Zi: 19 septembrie 2008

In memoriam: Acad. Prof. Univ. Dr. Dan Horia Mazilu

2 comments

Domnul Profesor Dan Horia Mazilu lasă o impresionantă dimensiune a Timpului vechi românesc concretizată prin 21 de monografii reprezentative pentru spaţiul medievalităţii româneşti, prin cele peste 12 ediţii de repunere în circulaţie a textelor româneşti vechi şi prin cele peste o sută de studii şi articole publicate în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate.

Scrisul domnului Profesor Dan Horia Mazilu a produs un reviriment al literaturii române vechi. „Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea”, „Cronicarii munteni”, „Varlaam şi Ioasaf. Istoria unei cărţi”, „Proza oratorică în literatura română veche” I-II, „Recitind literatura română veche” I-III, „Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie”, „O istorie a blestemului”, „Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată”, „Lege şi fărădelege…” şi multe altele sunt cărţi intrate în conştiinţa lectorului contemporan.

Schimbarea unghiului de lectură a dezvăluit faţete distincte ale Timpului Vechi românesc şi a validat norma artistică a literaturii române vechi. Au existat etape proprii cercetării şi scrisului impuse de o normă a actului critic racordat la premisele interne ale fenomenului literar în specificitatea lui românească dar şi la sistemul general impus de cercetarea în spaţiul european.

„Cred că scrisul meu a urmat o cronologie proprie. În care necesarul şi întâmplătorul se află deopotrivă, având forţă de presiune şi cedându-şi locul prim unul celuilalt. Mi-a plăcut să scriu despre ce-mi trăznea prin cap sau despre ce socoteam eu că este însemnat pentru mine într-un anumit moment.

Aşa se face că lucrările consacrate unor figuri însemnate ale literaturii noastre vechi (cum este cartea mea despre Udrişte Năsturel, teza mea de doctorat) sau despre texte fundamentale (Cronicarii munteni, de pildă, un joc al meu cu retorica postbizantină) au lăsat locul sau au făcut loc unor priviri aruncate către epoci întregi (Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea ori Literatura română în epoca Renaşterii) cu ambiţii de sistematizare şi racordare a scrisului românesc la desfăşurările europene.

Câteodată m-am întors la teme mai vechi. Atunci când mi s-a părut că n-am spus tot ce era semnificativ ori când am crezut că textele investigate pot furniza – citite mereu dintr-un unghi „al meu” (care nu era „al meu” ci al acestui timp) – alte informaţii utile. Am revenit, astfel, la prezenţele baroce din literatura română veche, căutând să scot mai bine în evidenţă relaţiile pe care ele le aveau cu starea de sensibilitate dintr-o Europă apropiată nouă. Căci Barocul românesc rămâne pentru mine unul est-european, după cum fundamental răsăriteană – prin temelii şi evoluţii – este şi Renaşterea”.

Fondator al tezei barocului în spaţiul literaturii române vechi, domnul Profesor Dan Horia Mazilu a impus în mod decisiv teoria conştiinţei artistice a scriitorului medieval recuperând direcţiile constituirii unui sistem radicular de genuri şi specii literare pe filiere distincte.

Domnul Profesor Dan Horia Mazilu a adunat în cărţile Domniei-sale mai tot ce este cuprins între marginile Timpului Vechi românesc. In „Noi despre ceilalţi”, realizând o incursiune în textele fundamentale ale literaturii române vechi, a identificat scheme, stereotipii imagologice în literatura românã veche. Cartea selecteazã „opiniile vechilor noştri cãrturari despre strãini” cu intenţia de a le aduna „într-un proces care înseamnã acceptarea şi cunoasterea alteritãţii.

„Voievodul dincolo de sala tronului” abordează viaţa privată a „stăpânitorului de ţară”, adică a acelui „personaj” ale cărui acte ar fi de neîmpăcat cu privatul, fiindcă acela se afla mereu sub conul de lumina al existentei publice.

În „O istorie a blestemului” găsim prezentată mentalitatea românilor pe palierul negativului augmentat de retorica obsesiilor şi a blestemului.

În „Lege si fărădelege în lumea românească veche”, receptată drept cea mai sintetizată cronică a istoriei nocturne româneşti focalizată pe medieval, dar care respiră în actualitate, a dezvăluit paradigma însângerată ce însoţeşte primele timpuri de istorie statală a Ţării Româneşti şi Moldovei, tensiunea şi relaţiile conflictuale caracterizând în egală măsură centrul, ca şi periferia, violenţa fiind atât a voievozilor, cât şi a marginalilor.

În „Studii de literatură română veche” a evidenţiat extrem de convingător prezenţa unor „vârfuri” – în înţelesul de performanţe culturale şi literare – în vechea noastră literatură, precum şi liniile principale pe care aceasta a evoluat şi s-a individualizat, desprinzându-se din materia comună a literaturii creştine europene, de nuanţă răsăriteană, din primul mileniu şi din primele secole ale celui de-al doilea, până la a deveni română şi a intra în contact şi dialog cu alte literaturi europene.

Ultima carte apărută de curând, despre văduve, apare (cumva în „adâncirea” celei despre viaţa privată a capetelor încoronate) despre marile văduve ale istoriei noastre, care au apucat puterea în mâinile lor gingaşe de femeie.

După mărturisirile Domnului Profesor urmau alte proiecte dintre care unul avea în vedere Spaţiul, spaţiul sacralizat prin prezenţa celui ce urmează viaţa lui Hristos. Provizoriu, acest proiect se numea Pustia şi încerca să delimiteze şi să definească ipostazele româneşti ale „deşertului” încercărilor.

Proiectul vizând o nouă grilă de lectură a lui Cantemir ar fi conferit, prin apropierea de simbolistica premasonică, o altă dimensiune a personalităţii creatoare a Principelui…

Neîmplinirea acestor proiecte nu ne face decât să conştientizăm pierderea pe care cultura noastră o va resimţi…

Asumându-şi misiunea de a reciti literatura noastră veche, dintr-o perspectivă contemporană şi cu ajutorul disciplinelor auxiliare (mentalistica, imagologia, istoria artelor), domnul Profesor Dan Horia Mazilu prin opera sa a modificat radical perspectiva asupra Timpului Vechi românesc, nu numai la nivel literar si cultural în sens larg, dar şi ca perspectivă istoriografică. Cu o formaţie enciclopedică puţin obişnuită, Domnia-sa a fundamentat un sistem de receptare a spaţiului vechi românesc pe care l-a îmbogăţit şi nuanţat continuu.

O impresionantă putere de cuprindere a Timpului Vechi şi o concepţie umanistă profund originală a caracterizat gândirea sintetizatoare a celui care a reuşit să formeze generaţii de specialişti în literatura veche.

De altfel, prin disponibilitatea deosebită şi talentul didactic cu totul aparte, domnul Profesor a sprijinit proiectele de devenire personală şi profesională ale studenţilor, doctoranzilor şi asistenţilor Domniei sale, cu tact şi modestie, oferind prin aceasta, încă o dată, modelul ideal al dascălului autentic.

A ştiut să desfacă aripile tinerilor si să le arate că drumul spre cartea veche nu este presărat de trădări şi amânări:

„Cred că literatura veche – nu numai în spaţiul românesc – adăposteşte textele caracterizate printr-o maximă fidelitate. Ele nu trădează, nu-l trădează pe cel care le cultivă, fiindcă – am mai spus-o – cei vechi priveau cuvântul scris cu maximă seriozitate. Cartea – şi nu doar Cartea Bisericii – era un obiect sacru şi de aceea trebuia să aibă toate atributele gravităţii”.

Cei care am avut privilegiul de a-l avea Profesor am avut astfel şansa de a avea la baza formării noastre principii solide…A rămas să valorificăm fiecare această şansă, aşa cum rămâne să vrem să înţelegem, fiecare dintre noi, ceea ce cărţile Domnului Profesor ne spun….RECITINDU-LE…

Laura Bădescu

Gânduri despre moarte şi despre viaţa dedicată

Leave a comment

Gândul la moarte ne-a însoţit în ultimele zile, vrând-nevrând. Căci s-au mutat la cele veşnice, pe rând, Ştefan Iordache şi Dan Horia Mazilu.

Personal, reculegându-ne la Academie, am trăit într-o atmosferă de linişte şi pace. Ca şi în cazul profesorului Dan Sluşanschi, adormirea acestor ortodocşi academici ne-a transmis nu o stare de zbucium, ci un sentiment de tihnă şi serenitate. Adevărată odihnă lângă cei care au trudit pentru semenii şi poporul lor, fără să primească vreodată recompense ori satisfacţii materiale deosebite.

Astăzi tinerele generaţii şi mulţi dintre români suferă enorm din lipsă de idealism şi de generozitate. Carenţa lor esenţială este dispariţia perspectivei adânci asupra muncii care te împlineşte interior, fără de care eşti un robot care execută nişte acţiuni mecanic, numai pentru bani.

Cei mai răi, pentru noi, sunt intelectualii care sunt intelectuali doar pentru că le-o cere interesul. Intelectualii titraţi, care au terminat o facultate doar ca să poată deţine o poziţie favorabilă în ierarhia socială şi salarială.

Un lucru ce n-are nimic de-a face cu mintea, cu gândirea, cu intelectul, cu munca intelectuală. Doar că efortul de a strânge cartofii de pe un câmp, spre exemplu, e transpus în plan mental şi transformat în recoltă bogată în hambarele memoriei. Fără a avea nici un ecou semnificativ în sufletul celui care lucrează cu capul, dar refuză să-şi implice inima, iubirea inimii.

Însă acolo, la Biblioteca Academiei Române, lângă catafalcul Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu, am mai simţit ceva esenţial, chiar dacă nu pentru prima dată, anume că mai fericit este cel ce moare decât cel ce se naşte, mai ales când moare în dreapta credinţă şi a lăsat în urmă semnele trecerii lui ca o moştenire importantă pentru cei ce vor urma.

De obicei, lumea se bucură când cineva se naşte şi se întristează când un om moare. Şi asta pentru că înţelegem din ce în ce mai puţin că naşterea în această lume e începutul durerilor, iar moartea e sfârşitul lor şi începutul odihnei. Mulţi iubesc viaţa atât de mult, încât nu vor să ştie niciodată de dureri şi de părăsirea ei.

Pentru că omul zilelor noastre şi, din ce în ce mai puţin chiar şi românul nostru ortodox, nu mai caută odihna în munca pe care să o iubească, în oamenii faţă de a căror dragoste să fie fidel, în răsplătirea viitoare, ci se urcă în caruselul tuturor vârtejelor vieţii, în căutarea unei prosperităţi financiare care nu-i aduce nicio linişte şi nicio împlinire, nicio bucurie stabilă.

Moartea însă e un fenomen care ne va traversa precum ciclonul coastele Americii. Nu vom mai avea atunci prea mult timp să ne pregătim, în faţa ei, ci cum ne va găsi aşa ne va lua. Şi dacă nu am făcut mai mult pentru alţii decât pentru noi înşine, nu ne va acoperi mila lui Dumnezeu greşelile.

Psa. Gianina Picioruş

Subscripţiile noastre You Tube pe 19 septembrie 2008

Leave a comment

New Videos from allsaintsmonastery

Introduction to the Orthodox Faith, Nr.16

Introduction to Orthodoxy, Part.15

New Videos from gramosworld

New Videos from LonelyMoonRise

New Videos from rosaryfilms

New Videos from TgirlQueensland

Psa. Gianina

Îl redescoperim pe Nichifor Crainic [5]

Leave a comment

Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.

Nichifor Crainic consideră că marea literatură românească, ale cărei repere sunt Luceafărul, Nunta Zamfirei, Niculiţă Minciună sau Dumbrava minunată, „s-a făcut în colaborare cu sufletul popular”, p. 76. Această literatură care exprimă sufletul naţiei noastre e văzută de către autor ca purtând „caracterul satului”, p. 76. „Mentalitatea care a născut-o vine dintr-o concepţie de viaţă patriarhală. Scriitorul român nu vede încă sub unghiul modern, sub unghiul problemelor„, cf. Ibidem.

În finalul Cruciadei interne – din care am citat primul pasaj al articolului de faţă -, un articol scris în ianuarie 1924, autorul spunea că „omul fără istorie”, omul care nu mai are racordări la istorie e cel pe care „democraţia îl ridică din adâncuri”, p, 79./

Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, aforism: „Dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă!”, p. 83. Însă autorul îl ironizează pe Brătescu-Voineşti spunând că adevărul său „face parte din categoria leşinăturilor ideologice ale pacifismului universal”, p. 83./

Crainic distinge între popor şi neam. El spune: ” pentru noi cuvântul popor are sensul unei colectivităţi trăitoare în prezent, pe când cuvântul neam are semnificaţia unei entităţi istorice ce se poate identifica de-a lungul veacurilor prin fapte şi opere specifice”, p. 84. Cu alte cuvinte noţiunea de popor înglobează pe toţi cei care trăiesc acum în România, ortodocşi şi neortodocşi la un loc. Însă noţiunea de neam, în ceea ce îi priveşte pe români, indică pe ortodocşii români de-a lungul secolelor, pentru că poporul român se naşte creştin ortodox şi nu devine astfel precum ruşii sau bulgarii ortodocşi.

Istoria culturii umane, spune Crainic, e străbătură de aspiraţia cunoaşterii lui Dumnezeu, lucru care, în termeni teologici, se exprimă prin „necesitatea mântuirii”, p. 85./Aspiraţiile umane universale, continuă el, „nu-şi au sediul în raţiune, ci în străfundurile nemăsurate ale sufletului, acolo unde ţipă în beznă şi în spaimă, în păcat şi în vremelnicie, instinctul de salvare al vieţii noastre. Sediul lor e ceea ce numim inima neamurilor”, p. 85. Prin asta nu vrea să spună că nevoia de mântuire e o nevoie iraţională, ci că nevoia de mântuire nu înseamnă un gând firav, trecător, ci, că ea este însăşi expresia cea mai puternică şi adâncă a sufletului şi a vieţii umane.

Autorul ne spune că omenirea, după păcat, are sentimentul rămânerii-în-afară [ a se vedea p. 85-86], adică a rămânerii în afara raiului şi a comuniunii cu Dumnezeu. De aceea „nostalgia paradisiacă” este pentru autor „principiul oricărei opere nobile” în cultura umanităţii, p. 86. Pentru că ne dorim pe Dumnezeu şi perfecţiunea, şi stabilitatea comuniunii cu Dumnezeu s-au creat şi se vor crea marile capodopere ale lumii, p. 85-86.

Autorul îl admonestează pe Nicolae Iorga pentru că s-a dezis de idealurile neamului românesc, p. 87-88. De aceea afirmă faptul că linia sa de gândire e linia de gândire trăită de Bălcescu şi Eminescu, p. 88. / Iarăşi despre intelectualii firavi ai vremii sale: „Pasta noastră intelectuală de azi e încă prea inconsistentă pentru a se închega în forme precise de statornicie. Cine nu are rădăcini sufleteşti în adânc, slăveşte azi un crez pentru a căpăta mâine o mai bună simbrie în tabăra negaţiei lui”, p 88. Adică parvenitismul, lupta de a ajunge în poziţii cheie pe care nu le meriţi, e o problemă mai veche a unui anume fel de a fi român.

Cuvinte puternice, spuse împotriva celor care spoliază vocaţia trezvitoare a scriiturii: „Cine comercializează condeiul, evitând spiritul şi gâdilând animalul din om, nu face altceva decât să ia în deşert marea poruncă [ adică a iubirii faţă de Dumnezeu şi om n.n.] şi să caricaturizeze diabolic sarcina ce i s-a pus pe umeri.

Arta adevărată – şi nu există vreo capodoperă în cultura omenească să contrazică această lege – arta adevărată are întotdeauna creştetul iluminat de viziunea de fulger a Paradisului. Între Dumnezeu ca izvor al frumuseţii şi între inima neamului ce aspiră după ea, scriitorul e un mijlocitor. În opera lui vibrează elementele acelui acord suprem în care sufletele, biciuite de groaza vremelniciei, se regăsesc, pentru o clipă măcar, în armonia vastă a infinitului”, p. 88-89. Scria aceste lucruri în art. Estetica existenţei, în oct. 1934.

Iar azi gâdilăm animalitatea umană, îi dăm să mănânce imbecilităţii şi necredinţei şi nu mai simţim că suntem, noi, scriitorii şi vocile care vorbesc neamului românesc, nu mai simţim că suntem mediul de trecere al voii lui Dumnezeu către ceilalţi sau pasajul personalizat al voii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea subestimăm puterea cuvântului, a imaginii, a sunetului, a gestului uman, crezând că toate sunt forme fără fond. Însă formele care nu au fondul adevărului, au în ele minciună, minciună care relaxează, care prosteşte, care alienează.

În art. „Sensul teologic al frumosului”, Nichifor Crainic observă foarte bine faptul, că „marele conflict care a dat un aspect atât de deosebit spiritului filosofic modern se poate defini în trei cuvinte: raţiunea împotriva Revelaţiei, precum marea unitate de concepţie a spiritului medieval se poate defini prin cuvintele: raţiunea subordonată Revelaţiei„, p. 89. Şi, dând o definiţie teologiei, autorul nostru spune că ea constă în faptul că teologia e o îngenunchiere evlavioasă în faţa Revelaţiei, p. 89, adică e o afiliere din toată inima la Revelaţia dumnezeiască.

Întrebându-se retoric asupra faptului, dacă teologia e vorbirea despre teologie, autorul spune că ea e participare directă „la viaţa intimă a lui Dumnezeu. Sensul acesta ni-l lămurim dacă cunoaştem terminologia mistică a Răsăritului. Simion Noul Teolog, pe care autorii catolici şi protestanţi de azi sunt de acord să-l numească cel mai mare mistic al Orientului, şi pe care filosofii creştini ai Rusiei de ieri îl citează adesea, deosebeşte în gradaţia înălţării mistice trei trepte: apatia, teoria şi teologia [adică nepătimirea, vederea lui Dumnezeu şi apoi dobândirea harismei teologiei sau a vorbirii despre Dumnezeu din experienţă extatică personală n.n.]”, p. 90./

Şi astfel autorul distinge între teologia academică şi teologia experimentală – pe care, cel mai bine şi mai bine e să le avem la un loc, în inima noastră: şi citiri teologice şi experienţe duhovniceşti – spunând: „dacă în sens academic teologia înseamnă participarea prin ştiinţă la lumina adevărului revelat, în sens mistic, adică practic, experimental, ea înseamnă participarea la viaţa intimă a lui Dumnezeu”, p. 90.

Însă nu putem separa citirea Scripturii şi a Părinţilor şi participarea la cult de simţirea harului lui Dumnezeu şi a dobândirii înţelepciunii dumnezeieşti în cadrul acestora. Acest lucru îl spunem la nivel teoretic, pentru că practic nu putem spune că pot exista, în stare pură, aceste două feluri de experienţe teologice. Şi academicul are experienţă duhovnicească şi duhovnicescul are experienţă de studiu teologic.

Autorul constată, că pe măsură ce avem mai multe cunoştinţe din diverse domenii de cercetare pe atât se observă faptul că creşte „iluzia atotputerniciei omeneşti…[motiv pentru care] cultura modernă şi-a pierdut unitatea spirituală. Faţă de cultura medievală închegată într-un sistem organic, ea se înfăţişează ca un haos în care valorile cucerite apar şi dispar continuu în fierberea nestatorniciei”, p. 90.

Pentru că ne declarăm autonomi faţă de valorile revelate şi activităţile noastre devin autonome, p. 90. „Aceste autonomii superbe [superbioase…trebuia să fie, pentru că se referă la mândrie şi nu la frumuseţe n.n.] au sfărâmat unitatea şi au creat, în schimb, anarhia culturii actuale. E un proces de atomizare [ însingurare n.n.] necontenită, care face ca această cultură modernă să fie imensă în amănunt şi săracă şi nesigură în sens sintetic.

Aceasta mai ales în domeniul ştiinţelor zise morale, unde personalitatea creatoare, pe temelia independenţei individuale, creează o enormă diversitate de puncte de vedere. Aici metoda ştiinţifică însăşi devine arbitrară, fiindcă i se imprimă pecetea personalităţii care o formulează.

Din normă obiectivă, metoda ajunge o simplă optică personală. Din aceasta decurge varietatea infinită a punctelor de vedere, în marginea aceleiaşi discipline”, p. 90-91.

Pr. Dorin

1 2