Îl redescoperim pe Nihifor Crainic [4]
Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.
„Războaiele le fac tinerii, dar le hotărăsc bătrânii, cu bună ştiinţă că fiii lor vor merge la moarte”, p. 66. Sau fiii altora vor mearge la moarte. Bătrâni nebuni, impulsivi, pornesc războaiele…iar tinerii, care nu au nicio vină, mor pentru excesele de autoritate şi pentru lipsa de sănătate mintală a celor în vârstă.
Caracteristica războaielor bizantine, spune autorul, a fost aceea că înfrângeau pe păgâni şi îi converteau la creştinism, p. 67. Şi aceste pasaje sunt fragmente dintr-o cuvântare ţinută studenţilor săi.
„Sensul oraşului mondial este sleirea tuturor posibilităţilor culturale, sterilitatea chiar fizică a omului, a omului rămas fără metafizică: materialismul desfrânat şi toate ismele eticii şi esteticii, până la internaţionalismul incolor”, p. 71. Avea Crainic ideea mondializării lumii la acea vreme? Credem că da. Observăm că el vorbeşte despre un oraş cosmopolit, un oraş metropolitan, în care nu se mai face recurenţă la viaţa religioasă şi unde internaţionalismul incolor e de fapt viaţa socială a marile oraşe care au o amprentă religioasă difuză.
Articolul din care cităm e numit Persifal, şi, în aceeaşi p. 71, spune că „omul civilizaţiei extreme”, adică un cetăţean al statelor foarte dezvoltate, e în starea sa ontologică un nomad, care se călăuzeşte după principiul „ubi bene, ibi patria”, p. 71, adică: unde e bine, acolo e şi patria mea.
Însă nomadul acesta este utilitaristul postmodern, care nu are mamă, religie, patrie…dacă are bani. Dacă aude că în Spania se fac bani acolo pleacă, fără să se gândească cum o să-i fie, dacă moare sau mai se întoarce, dacă e bine sau rău. Mirajul banului, pentru mulţi, şi al vieţii prospere e mai mare decât echilibrul interior, propria lor sănătate şi propria lor dezvoltare spirituală, culturală, ştiinţifică etc.
Oraşul mondial, această „grămădire uriaşă de caturi peste caturi [de apartamente peste apartamente în blocurile de locuit n. n. ] … e un nou Turn al lui Babel sortit blestemului pustiitor al fatalităţii istorice”, p. 71. Cu alte cuvinte, superdezvoltarea economică şi hiperaglomerarea urbană sunt văzute de către autorul nostru drept eşecuri ale civilizaţiei.
Cf. Ibidem, autorul subliniază faptul că germanii se laudă cu germanizarea creştinismului, adică cu întoarcerea lor la păgânism. „Protestantismul acesta acomodat rasei [ n.n. a lăudării de sine cu rasa albă, ariană n.n.]…duce[a] la tehnica imperialistă a războiului”, cf. ibidem.
Petru cel Mare creează în Rusia oraşul de tip occidental şi această impropriere de cadre nespecifice sufletului rus a fost numită de Spengler un „fenomen de pseudomorfoză”, p. 72. / Oraşul petrin rusesc e desemnat drept o operă de falsificare a sensibilităţii poporului rus de către autorul nostru, el creând „sufletul oraşului, străin de sufletul satului rusesc…[de unde s-]au clocit ideile bolşevismului”, p. 72. /
Din acest motiv Nichifor Crainic consideră Revoluţia din 1917 din Rusia drept o realitate socială care îşi găseşte originea în opera de orăşenizare forţată a Rusiei de către Petru cel Mare, p 73. / „Creştinismul lui Dostoievski e ortodoxia sufletului simplu, ţărănesc”, p. 73. Marele scriitor rus cunoştea multă teologie ortodoxă, dar şi eterodoxă, filosofie şi literatură, nu era un analfabet în cele religioase şi culturale. Însă Crainic vrea să ne spună că el trăia Ortodoxia în mod profund şi simplu precum ţăranii Rusiei, fără cerebralizări detaşate.
Autorul atrage atenţia asupra „operei de falsificare întreprinse de revoluţionarii veacului al XIX-lea asupra vieţii religioase româneşti: ei aduceau formulele unei culturi multiseculare, ajunsă în faza înaintată a pozitivismului ştiinţific, şi le-au aplicat mediului nostru de tinereţe primitivă, de simţire fragedă, aproape copilărească, al cărei grai propriu nu era şi nu putea fi decât religia”, adică credinţa ortodoxă, cf. p. 73-74./
Aceste experimente pseudomorfotice pe sensibilitatea şi modul de a trăi ale românilor, după părerea noastră, s-au făcut în mod masiv la sfârşitul secolului al 19-lea, după revoluţia de la 1848, în primele decenii ale secolului al XX-lea, imediat după război, în comunismul nostru de 45 de ani, şi apoi, după revoluţia din 1989. De fiecare dată s-a încercat modernizarea României, urbanizarea ei în mod forţat, pe exemple de viaţă occidentale, secătuite de vitalitate reală.
Şi, dacă ne reducem observaţia istorică, punctuală, la secolul trecut, observăm că procesul de comunizare/colectivizare a României s-a făcut în forţă, fără prea multe explicaţii, şi împotriva voinţei populare şi, la fel s-au petrecut lucrurile, o jumătate de deceniu mai târziu, când s-au privatizat fabricile făcute în regimul comunist. Această trecere peste voia oamenilor a produs abrutizarea lor, închiderea lor în carapacea proprie. Lehamitea de alegeri a românilor actuali, neîncrederea lor în mai bine sau în nou au în spate repetate dezamăgiri, o evidenţă a tuturor neîmplinirilor reale din ultimii 18 ani.
În anii 40 ai secolului trecut, Crainic scria că şcoala românească modernă, de 60 de ani ca tradiţie la acea dată, se dovedeşte „zadarnică şi absurdă”, p. 74. De ce? Pentru că nu e făcută după sufletul popular, al poporului, p. 74. Despre intelectualul român din prima parte a sec. 20, autorul scrie că pluteşte ” cu spiritul în văzduhul teoriilor [şi] simte golul reazimului moral între el şi vatra de unde a plecat”, p. 74.
Adică intelectualul care îşi pierde credinţa, îşi pierde, în mod esenţial, rădăcinile studiind, pentru că nu se întoarce prin studiu şi viaţă morală la rădăcinile sale, la apartenenţa sa la credinţa acestui neam şi la tradiţiile lui, ci, în mod continuu, doreşte să se îndepărteze de el şi de ele. Şi, în acest fel, trăieşte drama de a fi al nimănui: nu e nici al ştiinţei – pentru că ştiinţa nu te împlineşte prin sine şi pentru sine, căci e un instrument şi nu un telos – şi nici al ţării şi al credinţei – pentru că nu ţi le asumi la modul real, zilnic.
Nichifor Crainic sesizează nespus de bine înstrăinarea ţăranului venit la oraş cât şi prăpastia dintre oraş şi sat, p. 74, care acum e din ce în ce mai largă, chiar dacă noi credem că televiziunea digitală sau telefonia mobilă ne apropie pe unii de alţii. Nu! Ţăranii au o viaţă altfel decât cea a orăşenilor, mult mai dură, cu mult mai multe lipsuri şi cu mai multă neştiinţă şi neputinţă. Sunt puţini, sunt din ce în ce mai neuniţi oamenii care locuiesc la ţară şi asta îi dezavantajează în mod continuu. Orăşenii sunt privilegiaţi nu prin ei înşişi, ci prin faptul că de ei se îngrijesc mult mai multe instituţii, care primesc fonduri mult mai mari.
Despre Creangă şi Eminescu: „Roşcovanul, înflorit de mulţumirea vieţii, scotea apoi o poveste nou meşteşugită şi i-o cetea „lui Mihai”. Iar Mihai îi spunea în urmă tărăgănat Doina: Tot românul pânsu-mi-sa…Ion Creangă cel năzdrăvan plângea ca un copil. Tot aşa precum râdea. Eminescu îşi regăsea în el pe vechiul lui prieten, sufletul popular, folklorul, haosul spuzit cu stele, din care a desprins cea mai frumoasă poezie românească: Luceafărul”, p. 75.
Pr. Dorin