Unde sunt femeile din vremurile cele de demult? Dacă le căutaţi, e ca şi cum aţi căuta zăpada care s-a topit, zice poetul francez François Villon.

Mergând pe filiera temei centrale a Ecclesiastului, deşertăciunea deşertăciunilor, François Villon compunea, în secolul al XV-lea, Balada doamnelor de altădată (Ballade des dames du temps jadis), în care nu făcea decât să împrumute o faţă feminină unei teme predilecte în omiliile Sfinţilor Părinţi. Tema era cea a evocării nestatorniciei lumii şi a oamenilor, prin întrebarea, reluată ca un ecou din veac în veac: unde sunt bărbaţii iluştri ai istoriei, eroii sau împăraţii de a căror frică tremura pământul?

Despre fragilitatea vieţii şi despre deşertăciunea existenţei, urmând Sfântului Solomon, au scris Plutarh, Euripide, Demetrius din Faler, Tibul, Properţiu, Ovidiu (pe când era exilat la Tomis), Cicero, Horaţiu şi Vergiliu – de la ultimul ne-a rămas versul celebru: fugit irreparabile tempus.[1]

În omiliile ortodoxe care au urmat tradiţia veterotestamentară, erau invocate numele unor mari împăraţi din care n-a mi rămas decât amintirea şi a căror faimă şi măreţie a trecut ca visul şi ca nălucirea. Motivul acesta, al lui Ubi sunt qui ante nos?, specific unui dumnezeiesc Părinte ca Sfântul Ioan Gură de Aur, dar şi întregii literaturi patristice, a străbătut secolele şi literatura europeană, după cum arăta şi Ramiro Ortiz într-un articol[2].

În literatura română este regăsibil la Sfântul Neagoe Basarab, Miron Costin (Viiaţa lumii), Dimitrie Cantemir (Divanul), Sfântul Antim Ivireanul, etc. Îl va instrumenta apoi şi Eminescu în vastul său poem, Memento mori, întrebându-se unde este gloria împăraţilor şi a civilizaţiilor care astăzi nu mai sunt, care au pierit cu răsunet.

François Villon, în literatura franceză, a preferat să asocieze sclipirea iluzorie a frumuseţii şi a slavei celor pământeşti cu caracterul fragil al feminităţii. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat îndelung despre nălucirea celor trecătoare care sunt ca umbra şi ca visul (şi considerăm noi că este o sursă mult mai probabilă pentru visul vieţii acesteia din opera eminesciană, mult mai aproape de mediul cultural al lui Eminescu decât maya brahmană) şi despre labilitatea vremii şi implicit a vieţii noastre, care trece precum anotimpurile, François Villon a asemănat caracterul pasager al frumuseţii şi al celebrităţii feminine cu trăsăturile zăpezii care, pe cât este de albă şi de frumoasă, pe atât este de instabilă:

Dites moi où, n’en quel pays,
Est Flora, la belle Romaine,
Archipiades, ne Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Echo parlant quant bruit on mène
Dessus rivière ou sus étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine.
Mais où sont les neiges d’antan?

Où est la très sage Helloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Esbaillard à Saint Denis?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la reine
Qui commanda que Buridan
Fût jeté en un sac en Seine?
Mais où sont les neiges d’antan?

La reine blanche comme lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietris, Alis,
Haremburgis qui tint le Maine,
Et Jehanne la bonne Lorraine
Qu’Anglais brûlèrent à Rouen;
Où sont-ils, où, Vierge souveraine?
Mais où sont les neiges d’antan?

Envoi

Prince, n’enquerez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Que ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d’antan?

Adică, dacă întrebaţi unde sunt femeile ilustre de altădată, puteţi la fel de bine să întrebaţi unde sunt zăpezile de ieri.

Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Niciodată nu rămâne iarnă întruna, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă întruna, ci toate trec, zboară şi se duc.

Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voieşti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună?…

Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi…

Viaţa aceasta este o scenă de teatru şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc şi toate visurile zboară când se arată raza luminei, tot aşa şi acum…toate se strică, toate se nimicesc şi dispar[3]”.

La fel se exprima, în Glossă, şi Mihail Eminescu: Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui… Un argument că este vorba de o temă creştină în lirica eminesciană, derivată din cea a deşertăciunii, stă în următoarele versuri: Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire (…) / A vieţii comedie mişcată e de aur – / Când scena astei vieţe e-al mântuirei faur (în poemul Femeia?… măr de ceartă).

Aşadar: unde sunt cei sau cele ce nu mai sunt? Priviţi zăpada, „filosofaţi cu privirea”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, şi înţelegeţi că repede curgătoare spre moarte sunt cele de pe pământ.

Psa. Drd. Gianina Picioruş


[1] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998, p. 97-98.

[2] Ramiro Ortiz, Fortuna labilis. Storia di un motivo poetico da Ovidio a Leopardi, Bucureşti, 1927.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei pastorale de la I Timotei, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1861, trad. Arhiereu Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, ed. Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1911, p. 143.

***

Alte articole înrudite ca temă:

Iarna duhovnicească

Eminescu între iubire şi ispita desfrânării

Did you like this? Share it: