Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 20 septembrie 2008

Widgetul publicitar al platformei „Teologie pentru azi”

Cei care doresc să ne arate respectul, consideraţia, prietenia sau dragostea lor pentru noi pot să ne publiciteze din această seară cu widgetul oficial al platformei Teologie pentru azi.

Acestea sunt dimensiunile standard

Găsiţi în această filă Word codul HTML al widgetului nostru

↓↓↓

codul-html-al-widgetului-nostru-publicitar

Pr. Dorin

Statistică de vizionare a producţiilor noastre dinViddler

Facem doar un mic calcul…aritmetic, adică adunarea. Fiecare număr adunat înseamnă numărul de vizitatori care au văzut o singură producţie audio sau video masterizată de către părintele Dorin.

Din martie 2008 până astăzi: 20 septembrie 2008, avem 102 producţii în Viddler şi următorul rating: 372 + 336 + 595 + 1250 [ Imnul al 44-lea al sfântului Simeon Noul Teolog] + 916 + 1154 [ Dincolo de aparenţe] + 2015 + 1313 + 686 + 277 + 275 + 381 + 363 + 817 + 416+ 448 + 684 + 590 + 726 + 1086 + 1012+ 1080 + 1071+ 1066+ 1053 + 666+ 655 + 505 + 927 + 877 + 873 + 863 + 767 + 816+ 913+ 1582 [ Dor de blog 3] + 809 + 657 + 888 + 1167 + 748 + 769 + 783 + 822 + 686 + 541 + 707 + 723 + 214 + 210 + 176 + 178+ 181+ 171 + 158 + 202+ 200 + 129 + 151+ 1250 [ Conferinţă Chişinău] + 1192 [ Seri de dor 1] + 847+ 582 + 571 + 570 + 586 + 740+ 689+ 610 + 591 + 632 + 665 + 53 + 44 + 39 [ ultimele trei fiind rateuri, o eroare de editare şi tot au avut rating] + 641 [ cele trei devin o filă: Recunoştinţă, integral] + 497 + 535 + 542 + 488 + 441+ 311+ 305 + 315+ 317 + 377+ 462+ 293+ 331 + 324 + 320+ 364 + 478+ 546+ 789 + 1178 [ Ştefan Iordache, 1] + 1185 [ Ştefan Iordache, 2] + 1429 [ Ştefan Iordache, slujba audio] + 374+ 476+ 414 + 322 [ predica de Duminica asta a părintelui Dorin].

Şi, toate acestea pentru că dv. sunteţi alături de noi…iar noi vă mulţumim pentru acest fapt! Părintele Dorin, prin tenacitatea şi dăruirea pe care i-o cunoaşteţi, a reuşit să facă toate aceste lucruri, antrenându-ne şi pe noi în acest efort imens de dăruire, de bun simţ şi de eleganţă. Fără Sfinţia sa lângă noi nimic din toate acestea nu se puteau petrece – sunt convinsă de acest lucru – şi Teologie pentru azi rămânea doar o iluzie frumoasă sau nici măcar atât.

Vă mulţumim tuturor şi vă dorim ca pacea lui Dumnezeu să se sălăşluiască în dv., în fiecare în parte!

Psa. Gianina

Nu te uita că e albastru…că tot te omoară!

Psa. Gianina

Vechi manuscrise existente la Universitatea din Oxford

Balliol College

Bodleian Library

Corpus Christi College

Jesus College

Magdalen College

Merton College

St. John’s College

Psa. Gianina

Îl redescoperim pe Nichifor Crainic [6]

Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.

Într-o conferinţă ţinută la Zagreb, în limba germană, pe 4 iunie 1943, Nichifor Crainic va vorbi despre poezia religioasă, cf. p. 100 sqq. Şi spunea, în prima frază a discursului său, că e greu traductibilă poezia, cf. Ibidem, asemănând-o cu o floare delicată, pe care, dacă vrei să o transplantezi în altă parte trebuie să o iei cu pământul de sub ea, cf. Ibidem.

„Fiecare popor îşi are cuvintele lui preferate”, cf. Ibidem.

În p. 101, autorul vorbeşte despre încrederea sa în potenţele popoarelor mici ale Europei: „popoarele aşa-zise mici din această parte a continentului, care nu s-au lăsat zdrobite sub surpăturile veacurilor, dispun de un fond de vigoare, capabil să reîmprospăteze însăşi cultura Europei”.

Bunăstarea excedentară evacuează naturaleţea şi lirismul din viaţa oamenilor : „pe măsură ce un popor înaintează în civilizaţia orăşenească pierde din forţa lirică a inimii, până când această forţă devine transparentă în literatură. Dispariţia lirismului e semn de bătrâneţe precum prezenţa lui e semnul tinereţii”, p. 102. Pe măsură ce un popor e din ce în ce mai avut devine din ce în ce mai hapsân, spune autorul, şi nu mai are simţul gratuităţii, al voioşiei, al prieteniei.

Despre religiozitatea românilor: „Străinii care ne cunosc mai de aproape spun că suntem unul din cele mai religioase popoare din Europa. Noi ştim numai atât că suntem un popor religios. Religiozitatea noastră însă nu are patetismul teatral, nici extremismul şi nici negativismul religiozităţii ruseşti. Ea e statornică, senină, liniştită şi constructivă.”, p. 108.

Recent însă a pătruns şi în mentalitatea românilor ortodocşi negativismul, fervorile extremiste şi patetismul teatral, pe care îl vedem la sectele entuziaste care ne asaltează sau la popoarele cu religii păgâne care începe să conlocuiască în spaţiul românesc.

Tot în aceeaşi pagină, autorul spune că mareşalul Antonescu e venerat de către români ca „un erou naţional”.

Într-un articol dedicat lui Nicolae Iorga, autorul spune că „Nicolae Iorga e cel mai nestudiat şi mai necunoscut scriitor român”, p. 110. Crainic spune despre Iorga că era „un adversar declarat al sistemelor filosofice şi mai ales al metafizicii organizate.

În elaborările abstracte ale raţiunii, el vede caducitatea şi falsitatea sistemului care, cu cât e mai metodic construit, cu atât se depărtează de sensul vieţii adevărate. Un sistem filosofic e un mausoleu grandios înlăuntrul căruia a fost aşezat cu mare pompă cadavrul vieţii după o prealabilă şi minuţioasă necropsie”, p. 111.

Pentru el Iorga era un intuitiv în sens bergsonian şi îşi aduce aminte că, fiind cu Iorga la Vălenii de Munte, Iorga i-a spus, privind la un măr: „În mărul acesta eu simt parfumul florii lui de astă primăvară”, cf. Ibidem. De aici inteligenţa intuitivă a marelui istoric: adică să vezi începutul din sfârşit.

Crainic apreciază cartea de Cugetări a lui Iorga [p. 111] şi credea că, „dacă printr-un cataclism ar dispărea tot ce a scris Nicolae Iorga şi ar rămâne numai această carte, noi am avea întreaga sa personalitate condensată aici. Nicio altă carte nu-l rezumă atât de complect şi de credincios”, p. 112. Şi, undeva în susul p. 112 aflăm că această carte numită Cugetări a lui Iorga conţine 2.500 de cugetări iorgiene.

În articolul „Tradiţia creatoare”, Crainic mai zice câte ceva despre intelectualii care nu vor să observe româneşte şi ortodox lucrurile: „Intelectualiştii noştri refuză această trudă şi această demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de cărturari e lenea de a gândi propriu în raport cu realităţile de la noi.

Un spectacol lamentabil au dat în ziua când au decretat ateismul naţional, fără ca vreunul dintre ei să demonstreze prin vreun semn oarecare această uşuratică afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al intelectualiştilor nu numai în raport cu realităţile româneşti, cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu Occidentul”, p. 124.

Crainic vede în semănătoriştii români nişte creatori de literatură diletantă, care au făcut din ţăranul român „un erou de baladă acomodat realităţii”, p. 132. Pentru semănătorişti ţăranul român „bea cât zece, face dragoste cât zece, tâlhăreşte cu haiducii şi are a face cu cai de furat şi crâşmăriţe durdulii pe la hanuri de drumul mare.

Voind să demonstreze vitalitatea rasei [ româneşti n.n.], literatură sămănătoristă e o apologie a instinctelor primare dezlănţuite după tehnica baladelor populare. Fireşte, tradiţionalismul acesta, simplificat în vederea unui scop unic, înfăţişa numai un aspect al vieţii populare, şi, sub acest raport, cei care obiectează că ţăranul, ca subiect literar, este epuizat au dreptate”, p. 132.

Crainic neagă faptul că poporul român are o viaţă instinctuală, pentru că „poporul nostru trăieşte de aproape două mii de ani în credinţa ortodoxismului şi în practica lui”, p. 132. Semănătoriştii şi intelectualii români care s-au inspirat din ideologia ştiinţifică a sec. al 19-lea au „aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul religios”, p. 132. Şi astăzi se face acelaşi lucru.

Se vede doar cultura acestui neam şi istoria lui dar nu se vede resortul interior al culturii şi al istoriei care este credinţa ortodoxă. Ortodocşii au făcut cultura şi istoria acestui neam timp de aproape 2000 de ani şi nimeni altcineva, pentru că românii, în marea lor majoritate, erau şi sunt ortodocşi!

„Dacă admitem că preocuparea religioasă a fost absentă în sufletul lui [ al poporului român n.n.], atunci cum se explică vechea cultură românească aproape exclusiv religioasă? Cum se explică aproape singurele monumente arhitectonice ridicate de el, mănăstirile şi bisericile? Cum se explică diferitele coaliţii războinice la care a participat împotriva turcului, adică împotriva „păgânului”? Cum se explică imensele danii din care s-au făcut spitalele, danii pornite din gândul religios? Cum se explică şi imensele danii de moşii făcute mănăstirilor din ţară, mănăstirilor din Muntele Athos şi din tot Răsăritul ortodox?

Cum se explică sacrificiile băneşti ale voievozilor români pentru a întreţine Patriarhiile Răsăritului, căzute în restrişte sub dominaţia turcească? Cum se explică respingerea categorică a tuturor încercărilor de catolicizare şi de protestantizare făcute de-a lungul istoriei noastre? Cum se explică diferitele apologii teologice scrise de ierarhii români împotriva catolicismului şi protestantismului, pentru apărarea credinţei ortodoxe?”, p. 132-133.

Poporul român, concluzionează autorul, nu a fost şi nu poate fi un popor instinctual, primitiv, pentru că el e un popor credincios, p. 134. Autorul dă un exemplu de credinţă populară adâncă, şi anume Sfeştania făcută de către preoţi pentru ploaie, când sunt ani secetoşi. El numeşte această slujbă care angajează întreaga comunitate „una din cele mai adânci ceremonii religioase din viaţa românească.

În rugăciunile acelea ce se rostesc în mijlocul câmpului, sub cerul de arşiţă albă, pe iarba scorojită de dogoarea secetei, se dă glas întregii vietăţi, de la firul de grâu până la păsărele, de la dobitoace până la nenorocitul om – întreaga făptură înfrăţită în durere se ridică la tragica implorare a milelor cereşti. Sensul acestei rugăciuni s-a adâncit în popor conturându-i concepţia creştină despre natura în mijlocul căreia trăieşte.

Cele mai nobile roade ale pământului noastre sunt strugurii şi pâinea care, în Taina Împărtăşaniei, se transformă miraculos în sângele şi trupul Domnului, iar pâinea e „faţa lui Dumnezeu” sau „faţa Domnului Hristos”, precum grâul înspicat şi blond e „barba Domnului Hristos””, p. 134.

Autorul nostru discerne înrudirea dintre „spiritualismul estetic al poporului” român şi „spiritualismul religios al Bisericii”, p. 136. „Cântecul nostru popular e organic legat de cântarea bisericească”, p. 136. Autorul recunoaşte faptul că sămănătorismul „a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii româneşti”, p. 137.

Crainic ne atenţionează că „nu cunoaştem bine sufletul poporului nostru”, pentru că „l-am privit de la distanţă prin geamul colorat al unor ideologii străine”, p. 139.

„Românul n-are orgoliul românismului şi înclină să se înjosească în faţa străinului pe sine şi pe cosângeni”, p. 139. Această anomalie de caracter s-a perpetuat până la noi.

Zeflemeaua şi vorbirea uşoară a românului despre sine, spune Crainic, ascunde de fapt omenia românului, p. 140. Intelectualii români şcoliţi în Franţa, spune autorul nostru, au deformat realitatea şi caracterul românului în cărţile pe care le-au scris, p. 141.

Tradiţia/tradiţionalismul, accentuează autorul nostru, „nu e o forţă ce se opune civilizaţiei. Tradiţionalismul e tehnica vieţii materiale a omenirii. Tehnica vieţii sufleteşti constituie cultura unui neam, -acel fel de a fi, de a gândi şi a simţi, de a vorbi şi de a se închina, de a nădăjdui şi chiar de a muri”, p. 147.

„Civilizaţia uniformizează; cultura diferenţiază”, p. 147. Diferenţa dintre manierele şi conformismul social şi personalizarea ta, ca om duhovnicesc, cultural, ştiinţific.

„Americanii au dus la apogeu civilizaţia europeană… În urma fabricilor lor uriaşe, forfota sectelor religioase dovedeşte criza unui suflet ce n-a izbutit încă să-şi creeze forma echilibrată a culturii”, p. 148.

Autorul neagă vehement afirmaţia lui Eugen Lovinescu, cum că poporul român posedă caracteristica  plasticităţii sau că e pur imitativ, p. 148-151. Crainic crede că Lovinescu a evidenţiat peste poate eroarea paşoptiştilor şi de aceea îl consideră un diletant care se îmbracă „sub învelişul fals al sociologiei”, p. 151.

Lovinescu, pentru că a mers pe aberanta ideea că cultura română începe cu 1848, Crainic îl declară „un corupător al tinerelor generaţii româneşti”, p. 152. Lovinescu este în concepţia lui Crainic un revoluţionar integral şi prin asta un antitradiţionalist, p. 152. Lovinescu consideră sincronismul său  drept o imitare a Europei, şi, în ideea sa, tradiţionalismul ar fi fost  doar o simplă imitare  a trecutului naţional, p. 152-153.

Şi, dând argumente împotriva lui Lovinescu, Crainic spune că „cea mai mare revoluţie în arta românească a săvârşit-o un tradiţionalist: Mihai Eminescu”, p. 153. Tradiţionalismul doreşte „o estetică autohtonă”, p. 154, adică una care să exprime pe de-a-ntregul sufletul românului.

Pr. Dorin

Filosofia lui „ce mai faci, ţărane?”

Ţăranul român a avut şi virtuţi şi defecte. Virtuţile erau şi sunt ale Bisericii care l-a educat în frica de Dumnezeu, care a născut în el cuminţenia, sfinţenia, bunul gust, doinele, baladele şi costumele populare care exprimă viul şi puritatea ca ideal, Bisericile din lemn şi din piatră, casele şi troiţele, într-un cuvânt, toată cultura şi civilizaţia sătească ce se învârtea după Soarele-Hristos.

Ţăranul desacralizat în epoca modernă şi în plus strămutat la oraş, nici nu e de mirare că păstrează mai degrabă defectele decât virtuţile celor de demult. Pentru că în lipsa factorilor de educaţie ortodoxă, în el se potenţează adesea, ca în orice om, aspectele obscure şi negative ale caracterului său, pe care Ortodoxia le primenise sau reuşea să le astâmpere.

Transmigraţia ţăranilor de la sat la oraş nu e în primul rând un fenomen social, cât unul religios, pentru că centrul de greutate al satului, parte din acea viziune concentrică în care Biserica era elementul central şi esenţial al vieţii, a fost mutat – ca să îl parafrazăm pe Pascal – pretutindenea, vatra satului şi sensul existenţei au devenit regăsibile ubi bene.

Caragiale portretiza cu o ironie tragică, în societatea mahalalelor din comediile sale, tocmai caracterul oamenilor ale căror latenţe negative s-au activat prin transportarea lor în oraşe, din neputinţa de a percepe fenomenul complex al adaptării la europenizarea pe care trebuia să o parcurgă aceşti oameni. A fost un fenomen de migraţie dintr-un mediu propriu într-un mediu impropriu, care s-a acutizat în perioada comunistă până la ceea ce mulţi numesc dispariţia satului românesc tradiţional.

Însă comunismul n-a făcut decât să dea lovitura decisivă. Mentalitatea ţăranilor începuse să se schimbe radical din una ţărănească într-o percepţie comercială asupra vieţii, de câteva decenii bune. Marin Preda a intuit bine , în această privinţă, evoluţia istorică şi sociologică a clasei din care el însuşi s-a desprins.

Dacă satul românesc tradiţional a dispărut, ţăranii n-au dispărut. Ne punem întrebarea ce s-a făcut cu ei, ce au devenit ei. Unii trăiesc în continuare în satul românesc postmodern, sunt ţărani postmoderni, fie că ştiu ce înseamnă asta fie că nu ştiu, alţii trăiesc la oraşe şi pot fi întâlniţi oriunde, de la academician până la măturător.

Românii au încă această conştiinţă adâncă a originii lor ţărăneşti, încât foarte des poţi să auzi expresii ca: dă-te, ţărane, sau ce mai faci, bă, ţărane? Uimirea mea stă în faptul că aud aceste expresii cu o foarte mare frecvenţă nu la cei în vârstă, ci la cei tineri şi foarte tineri, adolescenţi şi chiar copii, dintre care mulţi habar nu au ce înseamnă realitatea de a fi ţăran. De ce le place tocmai lor să se caracterizeze în acest fel?

Ştiu, conotaţiile folosirii în acest fel a cuvântului sunt negative, sunt persiflante. Însă, la un nivel de mai mare adâncime, dacă auzi tonul cu care e rostită expresia, îţi dai seama că nu e vorba de ură sau dispreţ, aşa, ca atunci când ne-ar adresa aceste vorbe nişte străini de neamul nostru.

Ci sensul, chiar şi inconştient, este acela de a îndemna pe cineva să nu mai fie ţăran necizelat, adică român ignorant, nesimţit la cele ce se petrec în jurul său, lipsit de maniere şi de perspicacitate. Adică, să nu actualizeze nişte defecte pe care oamenii de odinioară le căpătau din cauza condiţiilor sociale de existenţă. Ţărănia este resimţită nu neapărat ca o relicvă nedorită a trecutului, ci ca o nedesăvârşire, ca o nevoie de activare a potenţelor frumoase ale sufletului, o nevoie de dăltuire a fiinţei tale.

Sunt şi străini nesimţiţi, dar lor, românii nu le vor spune niciodată ţărane, pentru că nu resimt că e vorba de aceleaşi motivaţii care îi fac să fie prost crescuţi.

Lucrând cu tinerii de liceu în majoritatea timpului, am băgat de seamă că tocmai de ei nu se prinde deloc ideologia zilei care îi îndeamnă la a nu face diferenţe. Luaţi aminte, nu e vorba de discriminare, ci de diferenţe. Ei nu fac diferenţe discriminatorii, în sensul că nu izolează pe cineva din cauza rasei sau a culorii pielii, însă stabilesc diferenţe foarte clar între unii şi alţii. Ceea ce e normal, pentru că, chiar şi fără să-şi dea seama, caută să înveţe o psihologie tipologică, care să-i ajute în relaţionarea şi comunicarea lor cu ceilalţi.

Când e vorba de români şi au să-şi reproşeze ceva, îşi aruncă apelativul ţărane unul altuia, ceea ce denotă că, la un nivel profund al conştiinţei, au destul de bine împlântată percepţia despre originea şi identitatea lor, lăsând la o parte persiflarea ironică specifică neamului nostru şi mai ales sudului ţării.

Mai sunt şi alte expresii care conservă nevoia de a avea conştiinţa unei origini, chiar dacă superbia orăşeanului de azi (şi cu atât mai mult a bucureşteanului ) încearcă să le marginalizeze în contexte negative şi în formule jignitoare la adresa altuia, prin aceasta nefăcând decât să dezvăluie şi mai mult obsesia inferiorităţii şi a ascunderii originii, pe care o au unii.

Ţăranii noştri sunt pretutindeni, doar că trăiesc sub altă cupolă a istoriei. Ca să-i regăsim cu adevărat, nu trebuie să reconstruim case de paie, ci trebuie să rezidim credinţa ortodoxă în inimile lor. Atunci îşi vor redobândi simplitatea şi serenitatea vieţii, cinstea şi frumuseţea care înnobilau portretul lor mai mult decât frumuseţea portului.

Psa. Gianina Picioruş

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort