Pe cel mai înalt deal al Kievului, sub rânduirea duhovnicească a Cuviosului Antonie şi a ucenicului său, Teodosie, a fost pusă temelia Lavrei cu numele Pecerska. Aceasta a devenit cu timpul focar şi izvor de duhovnicie şi oameni sfinţi. Unul dintre monahii sfinţi de aici a fost stareţul Partenie, care a trăit între anii 1790 şi 1855.

Sărmanului paraclisier Ioan Krasnopevţev şi soţiei sale Ana, din satul Simonov, care se găseşte aproape de oraşele Alexinski şi Tulsk, le-a dăruit Dumnezeu, la 24 august 1790, un prunc pe care l-au botezat Petru.

Lupta grea pentru supravieţuire a părinţilor săi a fost pentru micul Petru o şcoală a vieţii, de unde a luat lecţii de răbdare şi hărnicie.

„Nu mai puteam rămâne în lume“

Din pruncie, singura mângâiere, singura odihnă pe care a căutat-o, ca pe un dar de mare preţ, a fost rugăciunea, în smerita casă părintească, alături de părinţii săi.

Primele noţiuni de educaţie le-a deprins la casa părintească, iar, mai apoi, s-a înscris la Şcoala Bisericească din Tulsk. Copil înzestrat cu multe aptitudini, a fost printre premianţii clasei, iar dragostea pentru cele sfinte i-a călăuzit paşii, după întâia treaptă, la secţia de Filologie a Seminarului.

În timpul studiilor, pe când era adolescent, a primit o cercetare deosebită a harului Duhului Sfânt. Într-una dintre evocările de mai târziu către ucenicii săi povestea: „mă întorceam acasă de la şcoală cu fratele meu. Era perioada vacanţei. Distanţa era mare şi ne-a prins noaptea. Aşadar, ne-am oprit să ne odihnim undeva. Ne-am aşezat pe pământ, sub cerul nemărginit. Cerul era senin în seara aceea şi destul de multă vreme nu am putut închide ochii. Nu ştiu din ce pricină, dar în sufletul meu era o bucurie de negrăit.

Priveam înaltul cerului cu stelele lui nenumărate, când deodată văd un porumbel alb ca zăpada venind către mine. Am rămas surprins. De unde a venit acest porumbel? Oare era al nostru? Dar nu aveam la noi acasă porumbei. Adevărat, cât de frumos era! Îl priveam fără să mă satur. Nu zbura din loc în loc, ci se afla chiar deasupra mea. Uneori se înălţa, alteori cobora. Fratele meu nu vedea însă nimic.

Abia s-a luminat de ziuă şi porumbelul, fără să o ia din loc zburând, dintr-o dată s-a făcut nevăzut. Însă, de atunci, s-a revărsat în inima mea dulceaţa dumnezeiască şi s-a aprins dor pentru ceva mai presus de lume. Nu mă mai încânta nici un lucru pământesc. Toate cele pământeşti mi se păreau a fi dezagreabile şi reci. Se părea că nu mai puteam rămâne în lume“.

„Îl vom întreba pe Petrică“

După momentul minunat al apariţiei porumbelului, tânărul Petru a tras linie cu hotărâre în viaţa lui. Neîncetat a căutat să se îndepărteze de cei dragi ai săi şi de toată lumea şi foarte adesea mergea în pădurea ce era în apropierea satului. Acolo se ruga în tăcere; s-a apropiat de „braţele părinteşti“ ale lui Hristos, dorind cu mare ardoare să ajungă la mănăstire.

Vasili, fratele cel mai mare al lui Petru, a intrat în mănăstire în timp ce acesta se afla încă la seminar. Petru a fost nevoit să rămână lângă părinţi pentru a le fi sprijin. Blând şi paşnic, a fost dintotdeauna bucuria şi ajutorul în nevoi a tuturor celor de lângă el.

În familia sa s-a bucurat de o preţuire deosebită şi, în multe cazuri, când erau probleme de familie grele, părinţii spuneau „îl vom întreba pe Petrică“. Cuvântul său, simplu şi plin de adevăr, era pentru părinţii săi lege.

Dorul după Dumnezeu l-a îndemnat să viziteze Kievul şi să se închine cuvioşilor părinţi ce se odihneau pentru totdeauna acolo.

Monah la Pecerska

În vara anului 1814, a pornit către mult doritul Kiev, străbătând toată distanţa pe jos.

Îndată ce a ajuns la Pecerska, l-a cunoscut pe părintele Antonie, ieromonah care slujea la Biserica Mare a Lavrei, care, mai târziu, a devenit egumen al mănăstirii, mai apoi fiind ales pe tronul episcopiei Voronejului.

Părintele Antonie l-a primit cu multă dragoste şi grijă părintească pe tânărul închinător. I-a ascultat cu luare-aminte problemele, căutările şi dorinţele care-l frământau. În toată perioada petrecută acolo tânărul Petru nu s-a despărţit de părintele Antonie şi de sfaturile sale duhovniceşti.

„Bucuria mea era de nespus, pe măsură ce înaintam pe porţile Lavrei, spunea stareţul mai târziu. Înaintea mea se înălţa Biserica Mare, aidoma cu cerul. În acel moment am făgăduit tainic lui Dumnezeu să rămân ascultător aici. Să trăiesc şi să fiu cel din urmă slujitor în curtea Lavrei“, povestea părintele Partenie despre primii paşi în cetatea duhovnicească de la Pecerska.

Atât de mare era bucuria tânărului Petru la slujbele mănăstirii încât nu vroia să se mai întoarcă înapoi pentru a-şi continua studiile. S-a despărţit de iubitul Kiev la 22 martie 1816, dar inima lui fusese cucerită de dorinţa pentru viaţa monahală.

„Nu aveam timp să mă ocup cu faptele altora“

Pentru lipsa de la şcoală, în acelaşi an, 1816, s-a luat hotărârea să fie exmatriculat şi astfel nu şi-a mai putut continua studiile, lucru pentru care se smerea mereu şi spunea că el este necioplit şi agramat.

Cu binecuvântarea părinţilor, care şi-au dat seama că fiul lor este ales să-i slujească lui Hristos, Petru, în vara anului 1819, revine definitiv în mult dorita Lavră a Kievului.

Cu binecuvântarea mitropolitului Serapion, intră în ceata începătorilor şi este rânduit la prescurărie.

Despre toată această perioadă monahul Partenie povestea cu bucurie: „nu mă preocupau foarte mult nevoinţele călugăreşti, adică să am vreo rânduială de nevoinţă. Un lucru mă ajuta permanent: să mă rog, binenţeles, fără încetare; să lucrez cât mai am puteri; să ascult de toţi preoţii ca de Dumnezeu; să nu jignesc pe fraţii mei şi să nu osândesc pe nimeni. De altfel, nu aveam timp să mă ocup cu faptele altora. Mă interesa, în primul rând, să dobândesc cunoaşterea de sine“.

Cerere către consiliul mănăstirii

Tunderea lui în monahism a avut loc la 20 septembrie 1824. Iubitul său părinte, arhimandritul Antonie, egumenul Lavrei, i-a dat schima monahală în biserica spitalului. A primit numele Pafnutie, iar, după puţină vreme, mitropolitul Evghenie l-a hirotonit diacon.

Din clipa în care a fost tuns monah, şi-a sporit lupta pentru rugăciune şi lepădare de sine.

Nopţile şi le petrecea în rugăciune, studiind şi copiind cărţile patristice. A copiat cu mâna lui Patericul Schitului şi câteva din scrierile Sfântului Isaac Sirul.

Când urma să-l hirotonească preot, la 26 decembrie 1830, nu l-au anunţat dinainte. Însă, o vedenie pe care a avut-o noaptea, i-a vestit despre marele eveniment.

În anul 1838, şi-a exprimat dorinţa de a deveni schimnic. „Rugaţi-vă pentru mine păcătosul să nu fac de ruşine îngerii şi oamenii cu neîmplinirea făgăduinţelor mele călugăreşti cele de-a doua oară. Cercetaţi cererea mea şi judecaţi. Mă încredinţez pe mine însumi în mâinile voastre şi aştept ceea ce părinteşte hotărâţi ca venind de la Stăpâna Lavrei Pecerska şi de la cuvioşii ei făcători de minuni“, scria monahul în scrisoarea adresată consiliului duhovnicesc al mănăstirii prin care adresa rugăminţi fierbinţi de a primi darul schimniciei.

A plecat la Domnul în Sâmbăta Mare

De când a luat marea schimă, timp de 18 ani, neîntrerupt, liturghisea în paraclisul sihăstriei, unde participa şi mitropolitul. În Postul Mare, în anumite zile, nu se făcea liturghie. Se citeau după rânduială numai ceasurile. Acest lucru îl necăjea foarte tare pe părintele nostru. De aceea, a cerut binecuvântare de la mitropolit să facă şi în aceste zile Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Datorită nevoinţelor sale duhovniceşti a devenit stareţul obştii, străduindu-se continuu pentru sporul duhovnicesc al mănăstirii.

Primea zilnic pe toţi care veneau la el, dăruindu-le acestora sfat, mângâiere şi tot timpul său preţios.

Pentru că, din cauza vârstei, stareţului îi slăbeau puterile, obişnuia să stea lângă mormântul său, făcut de el însuşi alături de chilia sa, şi să cugete la evenimentul morţii.

Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut retras la chilia ce se găsea lângă „peşterile de aproape“ şi liturghisea zilnic în biserica peşterii Cuviosului Antonie.

Cu un an înainte de sfârşitul său (1854), stareţul nu putea să mai liturghisească, însă se afla întotdeauna în sfântul altar şi se împărtăşea.

În a treia săptămână a Postului Mare, pe 25 februarie, după dorinţa stareţului, s-a făcut Taina Sfântului Maslu.

Simţea plecarea sa la Domnul. O aştepta cu bucurie din zi în zi, din clipă în clipă.

În Sâmbăta Mare, la ora 5 dimineaţa, când ecleziarhul aranja bisericuţa pentru slujbă, a simţit că stareţul păşea prin chilie. A mers la el pentru a cere binecuvântare.

Stareţul stătea pe scaun cu ochii închişi. Ecleziarhul i-a cerut binecuvântare, dar a văzut că iubitul lor stareţ se mutase la Domnul.

Trupul lui a fost mutat în Biserica „Înălţarea Sfintei Cruci“ şi purtat spre groapă de mulţi călugări, ierarhi şi autorităţi locale.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: