Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.

Nichifor Crainic consideră că marea literatură românească, ale cărei repere sunt Luceafărul, Nunta Zamfirei, Niculiţă Minciună sau Dumbrava minunată, „s-a făcut în colaborare cu sufletul popular”, p. 76. Această literatură care exprimă sufletul naţiei noastre e văzută de către autor ca purtând „caracterul satului”, p. 76. „Mentalitatea care a născut-o vine dintr-o concepţie de viaţă patriarhală. Scriitorul român nu vede încă sub unghiul modern, sub unghiul problemelor„, cf. Ibidem.

În finalul Cruciadei interne – din care am citat primul pasaj al articolului de faţă -, un articol scris în ianuarie 1924, autorul spunea că „omul fără istorie”, omul care nu mai are racordări la istorie e cel pe care „democraţia îl ridică din adâncuri”, p, 79./

Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, aforism: „Dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă!”, p. 83. Însă autorul îl ironizează pe Brătescu-Voineşti spunând că adevărul său „face parte din categoria leşinăturilor ideologice ale pacifismului universal”, p. 83./

Crainic distinge între popor şi neam. El spune: ” pentru noi cuvântul popor are sensul unei colectivităţi trăitoare în prezent, pe când cuvântul neam are semnificaţia unei entităţi istorice ce se poate identifica de-a lungul veacurilor prin fapte şi opere specifice”, p. 84. Cu alte cuvinte noţiunea de popor înglobează pe toţi cei care trăiesc acum în România, ortodocşi şi neortodocşi la un loc. Însă noţiunea de neam, în ceea ce îi priveşte pe români, indică pe ortodocşii români de-a lungul secolelor, pentru că poporul român se naşte creştin ortodox şi nu devine astfel precum ruşii sau bulgarii ortodocşi.

Istoria culturii umane, spune Crainic, e străbătură de aspiraţia cunoaşterii lui Dumnezeu, lucru care, în termeni teologici, se exprimă prin „necesitatea mântuirii”, p. 85./Aspiraţiile umane universale, continuă el, „nu-şi au sediul în raţiune, ci în străfundurile nemăsurate ale sufletului, acolo unde ţipă în beznă şi în spaimă, în păcat şi în vremelnicie, instinctul de salvare al vieţii noastre. Sediul lor e ceea ce numim inima neamurilor”, p. 85. Prin asta nu vrea să spună că nevoia de mântuire e o nevoie iraţională, ci că nevoia de mântuire nu înseamnă un gând firav, trecător, ci, că ea este însăşi expresia cea mai puternică şi adâncă a sufletului şi a vieţii umane.

Autorul ne spune că omenirea, după păcat, are sentimentul rămânerii-în-afară [ a se vedea p. 85-86], adică a rămânerii în afara raiului şi a comuniunii cu Dumnezeu. De aceea „nostalgia paradisiacă” este pentru autor „principiul oricărei opere nobile” în cultura umanităţii, p. 86. Pentru că ne dorim pe Dumnezeu şi perfecţiunea, şi stabilitatea comuniunii cu Dumnezeu s-au creat şi se vor crea marile capodopere ale lumii, p. 85-86.

Autorul îl admonestează pe Nicolae Iorga pentru că s-a dezis de idealurile neamului românesc, p. 87-88. De aceea afirmă faptul că linia sa de gândire e linia de gândire trăită de Bălcescu şi Eminescu, p. 88. / Iarăşi despre intelectualii firavi ai vremii sale: „Pasta noastră intelectuală de azi e încă prea inconsistentă pentru a se închega în forme precise de statornicie. Cine nu are rădăcini sufleteşti în adânc, slăveşte azi un crez pentru a căpăta mâine o mai bună simbrie în tabăra negaţiei lui”, p 88. Adică parvenitismul, lupta de a ajunge în poziţii cheie pe care nu le meriţi, e o problemă mai veche a unui anume fel de a fi român.

Cuvinte puternice, spuse împotriva celor care spoliază vocaţia trezvitoare a scriiturii: „Cine comercializează condeiul, evitând spiritul şi gâdilând animalul din om, nu face altceva decât să ia în deşert marea poruncă [ adică a iubirii faţă de Dumnezeu şi om n.n.] şi să caricaturizeze diabolic sarcina ce i s-a pus pe umeri.

Arta adevărată – şi nu există vreo capodoperă în cultura omenească să contrazică această lege – arta adevărată are întotdeauna creştetul iluminat de viziunea de fulger a Paradisului. Între Dumnezeu ca izvor al frumuseţii şi între inima neamului ce aspiră după ea, scriitorul e un mijlocitor. În opera lui vibrează elementele acelui acord suprem în care sufletele, biciuite de groaza vremelniciei, se regăsesc, pentru o clipă măcar, în armonia vastă a infinitului”, p. 88-89. Scria aceste lucruri în art. Estetica existenţei, în oct. 1934.

Iar azi gâdilăm animalitatea umană, îi dăm să mănânce imbecilităţii şi necredinţei şi nu mai simţim că suntem, noi, scriitorii şi vocile care vorbesc neamului românesc, nu mai simţim că suntem mediul de trecere al voii lui Dumnezeu către ceilalţi sau pasajul personalizat al voii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea subestimăm puterea cuvântului, a imaginii, a sunetului, a gestului uman, crezând că toate sunt forme fără fond. Însă formele care nu au fondul adevărului, au în ele minciună, minciună care relaxează, care prosteşte, care alienează.

În art. „Sensul teologic al frumosului”, Nichifor Crainic observă foarte bine faptul, că „marele conflict care a dat un aspect atât de deosebit spiritului filosofic modern se poate defini în trei cuvinte: raţiunea împotriva Revelaţiei, precum marea unitate de concepţie a spiritului medieval se poate defini prin cuvintele: raţiunea subordonată Revelaţiei„, p. 89. Şi, dând o definiţie teologiei, autorul nostru spune că ea constă în faptul că teologia e o îngenunchiere evlavioasă în faţa Revelaţiei, p. 89, adică e o afiliere din toată inima la Revelaţia dumnezeiască.

Întrebându-se retoric asupra faptului, dacă teologia e vorbirea despre teologie, autorul spune că ea e participare directă „la viaţa intimă a lui Dumnezeu. Sensul acesta ni-l lămurim dacă cunoaştem terminologia mistică a Răsăritului. Simion Noul Teolog, pe care autorii catolici şi protestanţi de azi sunt de acord să-l numească cel mai mare mistic al Orientului, şi pe care filosofii creştini ai Rusiei de ieri îl citează adesea, deosebeşte în gradaţia înălţării mistice trei trepte: apatia, teoria şi teologia [adică nepătimirea, vederea lui Dumnezeu şi apoi dobândirea harismei teologiei sau a vorbirii despre Dumnezeu din experienţă extatică personală n.n.]”, p. 90./

Şi astfel autorul distinge între teologia academică şi teologia experimentală – pe care, cel mai bine şi mai bine e să le avem la un loc, în inima noastră: şi citiri teologice şi experienţe duhovniceşti – spunând: „dacă în sens academic teologia înseamnă participarea prin ştiinţă la lumina adevărului revelat, în sens mistic, adică practic, experimental, ea înseamnă participarea la viaţa intimă a lui Dumnezeu”, p. 90.

Însă nu putem separa citirea Scripturii şi a Părinţilor şi participarea la cult de simţirea harului lui Dumnezeu şi a dobândirii înţelepciunii dumnezeieşti în cadrul acestora. Acest lucru îl spunem la nivel teoretic, pentru că practic nu putem spune că pot exista, în stare pură, aceste două feluri de experienţe teologice. Şi academicul are experienţă duhovnicească şi duhovnicescul are experienţă de studiu teologic.

Autorul constată, că pe măsură ce avem mai multe cunoştinţe din diverse domenii de cercetare pe atât se observă faptul că creşte „iluzia atotputerniciei omeneşti…[motiv pentru care] cultura modernă şi-a pierdut unitatea spirituală. Faţă de cultura medievală închegată într-un sistem organic, ea se înfăţişează ca un haos în care valorile cucerite apar şi dispar continuu în fierberea nestatorniciei”, p. 90.

Pentru că ne declarăm autonomi faţă de valorile revelate şi activităţile noastre devin autonome, p. 90. „Aceste autonomii superbe [superbioase…trebuia să fie, pentru că se referă la mândrie şi nu la frumuseţe n.n.] au sfărâmat unitatea şi au creat, în schimb, anarhia culturii actuale. E un proces de atomizare [ însingurare n.n.] necontenită, care face ca această cultură modernă să fie imensă în amănunt şi săracă şi nesigură în sens sintetic.

Aceasta mai ales în domeniul ştiinţelor zise morale, unde personalitatea creatoare, pe temelia independenţei individuale, creează o enormă diversitate de puncte de vedere. Aici metoda ştiinţifică însăşi devine arbitrară, fiindcă i se imprimă pecetea personalităţii care o formulează.

Din normă obiectivă, metoda ajunge o simplă optică personală. Din aceasta decurge varietatea infinită a punctelor de vedere, în marginea aceleiaşi discipline”, p. 90-91.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: