Pagina sa din Wikipedia.

Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.

Prefaţa cărţii, scrisă de Petru Ursache

Petru Ursache, în prefaţa cărţii, ne spune că această carte a lui Crainic a fost primită cu multe elogii când a fost editată prima oară, p. 5/ „La Crainic, cuvântul era într-adevăr ziditor, în consens cu învăţătura ce izvorăşte din iubire, în scopul de a exista în comuniune.”, p. 5/ Cărţile fundamentale ale lui N. Crainic, au apărut în deceniul al 4-lea al sec. 20: Puncte cardinale în haos [1936, articole], Ţara de peste veac [1931, versuri] şi Nostalgia paradisului [curs universitar, cursul de Teologie Mistică Ortodoxă, ţinut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, publicat post-factum la Iaşi în 1994], p. 6. /

Apa Neajlovului: apa locului natal, p. 6/ „iubirea stă la baza unităţii, care este totodată şi putere ziditoare”, p. 8/ Tatăl i-a fost primul dascăl, p. 8-9, deşi tatăl său era un ţăran analfabet, p. 9/ Prefaţatorul crede că cartea de faţă are o dublă semnificaţie în titlul pe care îl poartă: „teologico-estetică şi politică; este vorba de o politică naţională, nu de partid ori de clasă.”, p. 9/

Crainic a avut o polemică cu filosoful Constantin Rădulescu-Motru, pe baza cărţii lui Motru: Românismul, cathechismul unei noi spiritualităţi, p. 9/ Crainic îi reproşează lui Motru faptul că admite o separaţie între tineri şi bătrâni la nivelul înţelegerii, pentru că Motru spunea că bătrânii, cei înaintaţi în vârstă, nu mai înţeleg lucrurile noi ale tinerilor, p. 9, teză dubioasă care peripatetizează încă printre noi. Cu alte cuvinte, cei bătrâni, chiar dacă ar vrea să se înveţe cu calculatorul nostru, al tinerilor, chiar dacă ar vrea să pună mâna pe celular etc…nu ar ştii să o facă. Cum aşa, domnule?!!!

Şi iată ce îi spune Crainic lui Motru: „Dacă admitem însă această separaţie hotărâtă, ce exlude pe bătrâni de la înţelegerea lucrurilor noui [ nu e o eroare de scris, e vorba despre textul original şi e vorba despre lucruri noi n.n.], se naşte o nedumerire, în ce categorie se aşează dl. Motru? Clasificându-se între bătrâni, şi-ar suprima dreptul de a scrie despre noua spiritualitate; dacă s-ar clasifica între tineri, ar trebui să facă abstracţie de vârsta-i într-adevăr venerabilă. Din moment ce scrie despre lucruri pe care bătrânii nu le înţeleg, suntem nevoiţi să-i acordăm o tinereţe ca în basme şi să-l ascultăm ca pe un camarad din cea mai nouă generaţie [ din vol. Ortodoxie şi etnocraţie, p. 115].”, p. 9-10. Adică o polemică cu gust…şi ironie fină.

Prefaţatorul aminteşte de o altă polemică istorică a sec. 20, asumată de Mircea Eliade, care scrie un articol intitulat: Ţara arde şi d-nii N. Iorga şi C. Rădulescu-Motru îşi scriu memoriile, p. 10/ Câteva fraze importante din p. 12: „La 1900 se produc două mişcări tectonice cu semnificaţii mai mult sau mai puţin diferite: N.[icolae] Iorga scoate din anonimat satul românesc în totalitatea lui, ca unitate etnică reprezentativă, creator de istorie şi de capodopere; G.[arabet] Ibrăileanu încearcă să înnoade firul tradiţiei, cultivându-i pe clasici şi lansând teoria „psiritului critic”. Rezultatele se cunosc. N. Iorga a desfăşurat un amplu program politico-cultural şi estetic, benefic pentru viaţa şi destinele satului, întrucât a cimentat „generaţia Marii Uniri”, cea care a coborât în tranşee.”/

Crainic „s-a delimitat de sămănătorismul lui N. Iorga, de la care, totuşi, se revendica, transformându-l în autohtonism [ neam-ortodoxie – demofilie [demofilie = iubire de neam, pentru că demos = popor în greacă n.n.], şi de românismul lui C. Rădulescu-Motru, întemeiat pe conceptele de energetism şi spiritualitate. S-a pronunţat cu reverenţă faţă de idealismul mistic al lui V. [asile] Pârvan, iar mioritismul lui Lucian Blaga, l-a corectat când capricios, când cu eleganţă, mai ales când a fost vorba despre sofianic, magie, „stratul numelor”, „diferenţialele divine””, p. 13.

Conţinutul cărţii

Primul articol al cărţii dă numele cărţii de fapt, în ediţia de acum, şi se pare că e o conferinţă, pentru că se adresează publicului, care e de două ori mai tânăr decât el, cf. p. 17/ „Nehârşit încă în experienţe, simţul tânăr trăieşte mult mai intens evenimentele. Tinereţea e ca frunza plopilor: tremură de înfiorări chiar sub adieri ce lasă insensibili ceilalţi copaci.”, p. 17.

Nehârşit [hârşit = lacom, avid de bani, în sens reginonal iar în sens extins: rău, lipsit de înţelegere] = netrecut prin rău, netrecut prin viaţă, neîndurerat profund de mitocănii cu duiumul. Tânărul e încă plin de voluptatea bună a vieţii, de dorul de viaţă, crede în viaţă şi de aceea se înfioră, se aprinde la auzul idealurilor, a gândurilor măreţe, nobile. Până când nu devii acru, până când nu devii un cadavru umblător, plin de tristeţe şi tocsun eşti tânăr, domnul/doamna mea!

Publicul e format din studenţi, p. 17./ „Niciodată marile prefaceri din istoria omenirii nu s-au petrecut peste capul tinereţii. Ea este cea dintâi care le trăieşte profund”, p. 17/ Le cere să fie lucizi când vremurile istorice sunt tulburi, p. 17/Nu e de acord cu Miron Costin, cum că omul e sub vremuri, sub stăpânire, ci e de acord cu Benito Mussolini, cum că vremurile sunt sub om şi că voinţa omului poate determina căderea unei tiranii, p. 17. Se observă în această afirmaţie orgoliul împrumutat de la Nietzsche, acela că omul dictează istoria./

Şi le vorbeşte studenţilor, în această conferinţă, mai întâi despre idealism şi materialism, ca despre două concepţii filosofice şi despre două moduri de viaţă diametral opuse, p. 18/ Dacă idealismul este concepţia despre viaţă care spune că „singura realitate e ideea, iar lucrurile [sunt] aevea, [iar] fenomenele concrete nu sunt decât iluzii şi umbre proiectate de idee”, p. 18, la polul opus, materialismul ne vorbeşte despre lumea noastră ca despre una formată numai din materie şi energie fizică, „omul materialismului [fiind]…fiul maimuţei, deşi nicun savant n-a văzut maimuţă născând om”, cf. bidem iar cugetarea e pentru materialişti ceva asemănător urinei, adică „o simplă secreţie a creierului”, cf. Ibidem.

Dacă idealismul face din lume o iluzie, materialismul transformă pe om într-un animal iar lumea în rodul hazardului, omul neavând altceva de făcut decât să lupte pentru a-şi dobândi hrana, aidoma animalelor, p. 18./

A treaia concepţie discutată e spiritualismul, p. 18. „Dacă idealismul nu recunoaşte materia [pentru că vede pe om şi lumea numai prin prisma importanţei ideii despre lume şi om n.n.], dacă materialismul nu recunoaşte spiritul [ pentru că, pentru acesta omul e un animal fără suflet nemuritor, adică nu e zidit după chipul lui Dumnezeu n.n.], nimic din exclusivismul simplist al acestor două doctrine nu atinge doctrina spiritualistă”, p. 18.

Pentru Crainic doctrina spiritualistă e de fapt credinţa ortodoxă despre constituţia omului care cuprinde „cele două elemente ale vieţii, ţinând seama prin urmare de cele două naturi ale aceleaiaşi realităţi, e doctrina realismului creştin”, p. 19. Şi Crainic accentuează sintagma realism creştin, pe care şi noi o evidenţiem adesea. Şi, spune el: „eu nu văd salvarea generaţiei tinere, mai ales într-un ceas cumplit cum e acesta, decât într-o credinţă realistă, – o credinţă în care natura umană şi natura spirituală a vieţii să se echilibreze în aceeaşi putere bărbătească în stare să reziste şi să lupte. Neputincioşii oricărei credinţe sunt victimele panicii şi ale derutei şi ale disperării.”, p. 19.

Neagă cu putere teoria hazardului în viaţa personală şi a societăţii pentru că „teoria hazardului exclude responsabilitatea morală. Ea ne dă imaginea unei societăţi pulverizate în centre individuale de egoism feroce. Fiecare ins e o explozie virtuală de sălbăticie, gata să izbucnească în orice moment împotriva celorlalţi: homo homini lupus.”, p. 19.

Ceva asemănător am trăit noi, românii, când am fost manipulaţi mediatic [ vezi partea a doua a Revoluţiei române din decembrie 1989; revolta din Piaţa Universităţii, mineriadele, campaniile electorale etc.] sau războiul utopic dintre tradiţionalişti şi ecumenişti. Teroriştii, manifestanţii din Piaţa Universităţii, adversarul politic sau ecumeniştii…au fost tot atâtea sintagme diabolizate, o centrare a răului României în spatele acestora şi în mintea fiecăruia s-au fabulat tot felul de scenarii.

Dacă teroriştii erau supermeni militari, care doreau să ne extermine pe fiecare în parteprotestatarii intelectuali din Piaţa Universităţii erau lichele cu minte, care nu au loc de muncă şi îşi arogă dreptul de a cere drepturi sau de a avea păreri, ecumeniştii [ după cazul: împărtăşire cu greco-catolicii] au devenit un alt-ego al minerilor, care şi-au plănuit/au un plan în derulare de anihilare (?!!!!!!!!) a Ortodoxiei româneşti, după cum doreau şi teroriştii să ne ia la toţi beregata.

Teoria catastrofelor e unul din modurile de manipulare socială regulare ale postmodernităţii, prin care se anihilează metodic, pe cale mediatică, liniştea cetăţeanului şi se provoacă alertarea sa artificială. Omul stă mereu cu frica în sân. Omului îi e frică de toată lumea, pentru că s-ar putea ca toţi să îi vrea răul. Vezi: gripa aviară, caniculă exterminatoare, crime în lanţ telemediatizate, scumpiri de preţuri îngrijorătoare, pericol militar extern iminent etc.

Traiul numai în prezent, spune autorul nostru, e o judecată de tip materialist, din care este exclusă fidelitatea şi ataşamentul faţă de lucruri şi oameni şi, mai ales, duioşia faţă de trecut, p. 20/Capitalismul materialist pe care îl trăia România primei părţi a secolului al 20-lea, şi pe care îl trăim şi noi astăzi, recomandă numai „trădările, afirmate cu cinism diabolic” [p. 20], pentru el nu există iubire de patrie, nu există iubire de popor şi de instituţiile sale, nu există morală, p. 20.

Aseară am asistat la mediatizarea trocului dintre d-l Boc şi d-l Vadim, implicit şi a d-lui Băsescu între ei, care a excaladat orice trecut şi orice…aşteptare. Faptul că, capitaliştii recenţi nu se uită la Biserici, le dărâmă pe care vor, fac 100 de etaje lângă o Biserică, distrug parcuri, păduri, iau terenuri de sute de mii de euro pe doi lei…au devenit mostre de realitate palpabilă. Aşa că ne-am întors în era materialismului furibund, ateu şi capricios, care nu are reverenţă faţă de trecut şi vede viitorul numai prin culoarea banului.

Şi când, în subtitlul blogului nostru vorbim despre o postmodernitate bulversantă, vorbim în dublu sens: pozitiv şi negativ, sensul negativ fiind acela că lumea noastră, lumea postmodernă, lumea de după 1960 nu mai crede în nimic transcendental, nu mai are niciun Dumnezeu în mod stabil, e o lume haotică, pentru că e formată din oameni, cel mai adesea robiţi de ceea ce se vede acum…şi de traiul bun al prezentului, în prezent.

„Negaţia sentimentului de familie şi de patrie, atât de frecventă în vremea noastră, e act al anarhismului care se aşază în afară de natură, împotriva ei”, p. 21. „Dacă nu mă înşel, la această tragică răspântie stă sufletul chinuit al generaţiei tinere româneşti: între aventura oarbă a distrugerii, a neatului, şi între libera acceptare a ordinii spirituale; între iresponsabilitatea proclamată de cinismul materialist şi între responsabilitatea morală şi demnitatea umană; între trădarea afişată de individualismul anarhic şi datoria impusă de solidarismul rasei”, p. 21. Iar pentru autor, ordinea spirituală nu înseamnă decât întoarcerea României la o viaţă eclesială, la o viaţă evlavioasă ortodoxă, pentru ca românii să aibă echilibru în viaţa personală şi socială.

Ce spune Crainic despre drama societăţii româneşti de până în anii 50? Spune că România traversa „o criză cumplită care, în sentimentul exagerat al momentului, ia proporţiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenţa politică, versatilă şi deprinsă cu gimnastica escrocheriei, a şi găsit explicaţia: criza noastră e produsă prin repercusiune de criza mondială. Prin urmare, dacă e să căutăm un vinovat al restriştei cumplite pe care o trăim, acest vinovat nu e altul decât criza mondială. Cu alte cuvinte: nimeni nu e de vină. Imaculaţi, conducătorii noştri politici şi-ar fi făcut datoria, dacă nu năvălea peste noi criza mondială. Să reţinem această abilă sustragere de la responsabilitate, care e specifică mentalităţii democratice”, p. 21. Lucrurile sunt trase la indigo, pentru că se potrivesc de minune cu ce avem noi astăzi.

va urma…

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: