la noi din ţară, Petre Ciornei.

La cei 82 de ani ai săi împliniţi, meşterul recunoaşte că nu se mai poate urca pe schele să ridice cu palmele goale casele Cerului. Mâinile şi picioarele nu-l mai ascultă, iar de ceva vreme, de când a fost operat, inima lui nu mai suportă efort peste măsură. Aşa că preferă să-şi ia pe lângă el meşteri buni pe care să-i coordoneze, fără ca măcar să-i treacă o secundă prin minte că e cazul să se retragă, să-şi vadă liniştit de bătrâneţi. „Dacă am multe chemări, ce pot face? Eu n-am mers niciodată pe la preoţi să le intru în suflet şi să-i rog să le construiesc biserici. Ei singuri au venit la mine, au auzit de mine şi m-au chemat de câte ori au avut nevoie. Şi mie mi-e drag să lucru, că aşa sunt mai aproape de Dumnezeu. Eu de El şi El de mine. Mă vâr în ochii lui şi n-are cum să mă uite“, spune moş Petre, bucuros că are cu cine împărţi o vorbă bună.

„Nu eu construiesc; Dumnezeu, Maica Domnului fac minunea“

Stă ascuns de soare, la umbra muşcatelor cocoţate la balconul unei construcţii ridicate tot de el, nefinisată încă, dar care inspiră trăinicie şi bucură ochiul cu frumuseţea lucrului bine îndeplinit. E un om modest pe care, dacă n-ai şti nimic despre el, l-ai privi cu mare atenţie, ţi-ai da seama că principala ocupaţie a lui este legată de munca brută, susţinută de forţa braţelor şi a mâinilor. Are degetele contorsionate, schimonosite de lamele circularelor tăioase care i-au străpuns mâna stângă cu un „leţ“ (băţ) din căuşul palmei şi până la încheietura mâinii. Bătrânul vorbeşte de accidentele suferite ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. Şi poate nici nu ar fi băgat de seamă dacă nu ar fi fost întrebat.

Atât de dăruit este crezului său lăuntric, care i-a dat puterea de a construi biserici peste tot prin ţară, încât meşterul spune că nu este altceva decât dar de la Dumnezeu. Dar de sus care face deosebirea dintre oamenii aleşi şi marea masă a indivizilor. Povesteşte cum odată, cu prilejul unei construcţii, a cunoscut doi ingineri care au rămas impresionaţi de precizia şi exactitatea datelor pe care meşterul le rostea fără să le citească de pe notiţe. Le ştia pe de rost. Întrebat cum de reuşeşte să ţină totul minte, bărbatul a răspuns: „Păstrez totul cu sfinţenie în cap. Eu trebuie să ştiu toate astea ca pe Tatăl Nostru. Nici nu încape altă discuţie. Eu nu am nevoie de hârtie şi creion, creierul lucrează singur. Dar nu eu sunt cel care construieşte, Dumnezeu şi Maica Domnului sunt cei care fac minunea“.

Lucrări în toată ţara

Moş Petrea (aşa cum i se zice) a văzut toată ţara şi a străbătut-o cu lucrările sale în lung şi-n lat: din Făgăraş, în Ardeal, Satu Mare, Moldova (Piatra Neamţ, Cheile Bicazului, Pângăraţi, Viişoara, Vaduri, Burleşti, Piatra Şoimului, Vadu Moldovei, Huşi, Vaslui, Săvineşti, Iaşi, Bacău, Agapia), Bucureşti, Slobozia, Dobrogea (Tulcea, Măcin, C. A Rosseti), Copşa Mică, în Banat, la Oţelul Roşu, şi lista poate continua lejer până când numărătoarea ajunge la 82 de biserici. 82 de ani pentru moş Ciornei, 82 de biserici construite cu mâna lui.

Spune că cel mai greu i-a fost când a construit biserica din satul C.A. Rosseti, din pustiul Dobrogei. Ca să ajungă la locul unde aveau şantier, meşterul împreună cu zidarii luau trenul de la Tulcea, după care călătoreau cu vaporul pe Dunăre vreo 120 km, iar de acolo mai mergeau 20 km pe câmp, cu un tractor, şi ajungeau, în cele din urmă, la destinaţie. Petre Ciornei îşi aminteşte cât de frumoasă e biserica înălţată acolo, într-un sătuc sărac, amplasat între Dunăre şi Marea Neagră, unde se găseau mulţi bătrâni, uitaţi în pustiuri pline de nisip şi de şerpi veninoşi, spaima meşterului. Mai era acolo un izvor de apă rece, la fel de bună ca cea de acasă, din care Petrea îşi astâmpăra setea în zilele de arşiţă şi se gândea la familie cu ochii spre cer, niciodată plecaţi, că „doar de acolo vine puterea şi vlaga omului, oricât de necăjit ar fi“.

Prima ctitorie, biserica din satul în care locuieşte

Constructorul a început să practice meseria de dulgher la vârsta 28 de ani. Până atunci, a lucrat tot în costrucţii, după ani de trudă într-o fabrică de cherestea, care i-a crescut mari cei şapte copii. Acum sunt rispiţi care încotro, cu excepţia unui băiat, pe care „l-am oprit lângă mine, să-mi poarte de grijă“.

Bătrânul nu poate uita cum, înainte de a începe să construiască biserici, a avut două vise, în care i s-a arătat un „Chip drag“, pe care l-a putut vedea după ce i s-au deschis cerurile şi i-a fost desenată în faţa ochilor o cruce mare. Spune toate acestea cu ochii albaştri înlăcrimaţi, vădit emoţionat de întâmplarea care continuă să-l marcheze şi astăzi, după atâţia ani. Se opreşte din povestirea visului, pentru că nici nu ştie sigur dacă e bine să lase gura slobodă când vine vorba de aşa o minune. O spune doar pentru cei care vor să asculte şi să simtă şi ei, de unii singuri, că deasupra noastră există cu adevărat o Putere care ne veghează. Şi atât. Duce mâna la ochi şi o îndepărtează în aceeaşi secundă, ca şi cum ar vrea să alunge gândul, să nu spună mai multe.

Prima ctitorie a sa este biserica din satul lui, Valea Stânii, din judeţul Suceava. Construcţia a început în anul 1984, când vechea biserică a ars şi preotul a decis construirea alteia noi. Moş Petrea s-a apucat imediat de lucru. De-abia venise din spital şi nici cunoştinţe prea elaborate despre modul de lucru al unei asemenea construcţii complexe nu avea, doar experienţă în construcţii şi o determinare extraordinară de a construi loc de rugăciune şi reculegere consătenilor lui.

Cum să rămână tocmai satul lui fără biserică? „Am luat, împreună cu preotul, decizia să construim o altă biserică, pentru că nu s-a mai putut salva nimic din cea veche. Era pe timpul comuniştilor, fiind mai greu de obţinut autorizaţie, dar am reuşit totuşi ca în scurt timp să primim acel act. Am făcut o temelie roată de jur împrejurul celei vechi, am început zidăria, şi aşa am dat drumul la lucrări. Asta a fost prima mea biserică construită. Când eram la arcurile mari pe care şade turla, un inginer de la Iaşi m-a ajutat să le îmbin. M-a întrebat cum de am avut curajul să mă apuc de o asemenea construcţie dificilă. Eu i-am zis că am hotărât aşa, pentru că mie îmi este drag să fac meseria asta“, rememorează amuzat meşterul.

„Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică“

„O biserică nu se poate construi decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă credinţă în Dânsul“, acesta este lucrul pe care constructorul de biserici îl susţine în mod repetat şi de a cărui validitate este convins.

Nu este lucru uşor şi nici la îndemâna fiecăruia să poată clădi casele Domnului. Şi Petrea Ciornei este conştient de darul oferit. Înainte de a se apuca de lucru, este literă de lege ca preotul să facă slujbă pe temelia bisericii, la care participă de fiecare dată şi Petre Ciornei şi muncitorii cu care lucrează. Salahorii şi calfele sunt aleşi în aşa fel încât să fie şi buni meseriaşi, dar şi buni creştini. Maestrul spune: „Am avut lucrări pentru care a fost nevoie chiar şi de 20 de muncitori. Eu n-am permis băutură, ţigări, înjurături sau alte cele care să fie spre scârba Celui de sus. Aşa ceva nici prin gând nu trebuie să treacă. În primul rând, eu, cel care conduceam toate lucrările, m-am păstrat în mod cinstit, în mod curat. Doar aşa m-a ajutat Dumnezeu de am ridicat atâtea biserici, fără să am prea multă şcoală. Doar patru clase am, cu două mai multe decât trenul“.

Mai departe, vorbeşte despre felul în care se construieşte o biserică, fără a divulga foarte multe: „O biserică trebuie construită cum scrie în cărţile bisericeşti. Stă scris acolo foarte clar. Mai întâi trebuie aşezată pe un teren cât mai înalt. Să fie cât mai departe de gălăgie, într-un loc cât mai retras, liniştit. Trebuie să aibă formatul crucii, cu pridvor, naos, pronaos, altar, abside în dreapta, abside în stânga. Cruci deasupra trebuie să aibă ori cinci, ori şapte, ori nouă, ori 11, niciodată crucile nu se pun cu soţ“.

Şi poate cel mai important este momentul când efectiv aduci jertă prin prezenţa ta, ca şi constructor, în timpul lucrărilor, după cum susţine şi Petre Ciornei: „Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică, mai rabzi şi foamea, mai post, mai rugăciune, furtună, ploaie, frig“. Meşterul spune că nu i s-a întâmplat niciodată să piardă vreun om sau să se rănească în timpul lucrului. Din contră, după ce au plecat şi au muncit pe cont propriu, au avut parte de necazuri, pe unii chiar i-a secerat moartea înainte de vreme. Este cazul unui bărbat, pe care moş Ciornei l-a îndrăgit mult şi care a murit după ce şi-a tăiat singur, din greşeală, piciorul cu drujba, în pădure. Bătrânul mai spune că sunt unele biserici, care, la fel ca şi Mănăstirea Argeşului, cer jertfă, şi mor oameni din accidente banale, aparent, fără explicaţie. Tălmăcirea unor asemenea întâmplări o ştie prea bine bătrânul, însă preferă să tacă, să nu vorbească de lucruri aşa mari. Totul trebuie să-şi urmeze rânduiala, aşa cum e scris. Nimic nu stă sub semnul unei pure întâmplări sau erori a destinului.

Ctitorul trist, fără de urmaşi

Lucrul acesta îl ştie foarte bine omul care a ridicat cu propriile mâini 82 de biserici, câte una pentru fiecare an împlinit, şi care nu poate să nu dea glas mâhnirii care îl chinuie de vreo câţiva ani. Nu are cui să lase mai departe meşteşugul. Cei mai mulţi renunţă la scurt timp după ce intră ucenici, fără să-şi dorească cu adevărat să înveţe. Văd doar partea financiară din toată lucrarea şi tare şi-ar dori să-i poată dobândi cu muncă puţină. Bătrânul îşi varsă necazul: „M-am necăjit să îi învăţ. Nu prea bagă în cap, nu vor să înveţe. Meseria asta e tare întrebată, e cam grea oleacă, e drept, dar nu e interesat tineretul. Degeaba le spun că o să le prindă bine pe viitor, ei se lasă în grija mea că îi ajut, că le arăt ce şi cum, sunt mulţumiţi că trece ziua şi iau banul. Care au fost oameni mai bunişori au plecat în ţări străine. Nu ştiu ce-o să se aleagă până la urmă“.

Bătrânul, ale cărui picioare l-au purtat peste tot în ţară, drept pentru care a fost mai mult musafir pe acasă decât stăpânul ei, pare împlinit cu viaţa şi munca lui. Deşi încercat de necazuri, acum fără soţia care i-a fost ani la rând sprijin, Petrea Ciornei spune că a scăpat de toate relele cu credinţă şi rugăciuni murmurate în genunchi, la icoane. Cât timp stă acasă, niciodată candela nu încetează să lumineze. Nu îşi închipuie viaţa derulându-se în alt ritm. E mulţumit că şi-a îndeplinit rolul dat aici, pe pământ. Şi multe mai tăinuieşte sub pleoapa ochilor, umbriţi de pălărie, bătrânul meşter… Mai ştie moş Petrea că atunci când va veni momentul să plece dintre cei vii, îşi va găsi loc de veci într-o pajişte verde, ca o depresiune, cu păsări cântătoare şi animale de tot soiul şi munţi de jur împrejur. O splendoare. Ştie toate acestea dintr-un vis pe care l-a avut recent, în care i s-a arătat o femeie neasemuit de frumoasă, îmbrăcată în alb, şi care i-a indicat locul respectiv ca fiind casa lui de veci. Să fi fost doar un vis?

La fel ca şi dorinţa sa de a avea iarăşi 50 de ani? Ca să mai poată lucra, să se cocoaţe până la cerurile cele mari în care să înfigă cruci. „Acum tare mi-ar prinde bine să mai am 50 de ani, că ştiu că mai e de lucru cât e lumea asta de mare. Dar nu se poate. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a îngăduit până la vârsta asta“, termină cuvântarea meşterul Petre, care pune capăt cuvintelor printr-un „sfârşit“ rostit cu mâinile încrucişate şi ochii la ucenicii care îl aşteaptă să le coordoneze acţiunile, sus pe schele.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Cine sunt xenofobii? Găsim aici un răspuns

♦ Ziarul de limba maghiara „Haromszek” (Trei Scaune, in traducere – n.r.), care apare la Sfântu Gheorghe si care este editat de mai multi lideri ai Consiliului National Secuiesc, a publicat, pe prima pagina, un articol care indeamna populatia secuiasca la lupta cu arma in mâna pentru infiintarea unui stat de sine statator in inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redactiei, de unul dintre actionarii publicatiei, Albert Levente

♦ Articolul, intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept”, indeamna la „infiintarea unui stat de sine statator”, „prin forta armelor”, Prin pozitie constienta, unitara, curajoasa, prin lupta si prin jertfa. Cotidianul „Haromszek” este editat de societatea H-PRESS SRL, iar din actionariatul ei fac parte Magyari Lajos, fost deputat UDMR de Covasna, in mandatul 1992–1996, si consilier local la Sfântu Gheorghe in perioada 2004-2008, si Ferencz Csaba, vicepresedintele Consiliului National Secuiesc

♦ Virulenta articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informatii. Traducerea articolului a fost expediata, ieri, biroului de presa al SRI, purtatorul de cuvânt al acestei institutii dând asigurari reporterilor „Gardianului” ca in cursul zilei de astazi va adopta o pozitie oficiala fata de acest aspect. Reactiile politicienilor nu au intârziat sa apara. Senatorul UDMR Eckstein Kovacs ne-a declarat ca o astfel de instigare la violenta reprezinta o enormitate

Ziarul de limba maghiara „Haromszek” (Trei Scaune, in traducere – n.r.), editat de mai multi lideri ai Consiliului National Secuiesc, a publicat, in urma cu doua luni, pe prima pagina, un articol care indeamna populatia secuiasca la lupta cu arma in mâna pentru infiintarea unui stat de sine statator in inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redactiei ziarului care apare zilnic la Sfântu Gheorghe, de unul dintre actionarii publicatiei, Albert Levente. Nu este pentru prima data când apar astfel de indemnuri la separare prin forta de România, insa virulenta articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informatii. Traducerea articolului a fost expediata, ieri, biroului de presa al SRI, purtatorul de cuvânt al acestei institutii dând asigurari reporterilor „Gardianului” ca in cursul zilei de astazi va adopta o pozitie oficiala fata de acest aspect.

De câtiva ani de zile, de când in vocabularul liderilor UDMR si al celorlalte organizatii maghiare din Transilvania a intrat expresia „autonomie teritoriala”, o buna parte a presei maghiare transilvanene (in special cea din judetele Covasna si Harghita) gazduieste constant articole de-o virulenta incredibila impotriva a tot ce este românesc.

Daca in zonele unde maghiarii sunt inferiori numeric, tonul articolelor si emisiunilor radio-tv e mai ponderat, in cele doua judete unde maghiarii sunt majoritari, jurnalistii maghiar isi permit sa scrie aproape ca in epoca in care Transilvania era ocupata de trupele horthyste. In ultima perioada, tonul gazetelor de limba maghiara din zona a devenit inca si mai vehement, aproape belicos. Pâna in urma cu vreo doi ani, liderii si figurile marcante ale minoritatii maghiare vorbeau despre autonomie „culturala” ori „personala”. De prin anii 2006-2007 incoace, a inceput sa se vorbeasca explicit despre autonomie teritoriala.

Anul acesta, cotidianul de limba maghiara „Haromszek” (Trei Scaune, in traducere – n.r.), in editia sa cu numarul 5419, aparuta luna trecuta, a dat tonul trecerii la solicitari si mai radicale. Potrivit articolului intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept”, aparut sub semnatura unui anume Zoltan Bedo, nu mai e la moda revendicarea autonomiei teritoriale. Ungurii din România sunt indemnati acum sa ceara „autodeterminare”. De ce autodeterminare in loc de autonomie? Ne lamureste chiar autorul articolului citat: pentru ca, prin autodeterminare, „popoarele isi pot decide liber statutul politic, adica poarta in sine si dreptul alegerii libere a regimului politic. Adica dreptul infiintarii unui stat de sine statator”. Idee cu care daca noi, majoritarii, nu suntem de acord, ne spune ziarul „Haromszek” ce ne asteapta: nesupunerea civica sau chiar lupta armata.

Si pâna acum, multe din discursurile propagate in presa maghiara din Transilvania se situau la granita penalului. Acum insa, odata cu aceste indemnuri explicite la „infiintarea unui stat de sine statator”, „prin forta armelor”, ceea ce se scrie in presa de acolo intra in coliziune frontala cu Constitutia României. Ca sa nu fim acuzati ca exageram, redam mai jos câteva pasaje mai semnificative din articolul respectiv. Intertitlurile ne apartin.

Vrem dreptul la propria patrie!


In epoca moderna, putem vorbi de realizarea autonomiei minoritare atunci când statul transfera drepturi ale puterii de stat unor organizatii infiintate si alese pe cale democratica de catre minoritati. Dat fiind faptul ca scopul primordial este pastrarea identitatii, trebuie sa presupuna validarea urmatoarelor drepturi:

– dreptul folosirii limbii materne in viata particulara, in invatamânt, justitie si administratie publica
– dreptul infiintarii propriului sistem de invatamânt
– dreptul la functii publice si servicii publice
– dreptul la patrie (care patrie? – n.r.)
– dreptul de a dispune liber de bogatiile naturale
– dreptul la reprezentanta politica locala

Dupa cum rezulta si din enumerare, in cazul autonomiei, nici vorba de lezarea integritatii teritoriale a statului in cauza, respectiv de divizarea ei teritoriala. Cu atât mai mult, cu cât pâna si presedintele României pune semnul egalitatii in mod constient intre acestea. Si nu in mod intâmplator.

Autodeterminarea este preferata


Sa vedem despre ce este vorba. Autonomia administrativa inseamna transferarea anumitor elemente ale puterii centrale unitatilor administrative locale in cazul solutionarii unor sarcini care au un caracter local si care pot fi rezolvate cel mai eficient pe plan local. Nu este permisa confundarea cu autonomia minoritara, pentru ca nu garanteaza drepturile fundamentale care slujesc pastrarii identitatii, deoarece constituie doar o conditie necesara, insa nu si suficienta pentru pastrarea existentei noastre nationale. Cunoscând toate acestea, trebuie sa precizam ca in cazul autonomiei minoritare a se vorbi de divizarea tarii inseamna minciuna, a se oferi autonomie in loc de autonomie minoritara inseamna inducere in eroare. In ambele cazuri, scopul este mentinerea puterii centrale, in interesul careia bucurestenii nu se sperie nici de declansarea unui conflict interetnic.

Un alt concept utilizat frecvent, dar al carui continut nu este clarificat suficient, este autodeterminarea, care nu este identic cu varianta in maghiara a autonomiei. Din punctul de vedere al dreptului international, insemnatatea acesteia ascunde mult mai multe.

Vrem stat de sine statator


Dreptul la autodeterminare se refera mai ales la faptul ca popoarele isi pot decide liber statutul politic, adica poarta in sine si dreptul alegerii libere a regimului politic, respectiv dreptul infiintarii unui stat de sine statator. Deci, in cazul in care secuimea se autodefineste ca popor, in conformitate cu dreptul international, ea poate profita si de dreptul infiintarii unui stat…

Din istoricul Pamânt Secuiesc, având un teritoriu de 12.800 kmp, daca scadem Scaunul Aries, românizat, ramâne un teritoriu de 10.876 kmp. Numarul locuitorilor acestui teritoriu este de 888.827, dintre care 153.405 (19%) sunt de nationalitate româna si 655.422 (81%) de nationalitate maghiara. Daca studiem actuala impartire teritoriala a lumii, trebuie sa observam ca numai in Europa exista cinci tari independente mai mici decât Pamântul Secuiesc, atât din punct de vedere al teritoriului, cât si din cel al locuitorilor. Iata-le:

– Andorra – suprafata 468 kmp, 71.000 locuitori.
– Liechtenstein – suprafata 160 kmp, 28.000 locuitori.
– Luxemburg – suprafata 2586 kmp, 364.000 locuitori.
– Malta – suprafata 325 kmp, 350.000 locuitori.
– San Marino – suprafata 61 kmp, 23.000 locuitori.

Si daca in cazul lor se poate, noua de ce nu ni se cuvine dreptul infiintarii unui stat? Raspunsul este simplu. Ni se cuvine si noua. Trebuie doar profitat de el. Trebuie revendicat, trebuie luptat pentru el, daca este nevoie. Daca parcurgem evenimentele istoriei universale, punând un accent deosebit pe secolul XX, putem constata ca niciodata nu i s-a dat nimic in dar nici unei natiuni.

Fiecare a trebuit sa lupte pentru libertate, pentru validarea drepturilor, pentru mentinerea existentei sale statale sau pentru redobândirea acesteia. Aceasta lupta a fost intotdeauna complexa, dusa pe mai multe cai, prin lansarea diferitelor mijloace.

Au fost cazuri când s-a derulat pasnic doar prin mijloace politice, uneori s-a recurs si la diferite forme ale nesupunerii civice, iar alteori, chiar si armele si-au spus cuvântul. In interesul libertatii, toate acestea trebuie asumate. Un singur lucru era insa comun in fiecare. Solidaritatea. Daca aceasta exista, fortarea autodeterminarii este doar o problema de timp… Cum se poate realiza autodeterminarea? Prin pozitie constienta, unitara, curajoasa, prin lupta si prin jertfa…

Legaturi strânse cu Fides si Laszlo Tokes


Cotidianul de limba maghiara „Haromszek” este editat de societatea H-PRESS SRL, cu sediul in Sfântu Gheorghe. Firma a luat fiinta in anul 1992 si are un capital social in valoare de 3.060 RON, având ca principal obiect de activitate „editarea ziarelor”.

Ca obiecte secundare, societatea se ocupa de la activitati de servicii anexe silviculturii la activitati de consultanta in domeniul relatiilor publice si al comunicarii. SRL-ul cu pricina are 17 asociati persoane fizice, cu participatie egala la capitalul social, in procent de 5,88%.

Acestea sunt Torma Sandor Csaba, Magyari Lajos, fost deputat UDMR de Covasna, in mandatul 1992 – 1996, si consilier local la Sfântu Gheorghe in perioada 2004-2008, Aros Carol, Simo Erzsebet, Farkas Arpad, Sylvester Lajos, Paljanos Maria, Ferencz Csaba, vicepresedintele Consiliului National Secuiesc, Ferencz Reka, Iochom Istvan, Kisgyiorgy Zoltan, Benko Levente, Albert Levente (cel care, pare-se, a publicat respectivul articol, pe care l-a semnat cu pseudonim), Peter Anton, Torma Clara, Malnasi Emese-Melinda si Peter Laura.

Societatea H-PRESS SRL are nu mai putin de 12 puncte de lucru in regiunea Har-Cov. Potrivit wikipedia.org, un alt cotidian de limba maghiara, fondat in 1999 si care apare la Cluj, a fost demarat initial de un grup de interese apropiat Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR), prin editura SC Scripta SA din Oradea – aflata in proprietatea senatorului Attila Verestoy -, pachetul majoritar de actiuni al publicatiei fiind insa preluat in anul 2000 de catre un grup de investitori apropiati partidului Fidesz din Ungaria, prin firma Hungarom Media Kft din Budapesta.

Editorul „Kronika Kiadohaz“ a infiintat un serviciu propriu de curierat si difuzare in zona Transilvaniei. Sistemul derulat prin transportul auto al exemplarelor nu a functionat in mod eficient si a generat pierderi in special la capitolul combustibil. In perioada 2001-2006, publicatia a înregistrat pierderi masive, iar in paralel difuzarea nu a cunoscut cresteri semnificative. Redactia si administratia au cunoscut o fluctuatie masiva de personal din cauza salarizarii slabe intre 2001-2006.

In anul 2005, redactorul-sef Samu Csinta a contactat fara succes mai multi actionari ai editorului principalului cotidian local „Haromszek“ din judetul Covasna, SC H-PRESS SRL, pentru a-i convinge sa vânda partea lor de actiuni pentru sume cuprinse intre 200 si 300 milioane lei vechi, la valoarea monedei nationale din anul respectiv. H-PRESS are un numar de 17 actionari, iar regulamentul de ordine interioara nu permite instrainarea actiunilor decât in cadrul cercului de actionari ai SRL-ului.

Valoarea H-PRESS era estimata in 2005 la circa trei miliarde lei vechi. Potrivit unor estimari financiare, „Kronika“ s-ar fi capitalizat prin obtinerea pietei de publicitate a „Haromszek“, aflat in situatie de monopol in judetul Covasna, cu un venit estimat provenit din incasari lunare din publicitate cuprinse intre 500 milioane si un miliard lei vechi. „Kronika“ a fost achizitionat in anul 2006 de firma Inforg Zrt. (afaceri imobiliare si consultanta in afaceri) din Ungaria, membra a holdingului Vegyepszer Zrt. al miliardarului Elek Nagy, apropiat al aceluiasi Fidesz.

Inforg are in proprietatea sa si canalul de televiziune „Hir TV“ din Budapesta, de asemenea un sustinator al Fidesz. In cursul anului 2004 ziarul a sustinut campania pro-autonomie etnica promovata de catre Consiliul National Secuiesc in cadrul unui turneu organizat in mai multe asezari din Transilvania. Unul dintre cei doi redactori-sefi adjuncti al ziarului, Arpad Gazda este un sustinator al episcopului reformat de Piatra-Craiului, Laszlo Tokes, iar fratele lui din municipiul Sfântul-Gheorghe este vicepresedintele organizatiei judetene Covasna a Partidului Civic Maghiar (PCM) si secretar al organizatiei Sfântul-Gheorghe al Consiliului National Secuiesc.

(Sorin Simion)


Eckstein Kovacs: «Nebuni sunt si in trei scaune, si in patru scaune»


Senatorul UDMR, Eckstein Kovacs, a declarat, ieri, pentru “Gardianul” ca o astfel de instigare la violenta reprezinta, din punctul sau de vedere, “o enormitate, ceva fantezist”. “Eu sunt un pacifist convins. Imi plac si cei din Sfantu Gheorghe, dar si cei din secuime. Ar fi bine sa lasam armele pentru Hemingway. Nebuni sunt si in trei scaune, si in patru scaune. Ma declar strain de orice astfel de gandire”, a mai spus senatorul.

Bolcas: “Trebuie opriti!”

La randul sau, vicepresedintele PRM, Lucian Bolcas, ne-a precizat ca sunt subtili “ungurii acestia”, stiu cum sa instige. “Pana nu le dam peste bot acestor iredentisti, lucrurile nu o sa se calmeze”, a mai adaugat Bolcas.

(C.T.)

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno