Academicianul Eugen Simon despre dosarul poetului Ion Barbu
Profesorii Ghita Florea si Simona Iacob publica in „Caiete critice” (3-4-5/2008) dosarul personal al matematicianului Dan Barbilian, cunoscut in poezie sub numele de Ion Barbu, profesor la Universitatea din Bucuresti, prietenul lui Tudor Vianu, G. Calinescu si Alexandru Rosetti. Printre documentele tiparite acum se afla si o autobiografie alcatuita de poet nu stim cu exactitate in ce an (oricum, in anii ’50), cateva precizari din 1959 privind atitudinea sa politica in timpul rebeliunii legionare si doua referinte semnate de profesorii Simion Stailov si Gheorghe Vranceanu…
Nu stiu daca toate aceste informatii sunt inedite, dar cateva merita a fi semnalate. Mai intai mizeria – pentru un mare poet si un mare intelectual – de a-si justifica fiecare act de existenta si fiecare opera scrisa. Cateva generatii de intelectuali au trecut prin aceasta umilinta. Era o practica aproape ritualica. Din scoala pana la pensie, individul trebuia sa-si completeze, periodic, autobiografia in care sa prezinte situatia politica si sociala a parintilor, a rudelor apropiate si a rudelor indepartate, sa se prezinte, apoi, cu amanuntime pe sine, ce-a facut din frageda copilarie pana in momentul in care incepe sa-si scrie, sarguincios si vigilent, viata, ce-a patit, cu cine a votat, cu cine s-a insurat, de cine s-a despartit, cine il cunoaste etc. Un cosmar continuu pentru ca orice ezitare, orice ocultare era sanctionata de cenzorul iacobin de la „Cadre”.
Numai cine a trecut prin aceasta experienta stie ce inseamna sa ai „probleme de dosar” sau sa existe „o hartie <<compromitatoare>> in dosar”… si care erau consecintele imediate si in timp… Din motive usor de inteles, autobiograful nu amintea, de pilda, numele unui unchi care avea cateva hectare de pamant in plus sau ascundea cu grija faptul ca bunicul sau fusese inscris intr-un partid zis istoric.
De legionari – sa nu mai vorbim. Cine avea o relatie de acest tip era, putem zice, terminat. Asa ca mai toate autobiografiile din acea epoca au partile lor misterioase si nu trebuie crezute in totalitate. Citesc, acum, autobiografia intocmita de Ion Barbu si constat ca ilustrul matematician foloseste si el aceeasi strategie invaluitoare si cam acelasi limbaj mistificator.
Scrie, de pilda, ca s-a nascut „din parinti proletari-intelectuali” si ca mama sa era „fata de vaduva saraca”. Tatal sau era, totusi, dupa cate stiu din relatarile biografilor sai, magistrat, nu „proletar-intelectual” (o sintagma pe care o foloseau, pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, ideologii gheristi). Mai dificil este pentru Ion Barbu momentul 1940 cand, „dezorientat politiceste” – cum zice – s-a lasat atras de „programul revendicarilor sociale al miscarii legionare”, mai precis: din octombrie pana in noiembrie, nu mai mult, a simpatizat cu aceasta miscare politica extremista.
Regreta, acum, gestul si precizeaza ca s-a indepartat definitiv de acesti „mistificatori si varsatori de sange” care, intre altele, i-au desfiintat catedra de matematici creata anume pentru el. In toamna anului 1947, dumirit in ceea ce priveste mersul istoriei, Ion Barbu face cerere de a fi primit in Partidul Comunist Roman, dar, pana acum (acum cand scrie autobiografia) n-a primit nici un raspuns la adeziunea sa („de care ma simt si voi continua sa ma simt legat”).
Cat de exacta este aceasta informatie? Sigur este ca, amenintat sa fie dat afara din invatamant, profesorul Barbilian incearca sa indulceasca asperitatile biografiei sale. Colegii sai de catedra, Simion Stailov si Gheorghe Vranceanu il sustin, spunand despre el ca este un om de stiinta remarcabil si ca, in ce priveste „teoria grupurilor, teoria structurilor, teoria inelelor, teoria lui Galois, teoria numerelor algebrice”, profesorul Dan Barbilian este un specialist de marca.
Stailov crede, totusi, ca „nu s-ar putea spune despre el, <<Barbilian>>, ca are talent didactic” si, din aceasta pricina, nu este indicat sa tina cursuri pentru studentii incepatori; ar fi mai potrivit pentru studentii din ultimul an, care se specializeaza… Curios, acelasi lucru s-a spus si despre G. Calinescu cand a fost indepartat, in 1949, din Facultate impreuna cu asistentii lui… Ideea a circulat dupa aceea decenii de-a randul: G. Calinescu este un bun critic, un bun orator la Academie sau in Parlament, dar nu-i bun pedagog, nu are metoda…
Cand George Ivascu, elevul sau, l-a adus la inceputul anilor ’60 sa tina cursuri libere in Amfiteatrul „Odobescu”, s-a vazut ca G. Calinescu avea talent pedagogic: amfiteatrul era plin si discursul sau era seducator… Revin la fisa de cadre a lui Ion Barbu: matematicianul se leapada, si aici, de literatura zicand ca, dupa 1929, a parasit poezia pentru ca nu-i mai reprezinta spiritul, si s-a dedicat de atunci, in exclusivitate, cu matematicile. „Ma stimez – spune el altadata – ca practicant al matematicilor si prea putin ca poet si numai atat cat poezia aminteste de geometrie”.
O optiune pe care, trebuie sa precizam numaidecat, prea putini dintre cititorii lui Ion Barbu o iau in seama. Poezia lui continua sa fascineze, ieri ca si azi, spiritul tanar… Revenind la dosarul lui Dan Barbilian: parcurgandu-l, nu stiu de am avut sentimentul ca un mare spirit este silit sa se umileasca si, din aceasta pricina, ma simt, azi, trist, vexat, umilit la randul meu de toate aceste mizerii ale istoriei. Cine ne poate da certitudinea ca ele nu se repeta? Ideea ca, denuntand, impiedicam repetarea lor este foarte relativa…
Cf. sursa.
Psa. Gianina