
Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.
Într-o conferinţă ţinută la Zagreb, în limba germană, pe 4 iunie 1943, Nichifor Crainic va vorbi despre poezia religioasă, cf. p. 100 sqq. Şi spunea, în prima frază a discursului său, că e greu traductibilă poezia, cf. Ibidem, asemănând-o cu o floare delicată, pe care, dacă vrei să o transplantezi în altă parte trebuie să o iei cu pământul de sub ea, cf. Ibidem.
„Fiecare popor îşi are cuvintele lui preferate”, cf. Ibidem.
În p. 101, autorul vorbeşte despre încrederea sa în potenţele popoarelor mici ale Europei: „popoarele aşa-zise mici din această parte a continentului, care nu s-au lăsat zdrobite sub surpăturile veacurilor, dispun de un fond de vigoare, capabil să reîmprospăteze însăşi cultura Europei”.
Bunăstarea excedentară evacuează naturaleţea şi lirismul din viaţa oamenilor : „pe măsură ce un popor înaintează în civilizaţia orăşenească pierde din forţa lirică a inimii, până când această forţă devine transparentă în literatură. Dispariţia lirismului e semn de bătrâneţe precum prezenţa lui e semnul tinereţii”, p. 102. Pe măsură ce un popor e din ce în ce mai avut devine din ce în ce mai hapsân, spune autorul, şi nu mai are simţul gratuităţii, al voioşiei, al prieteniei.
Despre religiozitatea românilor: „Străinii care ne cunosc mai de aproape spun că suntem unul din cele mai religioase popoare din Europa. Noi ştim numai atât că suntem un popor religios. Religiozitatea noastră însă nu are patetismul teatral, nici extremismul şi nici negativismul religiozităţii ruseşti. Ea e statornică, senină, liniştită şi constructivă.”, p. 108.
Recent însă a pătruns şi în mentalitatea românilor ortodocşi negativismul, fervorile extremiste şi patetismul teatral, pe care îl vedem la sectele entuziaste care ne asaltează sau la popoarele cu religii păgâne care începe să conlocuiască în spaţiul românesc.
Tot în aceeaşi pagină, autorul spune că mareşalul Antonescu e venerat de către români ca „un erou naţional”.
Într-un articol dedicat lui Nicolae Iorga, autorul spune că „Nicolae Iorga e cel mai nestudiat şi mai necunoscut scriitor român”, p. 110. Crainic spune despre Iorga că era „un adversar declarat al sistemelor filosofice şi mai ales al metafizicii organizate.
În elaborările abstracte ale raţiunii, el vede caducitatea şi falsitatea sistemului care, cu cât e mai metodic construit, cu atât se depărtează de sensul vieţii adevărate. Un sistem filosofic e un mausoleu grandios înlăuntrul căruia a fost aşezat cu mare pompă cadavrul vieţii după o prealabilă şi minuţioasă necropsie”, p. 111.
Pentru el Iorga era un intuitiv în sens bergsonian şi îşi aduce aminte că, fiind cu Iorga la Vălenii de Munte, Iorga i-a spus, privind la un măr: „În mărul acesta eu simt parfumul florii lui de astă primăvară”, cf. Ibidem. De aici inteligenţa intuitivă a marelui istoric: adică să vezi începutul din sfârşit.
Crainic apreciază cartea de Cugetări a lui Iorga [p. 111] şi credea că, „dacă printr-un cataclism ar dispărea tot ce a scris Nicolae Iorga şi ar rămâne numai această carte, noi am avea întreaga sa personalitate condensată aici. Nicio altă carte nu-l rezumă atât de complect şi de credincios”, p. 112. Şi, undeva în susul p. 112 aflăm că această carte numită Cugetări a lui Iorga conţine 2.500 de cugetări iorgiene.
În articolul „Tradiţia creatoare”, Crainic mai zice câte ceva despre intelectualii care nu vor să observe româneşte şi ortodox lucrurile: „Intelectualiştii noştri refuză această trudă şi această demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de cărturari e lenea de a gândi propriu în raport cu realităţile de la noi.
Un spectacol lamentabil au dat în ziua când au decretat ateismul naţional, fără ca vreunul dintre ei să demonstreze prin vreun semn oarecare această uşuratică afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al intelectualiştilor nu numai în raport cu realităţile româneşti, cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu Occidentul”, p. 124.
Crainic vede în semănătoriştii români nişte creatori de literatură diletantă, care au făcut din ţăranul român „un erou de baladă acomodat realităţii”, p. 132. Pentru semănătorişti ţăranul român „bea cât zece, face dragoste cât zece, tâlhăreşte cu haiducii şi are a face cu cai de furat şi crâşmăriţe durdulii pe la hanuri de drumul mare.
Voind să demonstreze vitalitatea rasei [ româneşti n.n.], literatură sămănătoristă e o apologie a instinctelor primare dezlănţuite după tehnica baladelor populare. Fireşte, tradiţionalismul acesta, simplificat în vederea unui scop unic, înfăţişa numai un aspect al vieţii populare, şi, sub acest raport, cei care obiectează că ţăranul, ca subiect literar, este epuizat au dreptate”, p. 132.
Crainic neagă faptul că poporul român are o viaţă instinctuală, pentru că „poporul nostru trăieşte de aproape două mii de ani în credinţa ortodoxismului şi în practica lui”, p. 132. Semănătoriştii şi intelectualii români care s-au inspirat din ideologia ştiinţifică a sec. al 19-lea au „aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul religios”, p. 132. Şi astăzi se face acelaşi lucru.
Se vede doar cultura acestui neam şi istoria lui dar nu se vede resortul interior al culturii şi al istoriei care este credinţa ortodoxă. Ortodocşii au făcut cultura şi istoria acestui neam timp de aproape 2000 de ani şi nimeni altcineva, pentru că românii, în marea lor majoritate, erau şi sunt ortodocşi!
„Dacă admitem că preocuparea religioasă a fost absentă în sufletul lui [ al poporului român n.n.], atunci cum se explică vechea cultură românească aproape exclusiv religioasă? Cum se explică aproape singurele monumente arhitectonice ridicate de el, mănăstirile şi bisericile? Cum se explică diferitele coaliţii războinice la care a participat împotriva turcului, adică împotriva „păgânului”? Cum se explică imensele danii din care s-au făcut spitalele, danii pornite din gândul religios? Cum se explică şi imensele danii de moşii făcute mănăstirilor din ţară, mănăstirilor din Muntele Athos şi din tot Răsăritul ortodox?
Cum se explică sacrificiile băneşti ale voievozilor români pentru a întreţine Patriarhiile Răsăritului, căzute în restrişte sub dominaţia turcească? Cum se explică respingerea categorică a tuturor încercărilor de catolicizare şi de protestantizare făcute de-a lungul istoriei noastre? Cum se explică diferitele apologii teologice scrise de ierarhii români împotriva catolicismului şi protestantismului, pentru apărarea credinţei ortodoxe?”, p. 132-133.
Poporul român, concluzionează autorul, nu a fost şi nu poate fi un popor instinctual, primitiv, pentru că el e un popor credincios, p. 134. Autorul dă un exemplu de credinţă populară adâncă, şi anume Sfeştania făcută de către preoţi pentru ploaie, când sunt ani secetoşi. El numeşte această slujbă care angajează întreaga comunitate „una din cele mai adânci ceremonii religioase din viaţa românească.
În rugăciunile acelea ce se rostesc în mijlocul câmpului, sub cerul de arşiţă albă, pe iarba scorojită de dogoarea secetei, se dă glas întregii vietăţi, de la firul de grâu până la păsărele, de la dobitoace până la nenorocitul om – întreaga făptură înfrăţită în durere se ridică la tragica implorare a milelor cereşti. Sensul acestei rugăciuni s-a adâncit în popor conturându-i concepţia creştină despre natura în mijlocul căreia trăieşte.
Cele mai nobile roade ale pământului noastre sunt strugurii şi pâinea care, în Taina Împărtăşaniei, se transformă miraculos în sângele şi trupul Domnului, iar pâinea e „faţa lui Dumnezeu” sau „faţa Domnului Hristos”, precum grâul înspicat şi blond e „barba Domnului Hristos””, p. 134.
Autorul nostru discerne înrudirea dintre „spiritualismul estetic al poporului” român şi „spiritualismul religios al Bisericii”, p. 136. „Cântecul nostru popular e organic legat de cântarea bisericească”, p. 136. Autorul recunoaşte faptul că sămănătorismul „a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii româneşti”, p. 137.
Crainic ne atenţionează că „nu cunoaştem bine sufletul poporului nostru”, pentru că „l-am privit de la distanţă prin geamul colorat al unor ideologii străine”, p. 139.
„Românul n-are orgoliul românismului şi înclină să se înjosească în faţa străinului pe sine şi pe cosângeni”, p. 139. Această anomalie de caracter s-a perpetuat până la noi.
Zeflemeaua şi vorbirea uşoară a românului despre sine, spune Crainic, ascunde de fapt omenia românului, p. 140. Intelectualii români şcoliţi în Franţa, spune autorul nostru, au deformat realitatea şi caracterul românului în cărţile pe care le-au scris, p. 141.
Tradiţia/tradiţionalismul, accentuează autorul nostru, „nu e o forţă ce se opune civilizaţiei. Tradiţionalismul e tehnica vieţii materiale a omenirii. Tehnica vieţii sufleteşti constituie cultura unui neam, -acel fel de a fi, de a gândi şi a simţi, de a vorbi şi de a se închina, de a nădăjdui şi chiar de a muri”, p. 147.
„Civilizaţia uniformizează; cultura diferenţiază”, p. 147. Diferenţa dintre manierele şi conformismul social şi personalizarea ta, ca om duhovnicesc, cultural, ştiinţific.
„Americanii au dus la apogeu civilizaţia europeană… În urma fabricilor lor uriaşe, forfota sectelor religioase dovedeşte criza unui suflet ce n-a izbutit încă să-şi creeze forma echilibrată a culturii”, p. 148.
Autorul neagă vehement afirmaţia lui Eugen Lovinescu, cum că poporul român posedă caracteristica plasticităţii sau că e pur imitativ, p. 148-151. Crainic crede că Lovinescu a evidenţiat peste poate eroarea paşoptiştilor şi de aceea îl consideră un diletant care se îmbracă „sub învelişul fals al sociologiei”, p. 151.
Lovinescu, pentru că a mers pe aberanta ideea că cultura română începe cu 1848, Crainic îl declară „un corupător al tinerelor generaţii româneşti”, p. 152. Lovinescu este în concepţia lui Crainic un revoluţionar integral şi prin asta un antitradiţionalist, p. 152. Lovinescu consideră sincronismul său drept o imitare a Europei, şi, în ideea sa, tradiţionalismul ar fi fost doar o simplă imitare a trecutului naţional, p. 152-153.
Şi, dând argumente împotriva lui Lovinescu, Crainic spune că „cea mai mare revoluţie în arta românească a săvârşit-o un tradiţionalist: Mihai Eminescu”, p. 153. Tradiţionalismul doreşte „o estetică autohtonă”, p. 154, adică una care să exprime pe de-a-ntregul sufletul românului.
Pr. Dorin