Audiovizualul…se vrea o nouă semiotică?

În mai toate mediile internetul şi mijloacele moderne de comunicare sunt preferate, de cele mai multe ori pe bună dreptate, metodelor clasice de informare şi comunicare de informaţii.

În legătură cu aceste comportamente un recent studiu al „Centrului de Sociologie Urbană şi Regională (CURS) […] arată că : 52% dintre respondenţi nu citesc niciodată cărţi, in timp ce 28% – citesc rar, 9% – sub o ora zilnic, 5% – una-doua ore zilnic, 1 % – peste 4 ore in fiecare zi.”

Privind această realitate cotidiană dar si un vechi studiu făcut în Franţa conform căruia marea majoritate a tinerilor citesc foarte puţin, putem să ne punem întrebarea: Care este legătura între explozia canalizării informaţiei prin mediul audiovizual şi reculul evident al cititului de cărţi?

Se poate observa odată cu explozia audiovizualului şi a comunicării pe calea internetului o adevărată recrudescenţă a însingurării persoanei şi o punere a accentului pe consum. Consumul astăzi a devenit un substitut al informării reale. Omul are permanent nevoie de informaţie, iar supermarketul online sau real a devenit locul zilnic de „pelerinaj”.

Toată această recrudescenţă a informaţiei de proastă calitate la aproape toate nivelurile, corespondentă cu „efeminarea cărţilor”, nu face parte decât dintr-un amplu proiect de „repăgânizare a lumii”.

Diferite studii de specialitate făcute atât în Statele Unite ale Americii cât şi în alte state puternic dezvoltate au arătat că efectul audiovizualului asupra persoanei umane a fost şi este dezastruos, mai ales pentru tineri.

„Spre exemplu cercetările efectuate în ultimele decenii arată că, indiferent de conţinutul profilului de televiziune urmărit, activitate electrică a creierului (traseele electroencefalografice) a celor care privesc la televizor se schimbă, dobândind, după numai două minute de vizionare, o configuraţie nouă, specifică, neîntâlnită în nicio altă activitate umană […]

Urmărindu-se activitatea corticală în timpul privitului la televizor, cercetătorii constată apariţia unei anomalii neurologice: inhibarea activităţii emisferei stângi a creierului, care-şi reduce extrem de mult activitatea. Cercetările lui Herbert Krugman au dovedit că vizionarea TV amorţeşte emisfera stângă şi lasă emisfera dreaptă să îndeplinească toate activităţile cognitive. Acest fapt poate avea consecinţe din cele mai grave pentru dezvoltarea şi sănătatea creierului.

De exemplu, emisfera stângă este regiunea critică pentru organizarea, analiza şi judecarea datelor primite. Partea dreaptă a creierului tratează datele primite în mod necritic: nu descompune şi nu decodează informaţia în părţile ei componente. Emisfera dreaptă procesează informaţia în întregul ei, determinând răspunsuri mai degrabă emoţionale decât raţionale (logice). […] Un alt fapt constatat de neuropsihologi este acela că, pe parcursul vizionării, comunicarea dintre cele două emisfere cerebrale realizată prin puntea corpului calos este aproape întreruptă” (Moore, 2001).

Toate acestea arată efectele recesive pe care audiovizualul îl are asupra subiectului. Persoana în cauză nu mai are capacitatea de a reacţiona logic la informaţia transmisă, ci doar la stimuli, ceea ce îi produce o stare confuză, total contrară caracteristicilor personalităţii acesteia.

În Statele Unite ale Americii şi nu numai mulţime de profesori se plâng de scăderea drastică, în ultimii ani, a puterii de concentrare a tinerilor la ore. Aceştia nu se mai pot concentra iar stimulii exteriori devin ineficace.

Uite ce spune Healy:

„Şcolile americane sunt invadate de elevi care nu pot să asculte sau să urmărească o prezentare simplă, care au probleme cu memoria, care nu pot urmări o succesiune de date, nu pot citi nimic din ceea ce ei consideră plictisitor, care sunt incapabili să rezolve o problemă elementară. Majoritatea acestor copii prezintă dificultăţi în asculatarea (urmărirea) cu atenţie a unui mesaj, precum şi tulburări de limbaj. Chiar şi elevii cei mai normali ajung să întâmpine mari dificultăţi în concentrarea minţii pe o sarcină de învăţare pe o durată mai lungă de timp”.

Toate aceste simptome descrise mai sus se încadrează în ceea ce în mediul ştiinţific se numeşte „Learning disabilities LD”.

„Pentru a vedea dacă există o legătură între sindromul LD şi uitatul la televizor, trebuie să observăm mai întâi că toţi copiii care suferă de această afecţiune întâmpină probleme importante în procesul de învăţare din cauza unor dificultăţi de ordin general în ceea ce priveşte: ascultarea sau urmărirea unei simple prezentări, abilitatea de a-şi concentra atenţia rapid şi la obiect, memoria, cititul, coordonarea ochilor şi a mâinilor, rapida înţelegere a noilor situaţii, limbajul, scrierea, rezolvarea problemelor, imaginaţia creativă sau învăţarea în general.” (Virgiliu Gheorghe, p. 26)

Toate aceste informaţii prezentate mai sus nu pot decât se ne îngrijoreze şi să ne facă să reevaluăm raportarea personală la aceste medii de informare mai ale pentru tinerii de până în 12 ani, unde pericolul este foarte mare.

Efectele negative pe termen lung asupra persoanei umane se văd astăzi când subcultura şi grobianismul la toate nivelurile societăţii au luat o turnură foarte periculoasă. Tinerii de astăzi, oamenii de astăzi nu mai citesc, deoarece mediul audiovizual le-a acaparat întreaga atenţie, întreaga energie umană ce altfel putea fi folosită în scopuri nobile.

Winn 1996, arată că „într-un studiu făcut pe un grup de 500 copii între 9 şi 10 ani, toţi au declarat că preferă să se uite le televizor decât să citească. Aceasta este, de fapt, situaţia generală la nivelul tuturor societăţilor occidentale, unde s-a generalizat ritualul zilnic al vizionarii TV. „

Bogdan Ioan

„Ce bengos sunt pe sticlă!”

Nu prea sunt un fan al tv-ului dar cu toate astea nu pot să nu privesc cu uimire ce se întâmplă în spatele sticlei.

Problema pe care o pun azi în discuţie nu are legătură cu persoana în cauză sau cu vreun eveniment anume, ci doar cu tipul de manifestare Ciutacu. Cu alte cuvinte, ideea acestui demers al meu nu reprezintă personajul în sine, ci fenomenul tot mai des întâlnit, acela al subculturii promovate drept formatoare de opinie sau model pentru tv-vizionistul român.

Mass-media on-air a devenit ringul de bătaie a mulţime de personaje crispate sau constipate, mari formatori de idei, de proclamaţii care mai de care mai năstruşnice, dar permanent sortite eşecului.

Cu exprimări de genul: „Să mi-o …” sau „Ce c…mă…sii!”, comentatorii români, erijându-se în mari aducători de cultură mediatică, încep o adevărată cruciadă a delicvenţei lingvistice, doar-doar vor atrage atenţia tv-vizionistului român să nu schimbe canalul printr-o apăsare de buton. În această furibundă căutare de notorietate respectivii se proclamă politologi, sociologi, teologi, psihologi, economişti, etc.

De ceva ani pe posturile tv. au apărut o mulţime de comentatori care mai decare mai avizaţi, mai rasaţi sau erudiţi, care vorbesc despre vrute şi nevrute doar-doar televiziunea în cauză va câştiga notorietate şi, implicit, bani din publicitate.

Tv-ul a devenit un fel de loc unde ideile sunt folosite doar ca arme de distrugere în masă şi în niciun caz un loc unde primează conştiinţa şi frica de Dumnezeu.

Într-o societate unde tv-ul reprezintă principalul loc de informare şi divertisment, astfel de personaje jalnice nu fac altceva decât sa adâncească criza.

Sticla dă comentatorului o aparenţă de siguranţă, spre deosebire de situaţia în care s-ar găsi în faţa unei mulţimi de oameni. Aşa cum pentru telespectator, televizorul dă o aparenţă de intimitate, pentru cel din faţa camerelor de luat vederi mulţimea de oameni nu reprezintă nimic altceva decât o… utopie.

În atare situaţie cel din faţa camerei de luat vederi se poate folosi de situaţia privilegiată în care se află pentru a se manifesta într-un anumit fel, lucru care nu ar putea fi posibil într-o situaţie reală, în faţa unei mulţimi de oameni. Camera de luat vederi îi dă celui din faţa ei toate instrumentele necesare pentru a se manifesta grobian.

Bogdan Ioan

1 2