Update, 17 sept. 2008., ora 13. 54.

Trupul domnului profesor Dan Horia Mazilu este depus în Biblioteca Academiei Române şi înmormântarea va avea loc vineri, 19 sept. 2008, ora 13. 30.

***

Directorul general al Bibliotecii Academiei Române, prof. univ. Dan Horia Mazilu, a încetat din viaţă astăzi, 16 septembrie 2008, la vârsta de 65 de ani, transmite instituţia.

Membru corespondent al Academiei Române din 2001 şi specialist în istoria şi teoria literară, Mazilu a fost preocupat îndeosebi de literatura medievistică, dar şi de istoria mentalităţilor.

Absolvent al liceului „Nicolae Bălcescu” din Piteşti, apoi al Facultăţii de limbi slave a Universităţii din Bucureşti, Dan Horia Mazilu a predat la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti. A fost totodată lector de limbă şi literatură română la Universitatea din Sofia şi profesor invitat la Institutul de Romanistică a Universităţii din Viena. Din 2006, a ocupat funcţia de director general al Bibliotecii Academiei Române.

A publicat volume şi studii ca „Barocul în literatura română din sec. al XVII-lea”, „Literatura română în epoca renaşterii”, „Recitind literatura română veche”, „Dimitrie Cantemir, un prinţ al literelor”, „Cronicarii moldoveni” . Recent, la Editura Polirom a apărut cartea sa, „Văduvele sau despre istorie la feminin”.

Cf. sursa.

Am aflat ştirea astăzi dimineaţă, de la domnişoara Lorena Lupu de pe blog, dintr-un articol scris de Beatrix. Doamna preoteasă îl avea pe domnul profesor drept conducător doctoral [nici nu a aflat încă vestea…doar eu o ştiu]…şi, pentru literatura română şi pentru noi personal e o mare pierdere plecarea sa dintre noi. Redăm articolul amintit:

Nu-mi dau seama ce se întâmplă…Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns că azi a fost ziua înmormântării lui Ştefan Iordache, am deschis ziarul…şi am dat peste ştirea din Evenimentul Zilei, unde se anunţa decesul său.

În primele secunde, nu mi-a venit să cred. Ştiam că nu era tocmai bătrân şi până la ora asta tot nu am aflat de ce s-a petrecut necazul…

Acum, nu pot decât să mă bucur că am fost în ultima generaţie de studenţi a Domniei Sale. Eram emoţionată încă din vară când am aflat că îl voi avea profesor de literatură veche…Desigur, în mai puţin de o lună mi s-au destrămat multe mituri legate de Litere…Dar iată că domnul Mazilu a fost până la capăt unul dintre profesorii de care am să îmi amintesc mereu cu drag…

La primul curs, nu ne-a făcut morală ca alte capete luminate din celebra instituţie…nu ne-a reamintit în ce prestigios loc ne aflăm şi ce serioase responsabilităţi avem. Nu, omul ne-a spus o poveste. Despre daci şi romani. Despre alfabetul chirilic. Ascultam. Mă chinuiam să aud mai bine. Data viitoare, ştiam că trebuie să stau şi mai în faţă. Dumnealui vorbea încet- parcă prevestind de pe atunci că în câteva luni o să tacă de tot. Vorbea cu aerul unui profesor de demult, pentru care literatura nu e nicidecum o glumă. Iar admiraţia sa paroxistică pentru absolut fiecare deschizător de drumuri în cultura română mă exaspera uneori.

Dar asta nu era decât o altă calitate în bagajul unui om care respira pasiunea pentru literatura veche prin toţi porii. Şi era atât de ocupat să ne vorbească despre Macarie şi alţi iluştri cronicari, încât nu avea timp, ca alţi profesori-vedete, să vorbească despre inegalabilele sale realizări. probabil că nici nu se vedea atât de sus pe cum merita. În faţa unui amfiteatru de la săptămână la săptămână mai gol, dintre care şi puţinii rămaşi mai adormeau sau, cel puţin mental (ca mine), erau pe la jumătatea cursului pe alte plaiuri, omul acesta avea curajul incredibil de a crede mai departe în frumuseţea materiei sale.

Mereu când ajungeam în puncte intrigante, ne spunea: “dar problemele astea le veţi cerceta voi” sau “gaura asta e în mâinile generaţiei voastre pe viitor”. Nici toropeala noastră, nici slaba (pe alocuri, jalnica) noastră pregătire la examen nu i-a zdruncinat convingerea că literatura veche are…viitor.

După fix 50 de minute, ne dădea mereu pauză. Prima data când am trecut pe lângă el într-o astfel de pauză, m-am uitat lung şi cu timiditate şi cu ceva curiozitate la dumnealui. Desigur, după câteva săptămâni, ca tot studentul plictisit de viaţă, începusem să mă obşinuisesc să îl văd mereu acolo pufăind din ţigară. Nu mi se mai părea ceva exquisite că îl văd pe Dan Horia Mazilu, deşi niciodată nu am încetat să îl respect.

În sesiunea cea teribilă din iarnă, când am ajuns la sala unde trebuia să ne examineze, eram sigură că voi pica. În capul meu era o mare ameţeală şi eram sigură că acum improvizaţiile mele fandosite nu or să ţină. Uşor uşor, am reuşit să încropesc câte ceva la fiecare subiect. Dar tot mi-era jenă să apar aşa în faţa dumnealui. Ştiam că dacă o să pic, e numai vina mea. M-am aşezat în faţa sa. Dumnealui-tot cu ţigara. O privire blândă, de bunic erudit, mai degrabă m-a făcut să mă simt şi mai prost. Am început să vorbesc.

Simţeam, pe măsură ce dădeam curs aberaţiilor mele, că e genul de profesor care ţine cu studentul. Mă şi miram că stă atât de calm şi mă aşteptam din clipă în clipă să înceapă cu “păi de ce n-aţi învăţat? ce fel de profesori o să mai fiţi şi voi?” Dar asta nu s-a întâmplat deloc. Tăcerile mele penilbile, dumnealui le-a umplut cu întrebări menite să mă ajute. După o exminare mult mai puţin fioroasă decât mă aşteptam, i-am întins carnetul. 8! Ooooopt! Iar eu citisem numai vreo 50% din materie. I-am zâmbit încurcată şi am spus un mulţumesc scurt şi am ieşit, deşi bucuria îmi era mult mai mare decât am arătat.

Deci iată, un om cu nu ştiu câte reuşite profesionale şi nenumărate cărţi şi ani de cercetare serioasă în spate, poate rămâne calm şi binevoitor în faţa unei studente aproape paralizate, din gura căreia cuvintele ieşeau cu cleştele. Şi n-am fost singura. De atunci, chiar nu am putut să nu mă gândesc cu respect maxim la dumnealui. Şi nu pentru că mi-a dat 8 în loc de 6, ci pentru că nu a ţipat. Pentru că mi-a arătat că iubeşte prea mult literatura veche pentru a risca să ne îndepărteze de ea printr-o atitudine snoabă de super erudit. Cei care au avut restanţe, le-au luat mai toţi cu 9 şi 10.

Şi asta nu e decât o parte infimă din ce a fost omul şi intelectualul DAN HORIA MAZILU. Pentru că, pe lângă activitatea de profesor, dumnealui a fost şi director al Bibliotecii Academiei. Aş mai menţiona faptul că ultima carte publicată de dumnealui ne-a oferit-o pur şi simplu puţinilor rămaşi la curs într-o ciudată după-amiază de decembrie.

Vorbea încet, dar vorbea frumos.

Nu e nimic- se găseşte cineva cu ciocul mare care să sufoce tăcerile sale din amfiteatrul Odobescu…Dar degeaba…

ADIO, DOMN PROFESOR!

Cu respect şi admiraţie,
o studentă mai puţin bună decât a meritat munca Dumneavoastră.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: