Auzi, măi, Gică,

tu stai aici,

lângă mine,

că o să discutăm precum surzii.

Eu o să vorbesc şi tu o să taci.

Pentru că,

dacă încerci tu să vorbeşti începi să aberezi,

din aberaţie dai în somaţie şi din

tabla înmulţirii dai în colţ cu mecdonalţu

şi acolo nu ştii intrarea.

Da, măi, Gică,

Gicuţă, Gicuţel,

tu eşti creştin-otodox sadea.

Tu nu vorbeşti cu nimeni pentru că eşti creştin-ortodox,

fratele meu,

şi, la o adică, nu mai vorbeşti nici cu mine la ananghie.

Pentru că tu aşa eşti: eşti un om bun.

Şi eşti atât de bun uneori, măi, Gică,

încât nu mai ştii să ai bun simţ.

Ce e bunul simţ?!…

Un fel de prostie, Gică, ceva perimat

Cu bunul simţ nu treci marea, da, nu o treci…

Cu bunul simţ stai pă bară.

Dar cum tu ştii să te impui,

să te bagi în faţă,

să îţi faci loc cu coatele şi eşti cel mai deştept,

nu poţi, Gicuş, tată, să înţelegi că smerenia nu e o vorbă,

cum bunul simţ nu e o libarcă.

Da, vara e ca monologul: tu taci… iar ea te arde cu soarele în cap!

Te prăjeşti pe maţe de foame,

somnul nu te mai ia,

pe unii nu îi mai ia nici moartea,

iar pe alţii îi apucă dorul de viaţă,

da,Gicuş, dorul de viaţă,

când încă viaţa nu-i mai suportă.

Da nu vorbeam de tine, dragul meu!

Tu eşti un om bun,

eşti un intelectual,

un om din popor, eşti un om bun….

Viaţa ta e ca fulgul de nea: te uiţi prin ea ca prin maţele peştelui de acvariu.

Tu eşti un om simplu.

Te-ai ridicat de jos, Gică, da, te-ai ridicat de jos,

pentru că ai ştiut unde să pupi…

Da, de jos te-ai ridicat…

Nu ai prea dat pe la cursuri…ştim, da, ştim asta…

Inteligenţa ta bună…dar submedie ţi-a

agonisit întotdeauna un loc la…umbră.

Ţi-a plăcut umbra…

O, da, cât de mult îţi place ţie la umbră!

Mereu te încotoşmănezi cu umbra diplomei

luată în fugă, în viteză,

apoi cu pilele pe care le ai…

Da, am zis, bine, cu…pilele, cu proptelele tale.

Căci ştii cum zice Psalmistul: unii se laudă cu caii lor,

alţii cu căruţele lor…

dar sfârşitul tuturora, Gică, al tuturora

e moartea.

Unii zic că vine cu coasa…însă la unii moartea e plină de măreţie,

de bucurie…

O, Gică, tu cum crezi, Gicuş, tată, că o să mori?!…

O să mai mori şi tu…vreodată?

Că moartea vine…Gicuş,

vine repede.

Tu te faci că te piteşti,

că te mai scârmi în nas, că mai lasă-mă să mai iau o bursă de studii pe undeva

dar, nu, fratele meu,

moartea e întotdeauna scadentă…şi te pune…bine.

Şi, când tu credeai că ai câştigat totul, Gicuş, totul,

atunci vine moartea şi te face una cu praful, Gică,

şi se alege praful de coarnele tale…părut ortodoxe,

de coarnele tale de cerb carpatin.

Şi atunci, şi eu, şi tu, stăm ca pupezele, tăcem, că nu suntem

mai breji.

Că moartea ne vede pe toţi la fel, numai că noi

o resimţim diferit.

Însă, da, vara…şi eu vorbesc cu tine Gică, cu tine,

confratele şi prietenul meu,

de se dramează viaţa noastră.

Da, mă, se umple de dramă viaţa noastră!

Auzi Gică,

fratele meu,

monologul nu e tot una cu dialogul.

Monologul e când vorbeşti cu surzii.

Şi, cum ţi-am mai spus de multe ori, cred că ne e teamă

părem proşti…şi ne arătăm că suntem proşti.

De ce aşa?!…

Pentru că atunci când nu spicuieşti nimic,

când stai ca mortul şi viaţa e vie,

se zice că eşti prost când nu o vorbeşti.

Cum, mă, cu cine să vorbeşti?!

Păi suntem miliarde de oameni pe lumea asta şi tu nu ai cu cine vorbi?!!!!!…

Vorbeşte şi tu cu mine…

că eu vorbesc singur cu tine,

pentru că atunci când vorbeşti tu, Gică, Gică,

numai dracii invidiei vorbesc prin tine.

Că tu nu ştii să vorbeşti decât despre alţii.

Că d-aia ţi-am pus la gură un plastic [ asta e metaforă, dragi cititori!]

şi vorbesc numai eu despre tine,

pentru că tu spui numai tâmpenii.

Da, tâmpenii!

Şi acum, când tu taci, putem să auzim cum zboară muştele pe lângă noi,

cum ne zbor clipele, Gică,

şi nu le auzim,

cum ne zbor creierii, de tocsuni ce sunt,

cum ne zbor clipele,

Gică, vai de mama noastră, Gică!

Da,

ascultă ce frumos se tace!

Învaţă şi tu Gică să taci, că teolog eşti destul!

Nu îţi place, mă?!…

Aşa, dă din cap şi tu, zii da, ca să audă tot poporul…

Nu vrei să zici da?!!!!

Ştiam eu…Tu eşti neam prost şi când taci

şi când vorbeşti.

De, mă, Gică, vara nu-i ca iarna,

căldura nu e ca nocturna,

prostia nu e precum comuniunea,

totul e altfel, Gică,

complex…

Ce să-ţi mai spun?!

Tu taci şi când monologhez.

Taci, mă, Gică, taci ca o buhuhaie,

ca un bidon,

ca un ics?!

Atunci să taci, invenţie ce eşti,

să taci…sau o să tac eu

şi o să-ţi ascult monologurile în continuare…

până mă va apuca…înserarea.

Te las, Gicuş, tată,

na, îţi dau drumul la gura ta imaginară,

ca să sporovăi vrute şi nevrute despre alţii

dar nimic despre tine.

Vorbeşte şi tu ceva!

Na!

Vorbeşte!

****

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: