Celălalt ideal al vieţii sale, de care Eminescu şi-a legat toate speranţele, pe lângă cel al iubirii, a fost cel al cărturăriei, al înţelepciunii care se poate învăţa, şi care să-i descopere tainele cele mai adânci ale lumii, ale universului şi ale fiinţei umane. Biografia poetului ne descoperă faptul că a fost un însetat al lecturii şi al cunoaşterii. În articolele noastre de până acum, am atins şi noi în treacăt acest subiect, amintind fie de dilemele adolescentului Eminescu nehotărât între a se dedica exclusiv studiului şi meditaţiei cu o pasiune ascetică sau a se încredinţa chemărilor iubirii (vezi Floare-albastră, Scrisoarea II, etc.), fie de mărturisirea eşecului său de a se apropia doar prin mijlocirea raţiunii de Dumnezeu, mărturisire pe care am aflat-o în Memento mori:

Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare
,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta [chipul Tău]… pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un
om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?

Cine-a pus [dacă nu Tu] aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a Ta fire!
Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire
Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe,
Încurcatele sofisme nu explic-a Ta fiinţă
Şi asupra cugetării-Ţi pe mulţi moartea i-a surprins
.

Oamenii au făcut chipuri [idolii păgâni] ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn [părut] sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic – decât un gând.

În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie
Să Te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri cu lungi maluri le risip.

Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite
[mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse
[gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine

Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev. (…)

Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei;
În zadar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii
Şi vor cursul să-l abată… Combinaţii iluzorii –
E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei
.

Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării,
Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt
;
Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,
Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume,

Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.

Se-nmulţesc semnele vremei, iară cerul de-nserare
Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare

[Mt. 24, 3-14; Mc. 13, 5-33; Lc. 21, 7-27]
Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;…

Am comentat deja, în parte, aceste versuri – aici. Însă am dorit ca să le reamintim şi în contextul în care vorbim astăzi despre ele, pentru că o interpretare se poate face din nenumărate unghiuri şi perspective şi e păcat să le scăpăm din vedere, cu atât mai mult cu cât foaia de blog e inepuizabilă.

Versurile de mai sus subliniază faptul că întreaga istorie a omenirii a presupus şi presupune căutarea Creatorului lumii, a Dumnezeului ei, numai că cei care au căutat pe Dumnezeu doar cu mintea, cu inteligenţa lor umană, s-au dovedit nişte naivi, fie că şi-au construit idoli din lemn sau din piatră şi i-au numit dumnezei şi s-au închinat lor, fie că au inventat sofisme şi sisteme filozofice prin care încercau să explice originea şi sensul universului, precum vechii greci, fie că au încercat să dezlege misterele lumii prin tot felul de calcule şi de cugetări oculte încriptat-n hieroglife, fie că au zidit pur şi simplu un turn, al Babilonului, ca să ajungă în cer la Dumnezeu.

Eşecul acelor gânditori sau conducători ai lumii, copii bătrâni care au avut impresia că ei guvernă lumea, s-a transformat, în plan personal, şi în eşecul poetului, ale cărui gânduri trimise spre Dumnezeu sunt un Luceafăr învins: Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare (…) / Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă, / Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă.

Inteligenţa umană nu L-a aflat pe Dumnezeu, afirmă poetul. Istoria lumii s-a scurs fără ca vreo minte umană să demonstreze că este în stare să-L descopere pe Dumnezeu doar prin forţa intelectului. Şi acum istoria se apropie de sfârşitul ei, după cum ne-a anunţat Sfânta Scriptură. Cu puterea sa vizionară, încă din secolul XIX, Eminescu vedea că acum este o vreme a apostaziei multora, că Dumnezeu apune de pe cerul minţii multor contemporani, pentru că sunt vremurile din urmă, caracterizate de pustiul spiritual şi de pustiu al gândirii: E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.

Dumnezeu nu moare pentru Eminescu ca pentru Nietzsche, ci Dumnezeu apune ca un Soare de pe cerul minţilor trufaşe, pentru că după cum au spus Sfinţii Părinţi, mintea umană a fost zidită de Dumnezeu ca un cer care să fie plin de lumină, luminat de Soarele Dumnezeirii. Însă Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă în El, iar întunericul ideologiilor ateist-nihiliste a cuprins multe minţi care n-au avut puterea să creadă decât în mod egoist în mintea şi raţiunea lor.

Însă Eminescu ne descoperă foarte clar că acest curs al istoriei este dinainte cunoscut de Dumnezeu şi că El, Care scrii mai dinainte a istoriei gândire, este Cel care îngăduie şi suferă propriul Său apus, propria Sa moarte din inimile şi minţile multor oameni, după ce a răbdat pentru noi moartea pe Cruce. Şi aici poetul urmează referatului scriptural noutestamentar, căci Însuşi Hristos ne-a avertizat că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12).

Filozofii vremurilor de apoi nu au ce să mai spună în faţa solstiţiului omenirii. Filozofia lor tace sau e insignifiantă, pentru că îi înspăimântă conştiinţa văzând agonia chipului acestei lumi: palizi, siniştri, o privesc cugetătorii.

Gândirea lumii şi a întregii istorii umane nu mai valorează nimic în faţa Apocalipsei şi a Judecăţii care se apropie. Cugetarea umană plină de vanitate nu a fost în stare să afle ceva sau să spună ceva adevărat despre Dumnezeu de-a lungul istoriei – ce ştim despre El este ceea ce El Însuşi ne-a revelat prin Fiul Său, prin Proroci şi prin Sfinţi – şi nu este în stare nici la sfârşitul istoriei să abată lumea de la cursul ei spre transfigurarea finală, stabilit dintru început de Dumnezeu şi aşezat în raţiunile acestui cosmos:planetul cugetă adânc şi sfânt.

Eminescu descrie aici falimentul intelectualismului glacial şi se întoarce nostalgic cu faţa de la savanţi, dascăli şi filozofi (Scrisoarea I, Scrisoarea II, Sărmanul Dionis, etc), înapoi înspre raţiunile divine pe care Dumnezeu le-a însămânţat în cosmos, pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel, „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20).

Citim în multe poeme această nostalgie – adevărată jale nostalgică – a lui Eminescu după regăsirea Paradisului pierdut al copilăriei în care el ştia să vorbească limba cosmică, să dialogheze cu toate cele din natură create de Dumnezeu şi care formează un logos cosmic convorbitor cu raţiunea şi conştiinţa umană nepervertită de patimi josnice sau de ideologii false. Un poem magnific, pentru revelarea acestei concluzii a aventurii cognitive a poetului este cel ce dă titlul articolului nostru de astăzi, şi anume O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!:

Ce mâni subţiri s-apucă de perdele
Şi într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiaţi de vânt –
Lumini pe ape, neguri pe pământ.

O,-ţelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic,
Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,

Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Şi totuşi eu în ceruri te ridic:
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!

Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai braţul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,

Nimic el nouă nu ne poate zice,
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă
.

În viaţa mea – un rai în asfinţire –
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;

Ş-a zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

În van cat întregimea vieţii mele
Şi armonia dulcii tinereţi;
Cu-a tale lumi, cu mii şi mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipseşte viaţa acestei vieţi;
Ce-a fost frumos e azi numai părere –
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?

Şi dacă nu-i nimic, decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost – amăgito;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

Sunt ne-nţelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul
[simbolul] lor şters?
Suntem plecaţi sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viaţă problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?

Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?

Poezia aceasta polemizează, ca şi în cazul anterior, cu filozofia umană care nu este în stare să ofere niciun răspuns la întrebările vitale ale universului şi ale fiinţei umane, ci doar să aducă în discuţie dileme de nerezolvat. Pentru filozofia dilematică, literele vremii de care vorbeşte Eminescu, adică lectura istoriei omeneşti şi a creaţiei universale rămâne fără niciun ecou pozitiv.

Ceea ce filozofia de tip apusean exaltă – iar Noica propunea să realizăm şi noi, românii, această filozofie (vezi articolul de aici) – Eminescu respinge ca fiind un nonsens, şi anume spiritul neliniştit, zbuciumat, dilematic, care nu face decât să se frământe în întreagă existenţa sa, nesperând şi nedorind un sfârşit al tensiunilor sale interioare, ci aflându-şi în mod masochist delectarea în veşnica sa nelinişte şi interogare fără răspuns.

Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa, este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor – cântec pe care adesea Eminescu îl asociază, în poemele sale, cu cel al cetelor îngereşti dimprejurul Tronului Dumnezeirii.

Fiinţa umană care cunoaşte astfel de amendamente filozofice aduse ontologiei sale devine un logos amputat, sclerozat, incapabil de dialog cu logosul cosmic, cu a naturii sfântă limbă.

Omul este creat de Dumnezeu ca să convorbească cu raţiunile dumnezeieşti pe care Acelaşi Creator le-a pus în univers. Didahiile şi teologia Sfinţilor Părinţi, urmând Sfintei Scripturi, ne învaţă că frumuseţea universală este o carte de simboluri, un arhitext care trebuie citit de către raţiunea umană, de mintea umană nepervertită, pentru a învăţa din ea despre Dumnezeul şi Ziditorul Atotputernic al lumii şi despre tainele creaţiei. Aşa a făcut Sfântul Avraam şi a ieşit din rândul unui popor păgân şi închinător la idoli, fără să aibă Biblie scrisă, ci doar pentru că a citit Biblia cosmică , pe care Dumnezeu a scris-o şi pe care Eminescu o numeşte aici a naturii sfântă limbă. Și toţi Sfinţii care s-au nevoit în pustie au contemplat înţelepciunea lui Dumnezeu din înţelepciunea cu care El a creat lumea şi toate cele ce sunt în ea.

Acelaşi lucru i-a îndemnat şi Hristos, să citească limbajul firii, atât pe Apostolii Săi, cât şi pe cărturarii evrei, care întrebau de semne şi de sfârşitul lumii: Mt. 16, 1-4; 24, 32-33; Lc. 12, 54-56; 21, 29-31. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre trei feluri de întrupări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Logosului dumnezeiesc: în natură, în Scriptură şi în Hristos, ultima prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu şi asumarea firii noastre umane în Ipostasul Său dumnezeiesc.

Ortodoxia a păstrat tradiţia vorbirii cu cosmosul, cu cerul, cu soarele, luna şi stelele nopţii, cu codrii şi pădurile fremătătoare, care jelesc împreună cu omul pierderea Raiului de către acesta (această tălmăcire o întâlnim în Triod, în cântările de la Vecernia Duminicii izgonirii lui Adam din Rai), cu mările, râurile şi izvoarele şi cu tot murmurul firii neostoit, care transmite omului cunoştinţa despre chipul raţional al lumii, zidit după icoana Cuvântului şi Creatorului ei. Cu rostul acestui cosmos fremătător de dor şi de jale după Paradisul pierdut, şi-a împletit românul doina sa, doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri (după cum zice Eminescu în Călin nebunul).

De această tradiţie a înfrăţirii şi a dialogului cu universul întreg, a lecturii Bibliei cosmice, s-a depărtat şi s-a înstrăinat Apusul, acel Apus care a impus raţiunea scolastică în teologia sa şi care a dat întâietate raţionalismului de tip intelectualist, în locul gândirii şi raţiunii luminate de har.

Eminescu a constatat într-un mod foarte ortodox, că dintr-o astfel de fiinţare şi de cugetare, lipseşte viaţa acestei vieţi. În schimb, poetul a mărturisit în nenumărate ocazii faptul că în copilăria şi adolescenţa sa, a simţit armonia harică a universului, atunci când se afla în consonanţă cu glasul acestui logos cosmic, atunci când îi erau cunoscute limba codrului, a izvoarelor, a lunii şi a luceferilor. El defineşte copilăria ca un rai în asfinţire, un rai pe care avea să-l piardă, în vremurile care au urmat, când pierdută-i a naturii sfântă limbă, dar, în acelaşi timp, un rai pe care dorea să-l regăsească după moarte (Mai am un singur dor, Codrule, Măria Ta, etc.).

În vremea copilăriei şi a primei tinereţi, natura era un rai din basme (Fiind băiet păduri cutreieram), căci Dumnezeu îi umplea inima cu farmecele milei (Rugăciunea unui dac). De aceea, mai târziu, va privi înapoi cu nostalgie paradisiacă, plângând după acele simţiri curate şi înţelegeri harice ale copilăriei: O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit! / Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam… (Zadarnic şterge vremea…).

Nichifor Crainic remarca foarte just faptul că, pentru Eminescu şi pentru cei mai mulţi dintre poeţii români, „cosmosul în care trăim e creat de Dumnezeu şi e un reflex în mii de feţe al frumuseţii şi al strălucirii divine. […] Asemenea poeţi ne comunică şi nouă acel sentiment primordial de uimire în faţa spectacolului cosmic şi de bucurie că trăim în această lume ca într-o revelaţie naturală a Celui Atotputernic. […] Frumuseţea naturii se leagă imediat de ideea Creatorului lumii, despre care am vorbit. Frumuseţea naturii e un reflex din strălucirea frumuseţii divine. Ea nu se impune subiectului liric numai ca un lucru circumscris în marginile existenţei naturale, ci ca un lucru care poartă aureola unei prezenţe de dincolo de lume. Contemplarea frumuseţii unui peisaj determină pe poet la un fenomen de transfigurare a naturii către sensul ei transcendent şi tainic[1].

Interogaţiile ultimei strofe sunt retorice, pentru că greul anatemei de-a nu primi niciun răspuns este în mod evident o nefericire pentru Eminescu. Pentru el, sunt total absurde plăcerile filozofice de-a da viaţă problemei fără a crede că pot fi descifrate vreodată literele vremii. În mod paradoxal însă, lui Eminescu care a renegat modelul filozofic de a contempla şi înţelege lumea, ca pe un alt element de vanitate umană, care nu procură certitudinea înţelepciunii şi odihna spirituală mult râvnite de poet, i s-a atribuit afilierea profundă şi cu urmări în fecunditatea artistică, la variate tipuri de filozofii: platonică şi plotinică, schopenhauriană, hegeliană, budistă şi brahmană, etc.

Eminescu ne dezvăluie, tocmai prin revelarea angoasei cumplite şi a durerii, care l-a măcinat interior, de a fi rătăcit calea spre răspunsurile sigure, spre liniştea şi serenitatea duhului, ne dezvăluie nu un nihilist, ci un spirit optimist, luminos, în străfundurile sale, care s-a luptat să ajungă la dezlegări lămuritoare, la pace, la fericire, la lumina vieţii veşnice, chiar dacă, ca un om, a mai şi greşit uneori, erori pe care singur le mărturiseşte şi le deplânge, după cum se poate citi şi din poeziile sale.


[1] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, p. 103-104, 106.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: