Domnule profesor, ştiu că domeniul dvs de activitate este centrat pe civilizaţie românească, cea din secolele V-XIV, care rămâne, undeva, într-un clin al istoriei. Pentru mine, totuşi, rămâne o enigmă întoarcerea unui tânăr cu faţa la această istorie şi tocmai în plin comunism. A fost o alegere personală?

A fost o alegere personală, iniţial. Am ales un domeniu mare al istoriei culturii în care mă pregătisem, am ales istoria artei. Mi-aduc aminte întrebarea pe care mi-a pus-o academicianul Oprescu, în 1963, când am terminat facultatea. M-a întrebat: „Ce mai poţi să faci aici, Iorga a făcut totul, geneza…“. I-am răspuns: „Domnule profesor, Nicolae Iorga nu s-a ocupat de genezele medievale ale artei româneşti“ şi am mai spus: „Da, toată perioada din sec. al V-lea până în sec. al XIV-lea nu a fost scrisă de nimeni“.

Întâmplător, eu, în facultate, avusesem ca lucrare de licenţă tocmai această perioadă, a migraţiei popoarelor. Eram la mine acasă. Atunci, mi s-a dat un an de încercare, un an în care eu să adun nişte materiale, pe care nimeni nu le văzuse, nimeni nu le ştia şi care aveau un caracter artistic. Am făcut-o, s-a transformat într-o lucrare, apoi s-a amplificat într-o lucrare de doctorat. Mai apoi, am redactat o carte, era prima mea carte, dedicată, evident, nu numai artei, ci şi problemelor foarte importante de istoria credinţelor.

În acest fel, am scris pentru prima oară – pot să mă laud – după Haşdeu, despre rolul bogomilismului în civilizaţia românească, a unui lucru care, îndeobşte, era eliminat de istoricii Bisericii. Câteva interpretări noi m-au făcut să arăt în ce măsură erezia dualistă balcanică a influenţat Ortodoxia românească şi acest lucru m-a dus la una dintre cele mai frumoase realizări ale biografiei mele – am fost citat de Mircea Eliade în „Istoria credinţelor“.

Ca să termin cu acest spirit, m-am ocupat altfel decât se ocupaseră istoricii Bisericii de problema isihasmului, la începutul civilizaţiei noastre. Vă imaginaţi stupefacţia mea când părintele Stăniloae a venit şi mi-a spus: „Domnule Theodorescu, te voi cita într-un studiu de-al meu, în «Filocalie»“. Au urmat câţiva ani şi răposatul patriarh Teoctist mi-a spus: „Ştiţi, domnule profesor, că părintele Stăniloae vă citează cu isihasmul în «Filocalie»“? După citarea lui Mircea Eliade, citarea părintelui Stăniloae este al doilea mare titlu de nobleţe al meu. Deci, am scris această carte, am completat-o cu alta, „Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400)“, şi atunci a apărut pariul de a face acelaşi lucru pentru sfârşitul civilizaţiei medievale. Şi a ieşit altă carte…

În istoria noastră, care au fost etapele cunoaşterii acestei epoci? Acum, din păcate, cărturarii din zona culturii scrise – mai ales istoricii literari – privesc cu suspiciune această epocă… Ce complexe domnesc aici?

Da, este o perioadă extrem de complicată şi, de obicei, se confundă foarte tare elementul literar, care este cvasi-inexistent, cu elementul teologic, care este fundamental. A înţelege astăzi că, în corespondenţa patriarhului Eftimie al Târnovei cu o serie întreagă de ierarhi din această zonă nu există probleme literare, dar se pune problema demonilor văzduhului, se pune problema diavolului, se pune problema îngerilor, îţi dai seama că, teologic, oamenii aceştia îşi puneau mari întrebări.

Cel puţin, ne dăm seama că aveau nişte lecturi… Şi care erau lecturile lor? Erau lecturi importante din Părinţii Bisericii. În momentul în care – ca să intrăm într-o altă zodie, neortodoxă, catolică – vezi că la Idriş, în Banat, se comandau cărţi în Burgundia, se citea Lactanţiu, se citeau sfinţii Bisericii occidentale, îţi dai seama de nivelul teologic al spaţiului carpato-dunărean catolic şi ortodox din imperiul european. Trebuie să înţelegem acest lucru, pentru că pe temeiuri teologice s-a născut Europa.

Teza mea despre existenţa a două Europe – a Europei lui Aristotel şi a Europei lui Platon, a Europei în care arianismul triumfă şi a Europei în care triumfă monofiziţii -, ideile legate de divinitate, aşa cum au progresat ele din secolul al IV-lea şi au făcut să se creeze poluri europene diferite i-a mirat pe mulţi.

Una este lumea europeană a lui Aristotel, lumea europeană a lui „res“, lumea europeană care nu poate să conceapă logosul întrupat şi care nu vede decât pe Iisus-Omul, deci, arianismul, lumea care se autoflagelează, lumea care doreşte să pipăie stigmatele lui Iisus, care iubeşte tocmai din cauza asta sculptura, şi alta este lumea părinţilor capadocieni, lumea acestui mare optimism legat de credinţă! Dincolo, avem pesimismul augustinian, iar aici este o lume specială. Să nu uităm – ceea ce uită, de multe ori, intelectualii Răsăritului – scrisoarea apostolică a papei Ioan Paul al II-lea, „Orientale lumen“, în care spune catolicilor: „Fiţi atenţi la ceea ce datoraţi Răsăritului şi la ceea ce datoraţi Ortodoxiei!“.

„Nucleul tare al lumii slave, al lumii bizantine era Biserica, Ortodoxia“

Puteţi etapiza momentele faste ale cunoaşterii culturii medievale, pe care, iată, epoca modernă – istoricii literari, mai ales – au complexul de a o privi cu suspiciune. Cărturarii noştri sunt influenţaţi mai mult de cultura occidentală, iar această cultură, scrisă strict pe teme teologice, care este fundamentală, care vine din zona Bisericii, este, cumva, ignorată. Ea, într-un fel, ţine de cultura limbii slavone, ţine de slavi, faţă de care, începând cu romantismul nostru târziu, am avut o reţinere…

E o mare greşeală… În exegeza acestei civilizaţii, dincolo de extraordinarele observaţii ale lui Nicolae Iorga, avem câteva momente fundamentale. Este momentul Haşdeu, apoi momentul Dumitru Stăniloae, apoi, momentul Alexandru Elian… Este momentul P.P. Panaitescu, este momentul Virgil Cândea şi cel marcat de mine. Cum vedeţi, mai toţi oameni legaţi de sfera Bisericii, şi eu, poate, cel mai puţin. Poate numai biografic sunt legat, pentru că strămoşul meu a fost episcop. Şi am reuşit, până la urmă… Eu am coordonat volumul 3 din „Istoria românilor“, recent apărut, reuşind să introduc toate ideile legate de Evul Mediu, ca o epocă de mare fervoare.

De ce n-au încercat comuniştii şi scenariul cunoaşterii originii noastre în Bizanţ, care le era la îndemână, de a legitima civilizaţia noastră ca fiind originară din civilizaţia bizantină, în primul rând. Şi asta, mai ales atunci când au pus problema relaţiei mai bune cu cultura slavă, în anii ’50, şi, apoi, când s-a pus problema distanţării şi de ruşi, şi de europeni?

Întrebarea dvs e foarte bună… Nucleul tare al lumii slave, al lumii bizantine era Biserica, Ortodoxia. Cum făceai, cum nu făceai, ajungeai la aceste lucruri. Nu puteai să declari că Biserica a fost obscurantistă şi să te ocupi de civilizaţia medievală a Rusiei kievene, a Vladimirului, a Haliciului, a Bizanţului. Era imposibil. În interiorul Bisericii, au existat oameni de bună calitate, mai ales în vremea patriarhului Justinian, căruia i se datorează imens, şi-n felul acesta s-au putut face asemenea studii.

E drept, în „Glasul Bisericii“, în „Biserica Ortodoxă Română“, în „Mitropolia Olteniei“, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, în revistele acestea, găseşti contribuţii absolut majore. Eu, de pildă, la un moment dat, scriind despre problemele monahismului, ale deosebirilor dintre monahismul muntean şi moldovean, am găsit un studiu absolut extraordinar, al unui fost mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, publicat într-o revistă bisericească. Practic, l-am readus pe Tit Simedrea în atenţia istoricilor, cu un studiu de prin anii ’50.

„Noi suntem o ciudăţenie, suntem o lume ortodoxă latină“

Aţi avut legături cu istoricii ruşi? Care este poziţia lor faţă de lumea românească? O să vă spun o părere pe care mi-am format-o, citind articolele politice ale lui Dostoievski. În „Jurnalul literar“, care apărea în perioada Războiului nostru de Independenţă (1877), în revista scrisă în parte de Dostoievski, nu apare nici o notă referitoare la importanţa României în războiul cu turcii. În acelaşi timp, în revista „Timpul“, scrisă în mare parte de Eminescu, au apărut seriale întregi scrise de poet, despre duşmănia istorică a Rusiei faţă de Ţările Române… Se vede cumva că Rusia nu ne lua în seamă, că nu contam, iar reacţia viscerală a multor intelectuali ascunde un complex… Care sunt originile acestor atitudini? O anume comunicare, mai ales la nivelul Bisericilor, a existat…

Dvs aţi spus, nu ne luau în seamă… Dostoievski este rezultatul unui mare curent care începe la Paisie Velicicovski, care înseamnă tot spaţiul nemţean… Dar, în această mare orientare imperială, la nivel politic, noi nu contăm…

De ce nu contăm? Eram socotiţi în rând cu alte popoare mai mici?

Nu eram în rând cu nimeni… Noi suntem o ciudăţenie, suntem o lume ortodoxă latină. Or, Ortodoxia latină era, în lumea lui Berdiaev, spre exemplu, în lumea marilor teologi ruşi, o ciudăţenie. Numai Soloviov gândea la formulele universale, în care latinitatea şi slavitatea, şi elinitatea se întâlneau. Ceilalţi erau pe marea idee mesianică a celei de-a treia Rome, care începe la Filotei din Pskov şi se termină azi cu Soljeniţân. În această ordine de idei, Roma noastră de la Dunăre nu conta. N-am ştiut, de altminteri, şi nici n-am fi putut, să ne facem ascultaţi de această mare putere slavă.

„Noi ne-am negociat autonomia, ne-am păstrat voievozii şi credinţa, şi pentru asta am trădat, am vândut, am aşteptat“

Cum ne văd sârbii, istoricii sârbi?

Sârbii ne văd ca pe nişte prieteni. Ca mentalitate, însă, suntem altceva. Sârbii, antropologic, sunt cei care şi-au legitimat tot timpul istoria, care au luptat pentru istoria lor, care şi-au proclamat toţi ţarii şi toţi craii sfinţi. Sunt cei care au luptat întotdeauna… Românii sunt cei care au tranzacţionat, au avut geniul negocierii. De aici relaţiile speciale cu turcii, de aici caracterul nostru negociator, inteligent, trădător. Noi suntem un neam, care, din acest punct de vedere, este moralmente lipsit de orice verticalitate, spre deosebire de sârbi.

Nu noi o spunem, o spune toată lumea. Noi ne-am negociat genial autonomia, ne-am păstrat dinastiile, voievozii şi credinţa, şi pentru asta am negociat, am trădat, am vândut, am aşteptat, am prins momentul cel bun, cu multă inteligenţă. În timp ce sârbii, albanezii, grecii, bulgarii, ungurii s-au răsculat, au luptat sau au emigrat, noi am rămas la noi acasă, am construit, am tranzacţionat cu toată lumea, am mers în toate direcţiile, am plecat capul şi, din acest punct de vedere, şi Biserica a făcut la fel, a colaborat, aşa cum a colaborat poporul român.

Centrul politic al acestei zone, care ne cuprindea şi pe noi, până prin sec. al XIV-lea, unde era? Era deplasat la Dunăre?

Era deplasat la Dunăre. Sunt două mari nuclee, după părerea mea, Dobrogea şi Banatul, care au fost, din acest punct de vedere, receptacole de statalitate.

Şi, ca o concluzie, cum suntem receptaţi în istoria sârbilor?

Noi suntem nişte ultimi veniţi. Noi suntem singurii care nu ne-am creştinat de sus în jos. Noi aveam un creştinism popular străvechi.

De unde vine conflictul nostru cu ungurii? Şi din această diferenţă de mentalitate? Sau avem cu ei o problemă nerezolvată, sau e doar o problemă de dispută măruntă, specifică relaţiilor de vecinătate?

Ei au stăpânit Transilvania o mie de ani. Transilvania este un paradis. Atunci când tu, la tine în pustă, nu ai nimic şi reuşeşti să stăpâneşti un paradis o mie de ani, când ai pierdut paradisul, bineînţeles că ai nostalgia lui…

Istoria nu arată o anume împăcare a situaţiei, după ce a trecut mai bine de un secol de la căderea lor? Momentul cel mai dramatic pentru ei a fost 1918, când ei au pierdut totul, iar noi am câştigat totul…

Da… Ne vom împăca, să zic, numai în măsura în care noi îi vom înţelege pe ei şi ei ne vor înţelege pe noi. Ei nu pot să uite acel moment, 1918. Noi am câştigat cel mai mult, nefăcând nimic. E 1914-1916, când au fost negocieri, cu geniul lui Ionel Brătianu, cel mai mare om politic român, şi marea noastră şansă, revoluţia rusă, pentru că atunci am putut să luăm înapoi Basarabia. Şi, graţie poziţiei lui Brătianu în Antantă, am reuşit să luăm Transilvania şi Bucovina. Dar, în neisprăvnicia noastră, am reuşit să le pierdem, în 1940, să pierdem aproape tot. Ăştia suntem noi.

Suntem pe drumul cel bun? Am luat-o din nou de la capăt şi ne aflăm într-o conjunctură favorabilă?

Nu, pentru că am reuşit să ducem o politică prostească faţă de Basarabia şi o continuăm. Iar restul… Sigur, am obţinut Transilvania, graţie guvernului comunist în frunte cu dr. Petru Groza.

Rezultatele anului 1918 arată impunerea acestei forţe, Statele Unite. Este secolul lor. Avem o anumită constanţă, am revenit aproape de Statele Unite. Statele Unite, începând cu 1918, au făcut lumea, împreună cu Rusia, bineînţeles.

E adevărat… Noi ar trebui să avem inteligenţa ca, alături de relaţia pe care o avem cu Statele Unite, să avem o relaţie pozitivă cu Rusia. Ceea ce nu se întâmplă.

„Incultura teribilă a liderilor comunişti a dus la absurdităţi de tipul acestei nebunii dacice“

De ce Partidul Comunist n-a insistat să impună cercetări mai ample pentru a lărgi sursele cu privire la momentul creării poporului român? Naţionalismul lui Ceauşescu s-a orientat mai ales spre preistoria noastră.

La un moment dat, după 1964, s-a ales o cale naţională. S-au trasat nişte linii de acest tip, numai că incultura teribilă a liderilor comunişti a dus la absurdităţi de tipul acestei nebunii dacice, care semăna cu ce-au făcut legionarii. Un fel de măsluire a istoriei, un fel de regăsire a antecesorilor lui Ceauşescu în această istorie îndepărtată.

Dar Ceauşescu putea să-şi impună mitul său, să se distanţeze, şi de ruşi, şi de Occident, printr-o exprimare a punctului de vedere, care spune că avem o cultură bizantină, la origine…

Că suntem o cultură ortodoxă de tip latin sau o latinitate de tip ortodox. Asta este marea noastră calitate.

„Ne vom păstra perfect şi noi, ca şi grecii“

Ce se va întâmpla în acest context al globalizării şi a influenţei violente, imperiale, a acestei civilizaţii de tip occidental?

Ne vom păstra perfect şi noi, ca şi grecii.

Pe ce vă bazaţi când spuneţi acest lucru?

Pe faptul că demnitatea naţională este reprezentată de o limbă greu accesibilă. Este o limbă minoră şi vom continua să activăm în această limbă. Pe de altă parte, în faţa valului de globalizare occidental, noi avem formula noastră de respiro, care este formula naţională, fără să fim ultranaţionalişti. Suntem nişte naţionalişti, cum a fost Eminescu, cum a fost Motru, cum era Titu Maiorescu, şi aşa trebuie să fim.

Acest tip de civilizaţie se va conserva, centrându-se pe cultura satului?

Nu, totuşi, cultura satului va începe să dispară, pentru că satul dispare. Va fi o cultură de tip popular, nu de tip ţărănesc, ci popular. Adică o civilizaţie care va amesteca tradiţia satului cu elementele bune ale oraşului. Un tip de cântec popular. Un tip de artă vizuală, cu o cromatică potolită, nu violentă, un tip de construcţie în care se va întâmpla ce se întâmplă numai la români, în care cultura şi natura intră în legătură. Pridvoarele de biserici sunt un sentiment permanent al acestei întâlniri, a sacrului cu profanul. Nu întâmplător un român a scris despre sacru şi profan, mă refer la Mircea Eliade.

Nu se va întâmpla să ne înclinăm spre citadinismul occidental? În perioada interbelică Bucureştiul semăna cu Parisul? Bineînţeles, tot în acea perioadă, Rebreanu şi Blaga aduceau laude lumii satului.

Vom avea mereu nostalgia satului…

Ce se va întâmpla cu aceste experienţe începute în forţă de comunişti, de deplasare a lumi spre oraş?

Ele vor continua, fac parte din spiritul capitalist…

Experimentul comunist de distrugere a satului nu se repetă şi acum?…

Este o decădere a spiritului şi a gustului, dar o să ne revenim…

De ce au rămas atât de puţine monumente, biserici, conace? Nu cumva ne sabotează mereu complexul originii? Intelectualii mereu îl aduc în discuţie…

Pentru că le-am distrus cu frenezie. Poporul le-a distrus. Am condus teze de doctorat, care povestesc acest lucru. La 1945, erau conace, case, care arătau foarte bine, şi ele au fost distruse de ţăranii îndoctrinaţi în legătură cu boierimea ş.a.m.d. Au mai fost şi alte distrugeri, determinate în epoca comunistă de distrugerile de monumente. Mai este un lucru: românii nu au un sentiment al monumentelor, al trecutului lor. Asta este incontestabil… Conacele erau o bucurie…

S-a distrus mult de la 1848, până la comunişti, într-un secol doar, din neglijenţă? Şi-n epoca lui Carol I, de pildă, când s-au construit clădirile neoclasice, cele care dau imaginea statului modern, s-au distrus biserici, palate…

Da, bine, Sărindari, sau transformarea în închisori a unor mănăstiri, ca cea de la Văcăreşti. Dar acestea sunt nesemnificative faţă de ce s-a întâmplat în timpul comunismului.

În perioada comunistă, când a început valul distrugerilor?

Din 1977, când am scris şi prima mea scrisoare de protest, în legătură cu Biserica Enei, apoi Văcăreştii şi celelalte…

Ceauşescu era singurul care decidea asupra acestui lucru? Dvs cunoaşteţi bine lucrurile din interior, v-aţi luptat pentru aceste lăcaşuri.

În jurul său existau câţiva activişti care înţelegeau importanţa clădirilor acestora, dar le era teamă să acţioneze. N-am să vă dau nume, dar, la un moment dat, un dregător comunist, dar de bună credinţă, mi-a transmis, prin Noica, chiar că ar fi fost bine să găsim doi mari intelectuali antifascişti care să semneze alături de noi. I-am găsit, n-am să vă dau numele, m-am adresat lor, erau poeţi, au murit amândoi, şi amândoi m-au refuzat.

„Noi îl avem pe cel mai important pictor al Ortodoxiei europene, pe Grigore Popescu“

Cercetările dvs au fost orientate mai mult în zona artei. Ce s-a făcut pentru conservarea marilor centre, precum nordul Moldovei, spre exemplu?

Voroneţul a fost restaurat, a intrat în patrimoniul mondial UNESCO. A fost un obiectiv constant, chiar şi în perioada comunistă, când nu se făceau restaurări. Ceea ce s-a făcut bun s-a datorat în foarte mare măsură răposatului fost mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh Teoctist. Pe de altă parte – şi când am fost ministru al Culturii, pot garanta asta – au fost alocate fonduri importante. Civilizaţia noastră monumentală religioasă este binecunoscută.

Care sunt particularităţile, accentele importante ale acestei culturi ce se face prezentă mai ales prin imagini?

Este vorba, bineînţeles, de pictura murală, este vorba de arhitectură şi este vorba de un lucru foarte neglijat – de marea broderie liturgică de la Putna, care se află în tezaurul mondial.

Stilul lor, meşteşugul şi mesajele vorbesc de o particularitate a ţinuturilor noastre? Sau e vorba de o influenţă italiană, cum s-a spus, care a fost adaptată uşor? Sau e vorba de o artă curat bizantină?

Este o lume bizantină, care, însă, se desface foarte mult într-o latinitate care iubeşte naraţia, de unde această explozie de poveşti sacre pe pereţii bisericilor. Este o lume de mare tradiţie latină a culorii, a volumelor. Este o lume a calmului, spre deosebire de lumea rusească sau sârbească. Formulele noastre arhitectonice sunt extrem de calme, vezi Cozia, vezi Pătrăuţii… Nu e nimic din aglomerarea pe care o au bisericile ruseşti sau sârbeşti. Este un specific pe care eu îl numesc ortodox-latin.

Există informaţii, care circulau în cursurile de istorie din perioada interbelică, (P. P. Panaitescu) după care, pe vremea lui Ştefan cel Mare, pictorii locali erau asistaţi de pictorii italieni. Există şi o anecdotă istorică despre felul cum Ştefan cel Mare i-a arestat pe pictorii italieni, care mergeau la ruşi, la Ivan al III-lea. Pictorii italieni s-ar afla la originea multor picturi murale din acea perioadă…

Totul este o legendă… Ei au participat la crearea artei ruse, dar n-au avut nici o participare la crearea artei româneşti…

În acea perioadă, în Occident, a explodat pictura laică… De ce nu avem urme minime despre această cultură laică la noi?

Noi n-am avut aşa ceva pentru că noi n-am avut o Renaştere şi n-am avut o burghezie, care era suportul Renaşterii.

Tot în acel moment, în Occident se construiau catedrale. Noi am rămas la modelele de construcţie modestă. De atunci s-a conturat stilul bisericilor noastre, fără măreţia specifică occidentalilor. Dar construcţii măreţe, impunătoare au făcut celebru Constantinopolul. Se spune că ruşii, în jurul anului 900, s-au orientat spre creştinism tocmai pentru faptul că au fost impresionaţi de fastul şi măreţia catedralelor bizantine.

S-au construit catedrale imense, în Transilvania, nereuşite, pentru că nu sunt în spiritul românesc. Ele au o justificare politică, n-au o justificare estetică. Spre deosebire de sârbi, de bulgari, noi n-am construit o mare catedrală a Ortodoxiei.

Într-o anumită perioadă – o perioadă fastă a istoriei noastre – pictori mari au pictat biserici, icoane, picturi religioase. Cum s-a rupt acest obicei?

A fost o modă. Dar, între timp, au apărut pictori de primă mână. Nu uitaţi că noi îl avem pe cel mai important pictor al Ortodoxiei europene, pe Grigore Popescu. Şi a fost folosit la Lainici, la Râmeţi. Eu, ca ministru, împreună cu răposatul patriarh, l-am ales să picteze Borzeştiul lui Ştefan cel Mare, unde a făcut o capodoperă.

Nu există pe lângă mănăstiri destule ateliere de pictură?

Există, dar rezultatele sunt folclorice.

Noica, în anii ’80, îl cita pe Eminescu, spunând că civilizaţia noastră este o civilizaţie „de dieci şi de păstori“… Care ar fi formula, conceptul, care prinde cel mai bine cultura noastră? Mai este valabilă?

Bineînţeles că nu… Era o viziune romantică a lui Eminescu şi era o viziune paseistă a lui Noica. Nu, evident că nu. Este o civilizaţie a Ortodoxiei, a unor luminate personalităţi ale Ortodoxiei. Ortodoxia este nucleul acestei civilizaţii româneşti, şi ea a fost întotdeauna la originea marilor surse, de la Athos, la Rusia şi la lumea romanică a Occidentului romantic.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: