…În primul rând valenţele insondabil de cutremurătoare ale tăcerii. Nu l-am văzut niciodată direct, faţă către faţă, dar unde …l-am văzut, l-am văzut profund, incatalogabil, maiestuos, într-o splendoare rară, împletind în el dramatismul vieţii cu pofta de viaţă. Şi, la fiecare înregistrare rămasă de la el se îmbină această tristeţe rară, adâncă, profundă, a genialilor, cu clocotul de viaţă şi de voioşie al omului care se bucură de ceea ce se petrece cu el.

Dinu Săraru afirma că a murit ca un ţăran autentic, pentru că a cerut să i se dea lumânare înainte să moară şi şi-a ţinut el singur lumânarea în mână. Va fi îngropat în satul pe care şi l-a ales, după ce marţi, adică mâine, 16 septembrie 2008, va fi la Teatrul Naţional, pentru ca să îl… revedem pentru ultima oară. Aseară, într-un interviu pe care l-am urmărit la televiziunea naţională spunea că nu s-a spovedit niciodată – păcat, dacă nu a primit acest mare dar al iertării măcar odată! – însă vocaţia lui a fost aceea tocmai de a mărturisi despre om, despre vigoarea şi neputinţele omului.

Am învăţat tainele tăcerii cu el, ale tăcerii dramatice…iar în al doilea rând am învăţat să privesc profund. Marii actori nu pozează, ci ei privesc în tainele inimii omului, ca să scoată arcurile de conştiinţă ale fiinţei noastre la lumină. Ei se storc de viaţă, la propriu, pentru ca viaţa unui personaj să fie viaţa care vibrează în vieţile altora.

Ca scriitor de piese de teatru ştiu ce înseamnă să fii în pielea personajului. De foarte multe ori ca să scriu teatru am fost, a trebuit să fiu inteligenţă interioară aidoma lui Florin Piersic sau Ştefan Iordache, pentru ca să pot rosti/percepe/gândi/sesiza viaţa unui personaj, să-i pun pe limbă rânduri de viaţă şi să-l fac să fie viu. Ca să poţi să-i dai viaţă, din viaţa ta, unui personaj trebuie să fii o inteligenţă creatoare, un om care nu este o personalitate scindată în ea însăşi, ci, dimpotrivă, o personalitate care poate accesa diverse moduri de a fi, tocmai pentru că este mai presus de ele, ca una care le-a înmagazinat organic.

Iar Ştefan Iordache este unul dintre preagenialii actori români care nu poate fi catalogaţi într-un fel, tocmai pentru că nu poţi să îl vezi doar al unui personaj pe care l-a realizat, ci el este al tuturor personajelor la un loc. Ştefan Iordache a fost o planetă, o lume care s-a dus împreună cu el şi care nu mai poate fi recuperată. Când mor oamenii de geniu şi Sfinţii lumii, ei, tot ceea ce înseamnă ei se translatează împreună cu ei şi rămânem mai goi, mai singuri, mai neexplicaţi…pentru că ei ne explicau cine suntem în ample moduri.

Ieri, azi, mâine…sunt trist. Sunt trist pentru că, aidoma lui Mitică Popescu, mi-am pierdut un prieten cu care nu am discutat niciodată verbal…dar cu care am avut lungi dialoguri de înţelegere reciprocă. Sunt trist pentru că ştiu ce înseamnă moartea lui. Moartea lui, a lui Florin Piersic, a Maei Morgenstern, a Oanei Pellea, a Emiliei Popescu etc. înseamnă şi va însemna pentru teatrul şi cultura română – avansând în mod realist lucrurile, chiar dacă dureros – apusurile unor lumi interioare unice, lăsând goluri de neumplut în urma lor.

Viaţa Lui Ştefan Iordache, ca şi moartea sa, ne învaţă că valoarea ţi-o dă munca, aspiraţiile imense, graţia cu care trăieşti, prietenii pe care îi cucereşti cu ceea ce eşti, patrimoniul spiritual pe care îl laşi posterităţii. Şi, poate, că cel mai important lucru învăţat de către noi de la Maestrul Ştefan Iordache, a fost acela de a îndrăzni să admiri pe oamenii de geniu ai lumii. Acest a îndrăzni să admiri înseamnă lucrul pe care l-a făcut pentru mine personal, fapt pentru care îi suntem recunoscători toată viaţa.

Dumnezeu să vă ierte, Maestre Ştefan şi să vă răsplătească pe măsura admiraţiei pe care v-o purtăm!

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: