Interviu cu Prof. Dr. Eugen Negrici, realizat de Ovidiu Şimonca, preluat din Observatorul Cultural

Domnule Negrici, ce credeţi că i s-ar putea întîmpla unui elev de liceu, care, într-o expunere orală sau într-o teză, va zice, citîndu-vă, că, la Blaga, „gîndirea artistă e stereotipă, trucurile sar în ochi. Senzaţia e de exerciţiu retoric uscat şi, prin repetare, mecanic“?

În carte mă refer doar la unul dintre volumele lui Blaga, Poezii, apărut în 1962, şi nu la întreaga operă. L-aş ruga pe acel elev să nu piardă din vedere literatura publicată de Blaga între cele două războaie mondiale, care este excepţională. Eu nu remarc decît o oboseală stilistică şi simptomele unui sfîrşit de cursă.

Chiar şi cu aceste precauţii, ce-l aşteaptă pe acel elev de liceu? Ce va spune profesoara lui de literatură română?

Sper ca elevul să nu fie admonestat… Corectîndu-l cu blîndeţe, profesoara (sau profesorul) de literatură română va recomanda ignorarea acestei cărţi. Nu exclud ipoteza. La urma urmei e vorba de o carte care alege.

Credeţi că acelaşi elev va mai trece clasa dacă la o temă despre Eliade va vorbi, citîndu-vă din nou, despre mitul Eliade?

Sper să nu rămînă repetent… Eliade este un mit şi, într-un anume fel, era puţin probabil să nu devină un mit. A fost readus cu greu în spaţiul nostru literar şi a primit lumină din imaginea supradimensionată pe care o avem despre interbelic. Ca şi alţi scriitori, Eliade a devenit un mit şi pentru că între creaţia lui interbelică şi momentul readucerii sale în cultura naţională a existat un răstimp nefast. Perioada realismului socialist şi toţi anii aceia de coşmar au făcut ca mai toată literatura interbelică să ne pară miraculoasă, un Paradis Pierdut al literaturii.

Ipoteticul elev s-ar putea să citeze comentariile din epocă făcute literaturii scrise de Eliade.

Foarte bine! În perioada interbelică, veţi găsi, în textele unor critici importanţi, la Călinescu, de exemplu, destule rezerve în legătură cu tipul lui de naraţiune. Semnificativ este însă faptul că nimeni nu se scandaliza atunci de exercitarea fără menajamente a spiritului critic.

Preda dorea să fie „Camus de România“

Domnule Negrici, acum vă fac eu un reproş: ne-aţi aruncat la coş tinereţea noastră romantică cînd citeam, procurat pe sub mînă, Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda. Ziceţi în carte, referitor la Cel mai iubit dintre pămînteni, că are o „construcţie precară“, e „neglijent redactată“ şi se remarcă „pierderea subită a instinctului verosimilităţii“. Sîntem orfani, am rămas fără Preda…

Ne amintim cu toţii ce nebunie a produs apariţia ei printre cititori, cum miliţianul din sat punea mîna pe carte, prin trucurile lui obişnuite, şi o vindea pe sume mari în oraş. Survenită la puţin timp de la momentul editării, moartea scriitorului a pus în mişcare mecanismul mitizării. Numele lui Marin Preda a devenit un simbol al rezistenţei naţionale împotriva comunismului, chiar dacă, în primii ani ai regimului, a făcut destule compromisuri şi, în orice caz, nu i s-a împotrivit.

E posibil să ne fi ataşat prea puternic de Preda, să ne fi dăruit lui în totalitate cînd a apărut Cel mai iubit dintre pămînteni…

Aprecierea noastră a fost exagerată, iar dragostea noastră aşişderea. Contextul politic a dat aripi şi măreţie cărţii.

E adevărat că am reluat lectura cu ceva timp în urmă şi mi s-a părut obositoare, v-am dat dreptate cînd aţi observat, ca şi în alte romane, „nefericitele tentaţii eseistice“. Dar poate că nu e Preda de vină, poate că nu mai avem noi atîta răbdare…

Preda a avut complexele lui, a vrut să fie perceput ca un scriitor-intelectual. Visul lui era să fie un „Camus de România“, care să gîndească subtil şi să producă idei. Or, vocaţia lui era de povestitor, fapt dovedit în chip strălucit în Moromeţii, dar mai ales în primul lui volum, Întîlnirea din pămînturi. Şcoala ar trebui să aşeze cu grăbire Întîlnirea din pămînturi în capul listei lecturilor obligatorii.

Delirul şi Cel mai iubit dintre pămînteni confirmă faptul cunoscut stilisticienilor, că, ori de cîte ori îşi face apariţia intenţia (cea intelectuală, filozofică, morală etc.) – chiar o intenţie artistică reperabilă –, literatura pierde din forţa ei. Dacă intenţia este sesizată, atunci se produce o bruscă trezire a lucidităţii cititorului. Teoretizările, comentariile filozofice la Preda sînt cel mai adesea stînjenitoare, făcîndu-ne să-l regretăm pe narator.

Despre crimele „obsedantului deceniu“ s-a scris la iniţiativa partidului

Vi s-a făcut şi vi se face un reproş, l-am citit şi la Dan C. Mihăilescu în Idei în dialog, rezonează şi din cîteva articole ce apar în grupajul din revista noastră. Reproşul este că trataţi toată literatura de după 1948 în funcţie de evenimentul şi de contextul politic. De ce e atît de strîns legată literatura de politic?

Tendinţa noastră de normalitate, dorinţa noastră de a avea o literatură cu evoluţie firească explică acest reproş. Dar cine analizează atent istoria relaţiilor dintre putere şi literatură, cine vrea să înţeleagă fenomenologia raporturilor dintre propagandă şi literatură va observa cu mare uşurinţă cît de dependentă a fost evoluţia literaturii române de după 1948 de evenimentele politice şi de hotărîrile de partid.

Atenţie! Depedenţa nu este doar faţă de deciziile Partidului Comunist Român, ci, uneori, şi faţă de cele ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Atîta forţă are politicul, atîta putere de înrîurire, încît este inutil să ignorăm influenţa lui asupra literaturii.

Puteţi să concretizaţi?

De la data proclamării republicii pînă la moartea lui Stalin (1953), singura literatură cu drept de tipărire a fost cea propagandistică. Abia după 1953 se permite editarea cîtorva cărţi importante (între care Moromeţii şi Cronică de familie). Apariţia lor se datorează dezgheţului poststalinist. După 1956, după Revoluţia din Ungaria, peisajul literar românesc e răvăşit din nou de crivăţul siberian.

Cine parcurge atent textele tipărite după 1957, şi mai ales după 1958 (anul celui de-al doilea val al arestărilor politice), remarcă semnele reîngheţului. Tezele din aprilie 1964 ale Partidului Comunist – numai ele, şi nu iniţiativele scriitoriceşti – au permis schimbarea la faţă a literaturii, restabilirea legăturilor cu literatura interbelică şi cu aceea europeană. O liberalizare, dar una decisă şi controlată de autorităţile comuniste.

Dar romanele „obsedantului deceniu“ nu au reprezentat acte de îndrăzneală artistică?

Literatura „obsedantului deceniu“ a putut să pară un argument al libertăţii scriitorilor în socialism. Criticii s-au străduit să remarce „îndrăzneala“ scriitorului român de a vorbi despre dramele, ororile şi crimele din vremea lui Gheorghiu-Dej. „Libertatea“ aceasta i se datorează însă noului secretar general Nicolae Ceauşescu, cel care în două plenare din 1966 a demascat crimele regimului dejist (la care fusese părtaş). În acele plenare s-a vorbit despre excesele Securităţii şi despre hotărîrile de partid greşite.

Ceauşescu avea nevoie să-şi consolideze puterea şi o făcea prin distrugerea mitului predecesorului. Prin urmare, la iniţiativa partidului, scriitorii au căpătat dreptul de a vorbi despre crimele epocii Dej. Au apărut atunci numeroase cărţi despre „obsedantul deceniu“. Cum? Cu voie de la stăpînire! Şi prin hotărîrile unor plenare. În bună măsură, literatura scrisă în comunism a fost dependentă de deciziile unor plenare.

Am supralicitat prestaţia generaţiei ’60

Dumneavoastră aţi clătinat şi soclul pe care se află mitul generaţiei ’60.

Doar timpul clatină, eu nu clatin nimic. Am dezvăluit doar mecanismul şi condiţiile psihologice ale impunerii şi consolidării acestui grup de scriitori în literatura română.

În ce sens?

Generaţia ’60 (cum a fost ea numită) a profitat de golul de dinainte, a intrat în manuale şi, prin ele, în conştiinţa publică. S-a întărit, s-a fortificat, a fost supralicitată. Ca toate generaţiile, ea încurcă paşii generaţiilor ulterioare (dacă despre generaţii vorbim în sens biologic).

În situaţia specială a literaturii din comunism, mai corect ar fi să vorbim de ideo-generaţii. Scriitorii ieşiţi din puşcăriile comuniste (cum erau Caraion şi Doinaş), alături de tinerii debutaţi în anii ’60, au constituit o ideo-generaţie a reconchistei, a recîştigării esteticului în literatură. Nu vîrsta îi unea, ci năzuinţa comună.

Istoricii şi criticii literari au citit literatura română scrisă după 1964 cu gîndul la golul istoric din anii ’50, la teroarea acelor ani, la situaţia dramatică care s-ar fi putut oricînd repeta. Din acest motiv, au promovat cu vigoare literatura de după 1964, care astfel a putut ocupa locul liber lăsat de realismul socialist şi de literatura propagandistică. Din spaima că am putea rămîne fără literatură şi din dorinţa de a umple un gol, am supralicitat prestaţia acelei generaţii.

Dar cu postmoderniştii ce-aţi avut, domnule Negrici? I-aţi ras?!

Dacă vorbiţi de postmodernişti şi vă gîndiţi la optzecişti, atunci sînt obligat să protestez. Pe optzecişti i-am preţuit de la bun început. Am făcut analize stilistice pe textele lor, cînd aproape nimeni nu făcea aşa ceva, şi mă bucuram copilăreşte de sunetul nou, inconfundabil pe care îl aducea poezia lor în aerul stătut al literaturii de atunci. Numai că nu pot să îi asociez ideii de postmodernism.

După 1990, optzeciştii au vrut sau nu le-a displăcut să fie socotiţi postmoderni. Orice generaţie vrea să fie mai mult decît este. După 1990, vreme de 6-7 ani, tema postmodernismului a devenit una obsesivă şi a fost manevrată abuziv. Am fost, mărturisesc, iritat de faptul că postmodernismul a fost asociat unei generaţii care a publicat şi a trăit în comunism.

Asta n-are nici o legătură cu valoarea operelor lor. Oricît de valoroşi (şi unii precum Stratan sau Cărtărescu sînt remarcabili poeţi), nu-i pot asocia postmodernismului. Postmodernismul este un concept greu de definit, dacă nu imposibil de definit.

Dar dacă el ar exista, ar fi emanaţia unei epoci postindustriale şi, în orice caz, a unei societăţi libere. În plus, nu poţi să vorbeşti despre postmodernism într-o literatură care nu şi-a consumat modernitatea.

Cărţile care ne răcoreau

Domnule Negrici, dacă scuturăm literatura română din comunism, ce rămîne?

Ce zărim astăzi, privind în urmă, e un cîmp de luptă, după o bătălie răvăşitoare. Peste tot sînt răniţi, muribunzi şi morţi de-a binelea. Sînt însă şi cîţiva supravieţuitori care au avut inspiraţia sau norocul să nu debuteze în anii ’50, să nu se prefacă viteji cînd nu era cazul (precum autorii literaturii cu şopîrle, aluzii politice şi fabule esopice) ori să descopere locuri ferite, enclave care să nu se afle sub lumina miradoarelor partidului.

Literatura „obsedantului deceniu“, tot ce ne părea atunci subversiv, astăzi nu mai trezeşte nici un interes. Autorii unor asemenea texte care răcoreau pe cititori prin jumătăţile lor de adevăr au fost loviţi de glonţul nemilos al istoriei.

Şi cine rămîne?

Cei care au rămas în tranşee şi, bine ascunşi, au scris o literatură neimplicată politic, desprinsă de raportările sociale şi politice imediate.

Ne daţi cîteva exemple?

Nu sînt atît de puţini pe cît s-ar crede. Aş greşi dacă aş face o listă pentru că nici nu cred în asemenea liste. Îmi vin în minte la repezeală numele lui George Bălăiţă, Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Mircea Horia Simionescu, Mircea Ciobanu.

Şi nu pot să nu mă gîndesc la poezie, la un număr uimitor de mari poeţi iviţi în comunism şi care, avantajaţi de ambiguitatea limbajului poetic (care le-a înlesnit apariţia), vor supravieţui prozatorilor aceleiaşi epoci.

Apropo de lucruri care rămîn şi lucruri care nu mai interesează. În Iluziile literaturii române, aţi contrariat cu o afirmaţie. Aţi descris disputa dintre Eugen Barbu şi Marin Preda. După ce moare Preda şi se stinge conflictul, Barbu publică Săptămîna nebunilor, pe care o consideraţi „excepţională monografie a agoniei şi a golului“. Nu e prea mult, nu sînteţi prea darnic în aprecieri?

Recitiţi Săptămîna nebunilor şi veţi fi uimit ce carte bună a scris acest personaj odios, inventatorul turnătoriei pe faţă. Oamenii din jurul lui Eugen Barbu s-au lăudat după Revoluţie că nu au avut relaţii cu Securitatea. Dar ce altceva era Săptămîna decît revista unor turnători, a unor denunţători la vedere, a unor indivizi care informau despre micile gesturi de împotrivire ale scriitorilor?

S-ar zice că e vorba de o situaţie paradoxală. O carte foarte bună, Săptămîna nebunilor, a fost scrisă de un individ care a făcut atîta rău literelor române, încît în 1990 au fost voci în Facultatea de Litere care cereau izgonirea lui Eugen Barbu din programa universitară.

V-aţi opus?

Da, m-am opus. Într-o ţară ca a noastră cu trei disidenţi şi jumătate şi în care scriitori de prestigiu s-au dezonorat şi au făcut nu puţine compromisuri pentru ca literatura să supravieţuiască, nu putem să fim radicali în opţiunile noastre morale. Nu putem desprinde pe scriitori din contextul social şi politic nenorocit în care au fost meniţi să-şi desăvîrşească destinul artistic.

S-au făcut mai mici sau mai mari compromisuri. Cei care le-au făcut pe cele mici, inobservabile, au putut să pară îndrăzneţi, ba chiar eroici. De aceea, în cazul nostru e bine să ascultăm sugestia structuraliştilor care ne recomandau, să ne amintim, să ne ocupăm de texte şi numai de texte.

A venit momentul să ne despărţim de Călinescu

Dar cu G. Călinescu de ce sînteţi atît de aspru?

Aspru? Noi, toţi cei care ne ocupăm astăzi de literatura română, am ieşit de sub pulpana călinesciană.

Dar la dumneavoastră e trădare, l-aţi trădat pe Călinescu.

Nici vorbă de aşa ceva. Au trecut peste 60 de ani de la apariţia Istoriei lui G. Călinescu… Ea are toate datele spre a putea fi socotită o pledoarie strălucită, o demonstraţie genială a puterii de creaţie a poporului român.

Scrisorile pe care le trimitea editorului Al. Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale, sînt revelatoare în privinţa scopului acestei Istorii: nu era vorba de o prezentare istoristă, obiectivată a creaţiei artistice româneşti, ci, dimpotrivă, una care se străduia să reveleze forţa creatoare a poporului acesta şi s-o impună conştiinţei româneşti. „Se cade să dovedim că avem o literatură superioară“ – iată fraza-cheie pentru înţelegerea operei lui Călinescu.

Putem să depăşim canonul călinescian?

Deocamdată nu ne-am desprins de viziunea călinesciană şi respectăm canonul lui. Dar cred că a sosit clipa despărţirii de el. Sper din toată inima ca Nicolae Manolescu să rescrie altfel istoria literaturii şi să impună o nouă viziune.

Într-un fel, o faceţi şi dumneavoastră în Iluziile literaturii române.

S-ar putea ca această carte să aşeze fundamentele unui alt tip de istorie literară şi poate că viitorii autori de astfel de istorii ar trebui să ţină seama măcar de o parte din sugestiile ei…

Pînă atunci, să cităm un pasaj: „În siajul scrisului călinescian şi-au început cariera Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi alţi critici români. Au debutat parafrazînd şi au rămas pînă tîrziu mentalmente modelaţi de marele critic. Prin activitatea lor prodigioasă de cîteva decenii, prin audienţa pe care au cîştigat-o, între timp, ei înşişi în lumea literelor, aceştia au lucrat la consolidarea canonului, ierarhiilor, modalităţii de abordare şi viziunii istoriografice călinesciene“.

Ce puteam face? Am fost marcaţi de geniul marelui critic şi ni s-a părut că prezenţa spiritului călinescian ne întăreşte în faţa primejdiilor care pîndeau literatura română sub comunism. Călinescu ne încuraja să privim spre literatura noastră ca spre una mare, puternică. Ne simţeam bine alături de el, plini de încredere. Simt însă că a venit şi momentul despărţirii.

Nu credeţi că enervaţi cînd spuneţi să ne despărţim de Călinescu?

Nu mi-am propus să enervez pe nimeni. Nu vreau să demolez nimic; constat. Călinescu nu mai poate fi, astăzi, reperul absolut, chiar dacă ne vom lăsa în continuare seduşi de marea lui artă, de forţa scrisului său.

Şcoala merge tot pe liniile trasate de Călinescu. Ipoteticul elev pe care l-am invocat la început s-ar putea să nu rezoneze cu multe dintre textele alese de autorii manualelor de literatură română, să nu-i placă literatura română.

Are tot dreptul să fie nemulţumit. Textele din manuale sînt alese de oameni din generaţia mea, care sînt formaţi în spiritul anilor ’60, ’70, ’80. Elevul de astăzi este crescut într-o cu totul altă mentalitate; nu mai poate înţelege, de pildă, lumea ţărănească şi îi displace tendinţa noastră paseistă.

Ce mai e astăzi lumea ţărănească? Discoteca şi motocicletele zgomotoase aduse din Italia… Să obligăm elevul să se emoţioneze de ceea ce ne-a emoţionat pe noi? Dacă nu stabileşte o minimă relaţie între lumea în care trăieşte şi lumea din literatură, dacă nu recunoaşte şi nu se recunoaşte, el va întoarce spatele operei şi orelor de literatură română.

Să nu lipsească, fireşte, din manuale cîteva texte de redescoperire a trecutului – „acesta e trecutul vostru, aşa au trăit bunicii voştri“ –, dar atît. Să nu ignorăm gustul şi mentalitatea elevilor, dacă vrem să-i ţinem aproape şi să-i transformăm în iubitori ai cărţii.

Mi-a plăcut că folosiţi termenul de „autosugestie naţională“. Ne-am autosugestionat că avem o mare literatură, ne-am autosugestionat cu Renaşterea noastră, cu romantismul nostru, cu umanismul nostru, dar n-am făcut, cum spuneţi, decît „să dăm chip onorabil sărăciei“.

Felul în care am tratat problema romantismului românesc poate stîrni controverse, dar ceea ce am afirmat despre erorile protocroniste din studiile despre literatura veche (care nu numără decît 4-5 texte cu intenţie beletristică) va fi dificil de contrazis.

O carte tristă despre amorţirea spiritului critic

Mai departe ne-am autosugestionat că avem disidenţi, rezistenţi, oameni curajoşi, firi neînduplecate, cînd e vorba de adaptare, compromis (să remarcăm că îl aduceţi la dimensiunile unui om sub vremi pe Octavian Paler).

Cartea aceasta, Iluziile literaturii române, vorbeşte despre factorii politici şi despre condiţiile psihologice care duc la amorţirea spiritului critic şi la iluzionarea noastră. Prezint, dacă vreţi, o istorie a amorţirii spiritului critic.

Ce am încercat eu să fac a fost să ridic puţin perdeaua iluziilor de pe literatura română. Şi am făcut-o cu părere de rău şi cu convingerea că gestul meu e inutil, căci nimic nu poate stăvili tendinţa noastră de mitizare. Cartea dezvăluie şi se întristează că trebuie să dezvăluie, întrucît autorul ei e în bună măsură conştient de fatalitatea ivirii fantasmelor şi chiar de necesitatea lor.

Dar cred că e vorba chiar de curaj, în cazul dumneavoastră, atunci cînd discutaţi miturile fondatoare de la Călinescu: Traian şi Dochia, Mioriţa, Meşterul Manole, Sburătorul. Şi le demontaţi punct cu punct. Mi se pare remarcabil că spuneţi despre mitul Sburătorului că se referă la „tulburările şi tînjirile puberale ale tinerelor fete“, deci nimic „fondator“.

Toate popoarele mici atinse de neliniştea Istoriei şi-au inventat astfel de mituri fondatoare şi nu ştiu ce gînd eretic m-a îndemnat să le demolez. În Istoria lui Călinescu, paginile referitoare la „miturile fondatoare“ sînt atît de bine scrise şi atît de seducătoare, încît hotărîrea de a mă despărţi de aceste „mituri fondatoare“ – care nu sînt exclusiv româneşti – îmi pare astăzi neavenită.

În general vorbind, îmi pare rău că am scris această carte. Literatura noastră este atît de vulnerabilă şi a fost de atîtea ori rănită, încît solicită protecţia, fie ea şi sub forma minciunii.

De ce aţi făcut totuşi aceste dezvăluiri, de ce aţi demontat iluziile?

Socotesc că ne aflăm într-un nou şi fast moment istoric. Am intrat in Uniunea Europeană, avem contacte multiple cu marile literaturi prin traducerile care apar la edituri prestigioase. Pentru prima oară în istoria noastră, ne bucurăm de stabilitate politică.

Am considerat că este momentul, tocmai pentru că există această stabilitate, să ne cunoaştem mai bine posibilităţile reale pentru a o putea lua de la capăt cu un nou elan, fără spaime şi fără umilinţe.

În România se citeşte literatură, dar se citeşte prea puţină literatură română. Cum îi facem pe cititorii potenţiali să citească literatură română?

Întîi, să o producem. Scriitorii români aproape că şi-au pierdut apetitul scrisului. Ori se precipită să iasă pe piaţă cu texte minore.

Sexismul, mizerabilismul?

Da. Este literatura parcelelor neocupate în comunism. După 4 sau 5 ani de exaltare a erotismului pentru un public restrîns, totul s-a stins.

Ce urmează pentru literatura română?

Nu pot să fac predicţii! Deocamdată, constat că nu ne-am făcut toate temele. De pildă, am văzut patru cruci în satul mamei mele, distruse, căzute, invadate de iarbă şi pe care abia se mai puteau citi resturi din numele unor ostaşi, şi am realizat că n-avem nici o carte valoroasă despre cel de-al Doilea Război Mondial. Sînt o mulţime de lucruri de făcut în literatura română şi foarte multe de aprofundat.

Vă spun un paradox: cartea dumneavoastră este ca o poveste, o poveste tristă despre literatura română, cu autori supralicitaţi, cu teme ajunse mituri. Paradoxul este că un critic literar, ca dumneavoastră, spune poveşti, iar destui prozatori nu mai vor să spună poveşti.

Talentul meu narativ e nul. Fac eforturi disperate spre a sugera curgerea narativă cînd relatez o întîmplare. Dacă vi s-a părut că e o poveste bine spusă, să ştiţi că numai trucurile stilistice explică performanţa.

Ce v-a făcut să scrieţi această carte? Revolta? Exasperarea?

La jumătatea anilor ’90, am avut revelaţia existenţei unor erori generalizate, a unor prejudecăţi critice, a unor viziuni eronate, a unor distorsionări de interpretare, a unor idealizări şi am început un serial în România literară intitulat Simulacrele normalităţii.

Acest titlu a născut, prin ecou, cartea de faţă. Mi-am dat seama că la originea tuturor acestor distorsiuni şi amplificări se află miturile născute de sentimentul primejdiei şi de complexul respectabilităţii.

Ce înseamnă complexul respectabilităţii?

După 1848, am făcut un pas mare spre Europa. Eram o ţară aflată încă sub turci, cu un model de viaţă oriental, cu o mentalitate feudală, care se simţea atrasă de idealurile lumii occidentale îndelung jinduite. Scriitorii noştri au simţit nevoia să fie la înălţimea celor europeni, să fie… în rîndul lumii. Acest jind a dus la naşterea unui complex al respectabilităţii.

Am reuşit să fim în rîndul lumii?

În bună măsură, am reuşit. Am adoptat rapid toate noutăţile şi românii s-au numărat, cum ştim, printre promotorii avangardei europene. Numai că nu am aprofundat mai nimic.

Cînd te grăbeşti, îmbraci iute o jiletcă, dar inima de sub ea bate altfel şi simţirea rămîne paseistă. De unde o anume înclinaţie spre încropeală. Şi atunci, supralicităm, ne înfăşurăm în mituri şi ne adormim, cu bună ştiinţă, spiritul critic.

Cartea asta am făcut-o şi din dorinţa de a mă situa în sinceritate şi de a respinge seducţia opiniei curente şi minciuna pioasă a respectului.

***

Psa. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: