Păcatele îţi strică seninătatea inimii, te înnegurează, îţi răvăşesc pacea sufletului. Şi nu atât păcatele pe care le faci din neatenţie sau din stres, din oboseală, întâmplător, ci mai ales păcatele sau gândurile care te obsedează, cu care demonii te presează de multă vreme.

Demonii nu sunt prea inteligenţi, dar au o experienţă de peste 7000 de ani şi ştiu una şi bună: dacă baţi omul la cap toată ziua ca să facă un păcat, până la urmă s-ar putea să îl facă, chiar dacă într-un moment de neatenţie sau de epuizare fizică sau psihică.

Personalitatea noastră se exprimă încă de la naştere, din vârstă fragedă şi demonii învaţă repede, din faptele noastre, ceea ce ne place şi ceea ce nu ne place, spre ce păcate înclină firea fiecărui om, şi tocmai cu cele spre care ne văd că suntem aplecaţi – fie mânie sau violenţă, fie desfrânare şi poftă, fie egoism şi răceală a sufletului faţă de semeni etc, etc – cu acelea ne vor pisa toată viaţa. La cere se pot adăuga şi altele, dobândite pe parcurs datorită mediului în care vieţuim.

Seninătatea şi bucuria vieţii, dragostea pentru genuin, pentru simplitatea şi naturaleţe, dragostea întâlnirii cu oamenii se pierd mai ales prin acele păcate şi gânduri către care râvnim cu toată fiinţa, împotriva cărora nu luptăm în niciun fel, pe care le dorim din inimă şi le facem cu toată conştiinţa, ştiind că nu e bine să le facem şi având putere să stăm împotriva lor, cu mila lui Dumnezeu, dar refuzând să o facem.

Şi mai ales, cum spunea părintele Dorin cu puţină vreme în urmă, păcatele care ne ruinează pacea inimii şi înnoptează sufletul nostru sunt cele care sunt îndreptate cu bună ştiinţă împotriva omului de lângă tine. Ele strică pacea lui, dar strică şi pacea ta definitiv, dacă nu există pocăinţă şi împăcare.

Pentru că omul care săvârşeşte un păcat vede că în fiinţa lui se produc schimbări enorme, că nu îl mai bucură soarele, florile, oamenii dragi, că toate în jurul lui sunt reci şi negre şi urâte: „Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă” (Fac. 4, 5). Numai dacă e mândru şi nu vrea să accepte că a greşit, nu vede ceea ce se întâmplă cu el.

Însă lucrurile sunt simple: aşa cum vedem soarele că răsare pe cer, aşa e şi veselia inimii noastre când suntem în pace şi cum vedem că e înnorat afară şi nu e niciun soare, aşa vedem şi că am greşit şi că lumina sufletului nostru a plecat de la noi. Pentru care trebuie să plouă ochii noştri lacrimi, ca să se ducă norii aceştia grei de pe inimă.

Psa. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: