După noaptea oricât de adâncă urmează aurora. În cetate, atât noaptea, cât şi aurora nu sunt fenomene astronomice, ci fenomene umane. Ni s-a întâmplat parcă ieri să străbatem o asemenea noapte încât ajunseserăm să credem că zorii nu mai vin. Sau, mai grav, că zorii nici nu există. Ajunseserăm să credem că bezna e veşnică. Atunci când noaptea a eşuat într-un spectacol istoric, deopotrivă tragic şi lamentabil, aproape ne-am pierdut minţile.

Vulnerabili cum eram, am ajuns pradă uşoară pentru barzii vechii lumi, cei care ne spuseseră că grota umedă, oarbă şi înghesuită în care vieţuiserăm era chiar paradisul şi care se transformaseră într-o clipă în clopotarii libertăţii.

Erau dispuşi să ne vâre într-o altă iluzie cu gratii, probabil. Dar aurora are apostolii ei. Cuvântul lor, de-acuma liber, cădea din ce în ce mai greu şi ideile lor îşi revelau, tot mai limpede, virtuţile. Până la urmă, dimineaţa a sosit! Dintre acei apostoli ai aurorei posttotalitare, printre cei mai eficienţi şi, cu siguranţă, cel mai fermecător este domnul Andrei Pleşu.

Dacă asupra farmecului său nu există dubii, ştiu bine că mulţi dintre cititori au ridicat sprânceana când am pomenit de eficienţă. Prejudecata conform căreia intelectualii sunt cu cât mai rafinaţi cu atât mai neîndemânatici în cotidianul fractal al României de astăzi forjează încă multe percepţii.

Ca şi cum lecturile te-ar face inapt pentru lumea asta, iar scrisul te-ar inadecva trăirii obişnuite, se spune despre intelectuali că fac marea eroare de a crede că abstracţiunile din minţile lor sunt vii, izolându-se, fără să-şi dea seama, într-o realitate quijotească. Nu e locul aici să explic de ce această prejudecată este cu totul falsă, dar exemplul domnului Andrei Pleşu este cea mai bună dovadă a contrariului. Paradoxal pentru cei care nu-l cunosc – dar şi pentru cei care îl cunosc, poate -, domnul Andrei Pleşu a marcat România posttotalitară nu doar prin talentul său uriaş, prin inteligenţa sa debordantă şi prin irezistibila-i seducţie intelectuală, ci şi ca întemeietor de instituţii.

Chiar la o rapidă evocare, biografia domnului Pleşu cuprinde o dimensiune fondatoare. Cel puţin două instituţii create şi dezvoltate de domnul Andrei Pleşu sunt evidente: Colegiul Noua Europă şi revista „Dilema“, acum „Veche“. Despre influenţa masivă a acestor două instituţii în viaţa noastră intelectuală nu mai e cazul să vorbesc. Dar, pe lângă acestea, există şi alte instituţii ale căror naştere şi dăinuire i se datorează. De ministeriatul său la Cultură se leagă extraordinarul Muzeu al Ţăranului Român.

De ministeriatul său la Externe se leagă Academia Diplomatică, dramatic alterată de succesori, din păcate. Începutul extinderii reţelei de centre culturale româneşti este tot opera sa într-un moment în care nimănui nu-i stătea mintea la aşa ceva. Apoi, câteva dintre cele mai benefice cariere în serviciul public românesc postdecembrist i se datorează. Oricine a adus energii intelectuale proaspete şi de bună calitate pentru consolidarea noului drum al unor vechi instituţii sau a creat din nimic instituţii noi în acea Românie bezmetică şi rătăcită merită toată recunoştinţa noastră. Iar domnului Andrei Pleşu i se cuvine această recunoştinţă cu supramăsură pentru că dimensiunea reuşitelor sale în această privinţă este unică.

Pe vremea când „Dilema“ nu se învechise, în redacţia din Aleea Alexandru nu se aşeza nimeni pe scaunul din capul mesei lungi dinspre ferestre. Era scaunul pe care şedea la şedinţe domnul Pleşu, altfel cu nimic diferit de celelalte scaune din încăpere. Când a plecat temporar de la conducerea revistei pentru a prelua şefia diplomaţiei, cineva (sau Mircea Vasilescu, sau maestrul Radu Cosaşu, chestiunea se dezbate şi astăzi) a lipit pe scaun un anunţ: „Acest scaun aşteaptă căderea Guvernului“. Aşa a stat acel scaun vreme de doi ani spre amuzamentul tuturor celor care treceau prin redacţie.

Evoc acest episod pentru că trecerea domnului Pleşu prin diferite „scaune“ s-a petrecut într-un fel unic, în răspăr cu toată tradiţia amestecului dintre puterea administrativă şi intelectuali de la noi. Nu e vorba neapărat de graţia cu care şi-a exercitat funcţiunile, nu e vorba neapărat de naturaleţea cu care le-a părăsit la timpul potrivit şi nici măcar de faptul că, deşi a avut multe funcţiuni oficiale, nu a alergat niciodată după vreuna. E vorba despre fenomenul absolut unic al nealterării fibrei sale umane la contactul cu puterea. Dl Andrei Pleşu a fost mereu acelaşi, egal cu sine, înainte, în timpul şi după funcţie. Performanţă umană rarisimă pe malul alunecos al Dâmboviţei!

Cunosc legiuni de oameni, altfel foarte cultivaţi şi extrem de inteligenţi, pe care accesul la funcţie i-a smintit. Instalaţi în scaun au devenit importanţi, s-au umflat în guşă şi afişează un fel de eroism cu care îşi duc crucea de demnitar. După funcţie – că toate sunt trecătoare – apare o depresie frustrată care nu-i mai părăseşte. Şi, în anumite cazuri, o ambiţie vanitoasă pentru o altă funcţie, încă şi mai mare. Asta e regula. Domnul Pleşu este excepţia! Singura pe care o cunosc. Mă hazardez să schiţez o explicaţie, valoroasă cât o lecţie de viaţă.

Mai întâi, simţul dezvoltat al umorului – de aici capacitatea de a mânui mereu distanţa (auto)critică. Apoi, cultura asimilată până la a deveni prima natură – de aici conştiinţa dimensiunii reale pe care o avem noi toţi în raport cu lucrurile mari, precum poporul, istoria, statul etc. (un omuleţ printre omuleţi, cum ar spune domnul Liiceanu). În fine, reflexul sănătos al totalităţii – în fiecare secundă există conştiinţa clară că nu eşti buricul lumii, ci doar o parte a ei.

Scriind despre domnul Andrei Pleşu aş fi putut spune ceea ce ştie toată lumea. Că este un mare autor român. Stau mărturie multe pagini din „Pitoresc şi melancolie“, „Minima moralia“, „Jurnalul de la Tescani“, „Limba păsărilor“ sau „Despre îngeri“, scrisorile din faimosul „Epistolar“ şi vasta sa publicistică. Dar poate că cel mai important lucru pe care ni-l relevă scrisul domniei sale este bogăţia extraordinară a limbii române într-o vreme în care vorba rudimentară şi scrisul primitiv au devenit norme. Deliciul pe care îl ai atunci când îl citeşti vine şi din bucuria lăuntrică a (re)descoperirii expresivităţii splendide a limbii noastre. Am impresia că limba română are destinul multor bijuterii arhitectonice naţionalizate.

A căzut pe mâna unor proprietari care au cumpărat-o pe nimic de la moştenitorii dezinteresaţi şi o lasă în ruină anume pentru a o demola şi a construi în loc un bloc din termopan şi oţel inoxidabil. Domnul Andrei Pleşu, cu fiecare rând pe care îl scrie, salvează „monumentul“, arătându-ne că limba română nu este doar perfect locuibilă de către românul de astăzi, dar şi că oferă un confort sporit. Cred că dintre toţi vorbitorii ei actuali domnul Andrei Pleşu dă cel mai frumos onor limbii române.

În alt plan, domnul Andrei Pleşu ne dă sentimentul normalităţii şi prin faptul că are un asemenea succes de public. Dintre intelectualii de primă linie este, cred, cel mai citit, cel mai savurat, cel mai iubit. Este o dovadă că instinctele publicului nostru sunt totuşi corecte. Astfel, avem un bun temei de optimism.

Sigur că domnul Andrei Pleşu nu iese în afara tradiţiei noastre: ca orice alt intelectual care şi-a marcat timpul a fost şi este calomniat îngrozitor. Răspunzând, probabil, unui mai vechi sfat pe care i l-a dat Constantin Noica, răspunde foarte rar. Dar când o face este devastator. Vreţi să ştiţi cum se poate produce efectul unei bombe nucleare cu o graţioasă mânuire de floretă? Recitiţi cele câteva texte polemice semnate Andrei Pleşu.

Se spune că regina Victoria, întrebată fiind dacă îl preferă ca prim-ministru pe Disraeli sau pe Gladstone, ar fi răspuns: „Mi-e greu să mă decid. Când stau de vorbă cu Gladstone, sunt convinsă că este cel mai inteligent om din lume. Când stau de vorbă cu Disraeli, sunt convinsă că eu sunt cel mai inteligent om din lume“. Se pare că marea regină nu s-a putut hotărî niciodată, pentru că, în câteva rânduri, i-a numit succesiv pe cei doi adversari politici ireductibili în fruntea cabinetului ei.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc că regina Victoria nu a avut şansa de a lua masa cu dl Andrei Pleşu. Este şi Gladstone, şi Disraeli în acelaşi timp. La masă cu dl Pleşu nu ai nici un dubiu că vorbeşti cu cel mai inteligent om din lume care te face să te simţi cel mai inteligent om din lume. Regina Victoria nu ar mai fi schimbat prim-miniştrii atât de des, de asta sunt sigur, dar şi eu, trăitor în România începutului de secol 21, aş fi contemplat un peisaj intelectual cu mult mai sărac şi aş fi fost mai melancolic, simţind că-mi lipseşte ceva. O fi domnit ea peste cel mai vast imperiu din istoria lumii, dar n-a fost regina Victoria aşa de norocoasă precum sunt eu…

La mulţi ani, domnule Profesor!

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: